Se înclină adânc. Aplauzele, sincere, explodând dintr-o dată, îl înspăimântau pentru o clipă. Atunci i se părea că cineva sfâşia brusc o pânză uriaşă, cu un singur, hotărât gest. Sau că undeva un difuzor, la fel de uriaş, atât de uriaş, încât nu-i putea preciza dimensiunile, se afla în interiorul lui şi nu-i vedea marginile, undeva un difuzor cu contactul dezlipit făcea, pentru o clipă, acel contact. Vibraţia dezlipea din nou contactul şi aşa tot mereu. Astfel că, pentru o clipă numai, aplauzele îl speriau. Îşi ridica brusc capul şi atunci observa că totul e în ordine; zâmbea cu un zâmbet larg, strălucitor, vizibil: aplauzele continuau, se ritmau şi ăsta era semnul cel mai sigur că nu se vor opri de la sine. Trebuia să intervină directorul, un clovn sau chiar trupa de balet a circului. În acest din urmă caz, publicul se potolea: bărbaţii examinau pulpele străvezii, perfecte ale balerinelor; femeile îşi cercetau, cu coada ochiului, dar atente şi posesive, soţii, prietenii, cunoscuţii, amanţii.

În seara aceasta avea să încerce un lucru nou, nemaivăzut şi nemaiexersat: să facă să dispară un spectator. Până acum încercase trucuri simple (apariţii şi dispariţii de monede, iepuri, porumbei) sau ceva mai complicate: pendule sau biciclete. Acum însă va încerca altceva. Asta ca bis. Îi va cere printr-un semn directorului să-l lase să mai rămână în arenă. Se va concentra. Aplauzele nu-l mai bucurau de astă dată; nu mai aveau susurul acela plăcut, de unde de apă trecând peste piatră sau de cântec şoptit; acum îl împiedicau să gândească şi să se concentreze.

Ridică mâna: ceru să se facă linişte. Se aşternu o tăcere perfectă. Fiecare era curios să vadă (şi să audă) următorul moment.

„Stimaţi spectatori. Voi încerca în această seară, în premieră absolută, un număr nou. Voi alege dintre dumneavoastră un om, un spectator, un bărbat, o femeie, un copil; îl voi face să dispară. Şi pentru a nu crede că e ceva trucat, vă cer să-mi oferiţi un număr. 314? Perfeeect! Îmi cereţi deci să-l fac să dispară pe spectatorul de pe locul 314. Nimic mai uşor. Să-l identificăm întâi. Se găseşte în sectorul C, da, cetăţeanul acela brunet cu pulover roşu, roşul e vizibil de la distanţă. Vă rog să păstraţi câteva momente de linişte. Îmi sunt absolut necesare pentru a mă putea concentra.”

Se concentra sprijinindu-şi tâmplele cu degetele mari, în timp ce degetele arătătoare masau în cercuri largi fruntea brobonită de sudoare.

După câteva clipe numai, tânărul îşi făcu loc printre spectatori şi, ţinându-se de burtă cu ambele mâini, într-un gest expresiv, o zbughi afară. Spectatorii, după un moment de stupoare, începură să râdă în hohote. Urmară aplauzele, ca un torent de apă rece pe o tablă înroşită. Se înclină, zâmbi complice şi ieşi.

„Şi-a bătut joc de mine, de arta mea. Nimeni nu şi-a permis să facă acest lucru. Bine că totul s-a sfârşit cu bine. Părea atât de sincer, încât, dacă n-aş fi ştiut adevărul, dacă aş fi fost un spectator neutru, cu siguranţă m-aş fi lăsat şi eu păcălit.”

„Cineva vrea să vă vorbească…”

„Un tânăr brunet, cu pulover roşu?”

„Da. Chiar el. Vă roagă să-l primiţi.”

„Bine, spune-i să intre.”

„Deci, asta era. O „cotă” pentru participarea extraordinară la un număr extraordinar. Un soi de şantaj, mai mult sau mai puţin deghizat.”

„Maestre, vă rog să mă credeţi, sunt încă sub impresia…” 

„Am înţeles…şi vrei să-ţi revii. Bun, cât?”

„Ce „cât”?”

„Cât vrei pentru…contribuţia ta la spectacol?”

„Vai, maestre, dar mă jigniţi. Eu am venit la dumneavosatră să încerc să aflu adevărul. Cum aţi reuşit să-mi creaţi acea senzaţie… imperioasă de a ieşi? Pur şi simplu credeam că fac pe mine.”

„Susţii că nu a fost o…farsă a dumitele, de un gust cam…, dar, în fine, susţii că ai avut senzaţia să…”

„Vă jur!”

„Ciudat. Nici nu apucasem să mă concentrez. Iată de ce am crezut la început că e vorba de altceva. Te rog să mă scuzi. Cât priveşte întrebarea dumitale, permite-mi şi mie să fiu sincer: habar n-am cum s-au petrecut lucrurile. Există în noi forţe pe care nu le putem controla cu precizie. Asta ca să fiu sincer; aş fi putut să-ţi distrug adevărul. Contra discreţiei dumitale.”

„S-a făcut!”

După plecarea tânărului, se întinse pe pat. Aruncă pe jos perna care-l încurca.

„Deci, ceva a fost. N-am reuşit, desigur, ce mi-am propus, e adevărat, dar am realizat altceva. Pe drumul ăsta trebuie să continui…”

Apoi, ca în joacă, făcu să dispară perna.

„Extraordinar! Mi-a reuşit de astă dată. Numai că pe unde mi-am pus-o?!?”

Peste două luni reuşeam să fac să dispară câte un rând dintre spectatori. Aceştia se trezeau pe urmă orbecăind prin noapte, încurcându-se între odgoanele cortului uriaş şi lovindu-se de ţăruşii de care erau legate acestea. S-au primit şi proteste, mai mult sau mai puţin oficiale, la direcţiune.

„Nu-i nimic – zâmbea directorul. Dă-i înainte fără grijă. Numărul e excelent: ce mai, e unic!”

Peste nicio jumătate de an reuşea să facă să dispară spectatorii dintr-un întreg spectacol.

„Şi totuşi nu sunt mulţumit. Nu am atins încă perfecţiunea.”

Într-o zi şi-a propus să dispară şi el.

Nimeni nu a putut confirma dacă a fost vorba sau nu de o dispariţie reuşită…

Lucian Strochi