Mama a plecat. Nu ştiu unde a plecat mama, dar de câte ori întreb de mama, tata, buna şi cu Vica întorc capul spre uşă. Ei cred că mama trebuie să intre chiar atunci pe uşă. Eu ştiu că nu, că dacă n-ar fi plecat departe, mama nu m-ar fi lăsat atâta vreme singur, numai cu tata, cu bunica şi cu Vica. Dar de ce a plecat departe mama? Când îi întreb, toţi plâng. Se fac că nu plâng, dar plâng. Au şi de ce: mama avea grijă de noi toţi: ne spăla, ne dădea de mâncare, ne dădea haine noi. Astăzi tata s-a certat cu bunica. „Niciodată, auzi? – striga bunica. Niciodată. Copilului nu-i trebuie altă femeie!” M-am mirat. Bunica nu strigă niciodată. Strigă tata şi bunica tace. Acum striga bunica şi tăcea tata. Spre seară tata s-a întors cu o femeie. Tata m-a chemat şi pe mine: „Puiule, femeia asta o să fie nevasta mea şi mama ta. Îţi place?” M-am uitat atunci la ea. Era tânără şi frumoasă. „Îmi place”– am spus. Atunci ea m-a mângâiat pe creştet. „O să fie bine. O să ne înţelegem. O să vezi.” Nu ştiu dacă vorbea cu mine sau cu tata. M-am ascuns sub masă. Mă gândeam: „Eu o să am două mame şi tata două neveste.” Auzisem eu nişte poveşti cu turci care aveau mai multe neveste. Oare tata e turc? M-a cuprins frica. Şi dacă tata e turc, o să fiu şi eu turc? Nu vroiam să fiu turc. Nu auzisem nicăieri ca un copil să aibă două mame. Dar dacă tata a spus aşa, înseamnă că aşa e: tata are întotdeauna dreptate. Am ieşit de sub masă. „Tată, tu eşti turc?” Tata a râs: „Nu, ce-ţi veni?” „Dar de unde să ştiu eu că nu eşti turc?” Tata s-a uitat mai întâi ciudat la mine, apoi a zâmbit: „Toţi turcii poartă un fes pe cap. Uite (şi şi-a aplecat creştetul spre mine), eu n-am niciun fes.”

Vica plângea, m-a strâns la piept, plângea şi spunea: „Îmi pare atât de rău după copilul ăsta…” Tata i-a dus geamantanele la gară. Mi-a spus că pleacă la o soră de-a ei, la Caracal. Bunica a plecat la fata ei. N-a vorbit deloc cu tata. Mi-a spus că o să vină să mă ia şi pe mine. „Da’ de ce pleacă toţi, bunico? A plecat mama, a plecat Vica, pleci şi tu… Dacă pleacă şi tata şi mama Greti, eu am să rămân singur…” Bunica m-a strâns la piept. „Eşti singur, dragul bunichii…” Apoi a plecat trântind uşa. Avea numai o sacoşă. N-a vrut să-l lase pe tata s-o ajute.

De când au plecat mama, bunica şi cu Vica, vecinele se poartă frumos cu mine, nu ca şi cu alţi copii. Îmi dau nuci şi dulceaţă. Şi mere. Şi toate mă mângâie pe cap.

Pe Ursu ni l-a otrăvit cineva. Era mare – „cât un viţel”– cum spunea tata. Şi blând şi cunoştea toată lumea de pe stradă. Se mai speriau femeile de el la început, că se ţinea după ele „lip-lip-lip”, dar nu le lătra şi nu le muşca. Nu l-am văzut pe Ursu. Mi-a spus tata că a murit în şanţ, dincolo de drum. Şi că a trebuit să plătească hingherilor să vină să-l ridice. Nu-mi plac hingherii, că prind câinii.

Odată au vrut să-l prindă şi pe Ursu, numai că Ursu s-a smucit şi l-a trântit pe hingher în mijlocul drumului şi a fugit cu băţ cu tot acasă. Tata le-a dat hingherilor bâta înapoi, dar le-a spus: „Să nu vă mai prind pe-aici şi să-l lăsaţi pe Ursu în pace.” Acum l-a dat pe Ursu, că era otrăvit şi tot ce e otrăvit nu e bun: nici mărul otrăvit, nici ciupercile otrăvite. Tata l-a dat pe Ursu şi am rămas singur. Tata pleacă la serviciu cu mama Greti şi nu vin decât seara. Pe mine mă încuie în casă şi mă lasă să mă joc cu jucăriile. Am un soldat de plumb şi un călăreţ tot de plumb, o păpuşă cu un costum pestriţ şi cu o pălărie ca un corn mare, un avion de lemn, o sticlă goală şi o cutie de nasturi şi un ochean. Când e frumos afară, privesc prin ochean şi-l tot răsucesc şi văd mereu flori frumoase, roşii şi albastre şi verzi şi galbene şi care se schimbă mereu. În sticlă pun nasturi până se umple: o răstorn atunci şi pun din nou în sticlă nasturi. Când o răstorn din nou, nasturii fug în toate părţile şi eu îi împart între păpuşa cu corn şi între soldatul şi călăreţul de plumb. Mă joc aşa până vine tata. Astăzi a venit mai întâi mama Greti şi mi-a luat toţi nasturii. A călcat pe soldatul de plumb şi s-a supărat. Mi-a luat şi sticla şi păpuşa şi călăreţul de plumb şi soldatul de plumb şi le-a ascuns. Când a venit tata, m-a spus. Tata a râs: „E copil şi el şi se plictiseşte singur. Dacă ar avea un frăţior sau a surioară, ar avea cu cine să se joace, dar aşa se joacă şi el cu ce are.” Mama Greti a început să tremure şi să plângă şi s-a dus dincolo. Tata s-a dus după ea. Au tot şuşotit acolo şi pe urmă tata a venit la mine: „Spune-mi, n-ai vrea să ai un frăţior sau o surioară?” „Ba da. Dar mi-ai spus că numai mama poate vorbi cu barza. Şi mama e plecată.” „Poate vorbi cu barza şi mama Greti.” „Atunci să-i spună că vreau un frate.” „Şi cum să-l cheme?” „Poate şi asta?” „Ce?” „Să-mi aducă un frate pe care să-l cheme Paul?” Tata a zâmbit. „Poate. Nu-i chiar aşa greu.”

Mama Greti nu mă mai lăsă să mă joc cu păpuşile. Mi-a spus că sunt băiat şi băieţii nu se joacă cu păpuşi. I-am spus că ba da, că şi Puiu şi Milică sunt băieţi şi se joacă cu păpuşi. Mama Greti n-a zis nimic, mi-a luat păpuşa cu corn şi mi-a rupt-o şi mi-a aruncat-o la gunoi. N-am plâns. Când să vină tata, mi-a dat o carte cu poze. Era o carte cu balauri şi m-am speriat tare. Mama Greti a spus că nu trebuie să mă sperii, că balauri nu există. I-am spus că există: „Uite, sunt şi desenaţi şi în carte scrie că sunt balauri.” Atunci mama Greti mi-a luat cartea şi a pus-o sus pe dulap. A început să-mi spună o poveste cu spiriduşi. „Ce sunt spiriduşii?”– am întrebat. „Sunt copii care au fost răi şi pe care i-au alungat părinţii de acasă şi acuma umblă peste tot noaptea şi, unde văd un copil care nu a fost cuminte toată ziua, îi iau plapuma să se acopere ei cu ea sau îl iau şi pe el cu ei.” „Şi îl fac spiriduş? Şi pe mine mă pot face spiriduş?” „Mai ales pe tine. Dacă n-ai să fii cuminte, dacă n-ai să dormi după-masă, dacă ai să te joci cu păpuşi, dacă ai să primeşti bomboane de la cineva, atunci ai să te faci spiriduş.” „Şi e rău să fii spiriduş?” „Sigur că e rău: spiriduşii sunt mereu zgribuliţi de frig, hainele pe care le fură nu stau pe ei, le este foame mereu, că nu le dă nimeni de mâncare, ba oamenii, dacă îi prind, îi îneacă, sau îi mănâncă fiarele din pădure. Că ei ziua stau în pădure şi numai noaptea vin pe la casele oamenilor.” „Dar eu nu vreau să fiu spiriduş.” „Da, numai că nu te întreabă nimeni dacă vrei să fii sau nu.” „Am să-i spun lui tata, când vine să mă ia.” „Numai că ei vin aşa de uşor, că nu-i ştie nimeni. Te iau cu ei când dormi şi te duc departe. Şi atunci nici tatăl tău nu te mai poate ajuta. Şi dacă îi spui ceva din ce ţi-am spus, vor veni spiriduşii să te ia.” „Şi pe Paul o să-l ia spiriduşii?” „Care Paul?” „Paul, frăţiorul meu, pe care îl aduce barza cu care ai vorbit.” Mama Greti m-a privit încruntându-şi sprâncenele: „Nu. De asta o să am eu grijă.”

Vica ne-a scris o scrisoare şi mama Greti s-a supărat şi i-a spus tatei: „Răspunde-i analfabetei ăleia că de acum să n-o mai intereseze soarta băiatului. Are cine să-i ţină de grijă.”

Tata a vrut să spună ceva, dar mama Greti nu l-a lăsat: „Sau de fapt o interesează altceva. Mai ştii?”

Am adormit cu greu. Mă făceam că dorm, apoi deschideam repede ochii, să văd dacă vin spiriduşii. În noaptea aceea n-au venit.

A doua zi m-am dus să aduc o cană de la fântână. Acolo era Veta. M-a mângâiat pe cap, mi-a umplut ea cana cu apă. I-am spus: „Ce bună şi ce analfabetă eşti!” Veta a râs şi apoi m-a întrebat: „Dar tu ştii ce înseamnă analfabetă?” „Da, mama Greti a spus că Vica e analfabetă. Şi Vica ţinea mult la mine.” Veta n-a mai râs. Nu ştiu de ce. Cred că vroia să fie numai ea analfabetă. Nu şi Vica.

Mama Greti mi-a spus să-i spun lui tata că eu am rupt păpuşa, că sunt băiat şi băieţii nu se joacă cu păpuşi. Dacă nu spun aşa, vin spiriduşii noaptea. Am spus aşa şi tata a fost bucuros: „Bine, se vede că ai crescut. De acum eşti băiat mare.”

Pilu mi-a spus că nu există spiriduşi şi că dacă el o să-mi facă o păpuşă, cu care să mă joc, numai să nu mă vadă mama Greti, n-o să vină nici spiriduşii.

Când să plec, l-am întrebat: „Spiriduşii sunt un fel de pitici?” Pilu s-a răzgândit, mi-a spus să-mi fac eu singur o păpuşă. „Să iei un tub de carton, pui în el vopsea roşie, îţi dau eu şi pe urmă lipeşti lut peste cutie, îi faci şi cap şi picioare de lut şi pe urmă îi faci pantaloni sau rochiţă după cum vrei să fie, băiat sau fată.” „Dar de ce trebuie să pun mai întâi tubul?” „Ca să ţină mai bine vopseaua roşie.” „Şi de ce trebuie să aibă vopsea roşie?” „Aşa: vopseaua roşie înseamnă sânge. Dacă vrei să ai o păpuşă vie, care să alunge spiriduşii, atunci trebuie să faci aşa cum îţi spun eu. Am să te ajut şi eu. Tu trebuie să uzi de mai multe ori, şapte zile la rând, lutul din care faci păpuşa. Dacă n-ai să faci aşa, lutul o să crape şi păpuşa o să moară şi tu o să rămâi singur cu spiriduşii.” Aşa am şi făcut. După ce păpuşa s-a uscat, Pilu a vopsit-o cu vopsea galbenă pe faţă, i-a făcut părul negru, ochii albaştri, i-a desenat nasul şi gura. „Şi o să poată vorbi?” „Cred că da”, a zâmbit Pilu. „Şi atunci o să mă strige şi o să mă scoale din somn când vin spiriduşii? Ce bine!” Am bătut din palme.

Am ascuns păpuşa în pod. Mă jucam cu ea numai când nu era mama Greti acasă. Îi vorbeam mereu, aşa mi-a spus Pilu, că dacă eu nu-i vorbesc, ea nu are de unde să înveţe cuvintele şi n-o să poată să vorbească niciodată. Ei îi spuneam ceva, o întrebam şi tot eu răspundeam, dar ziceam că ea răspunde, nu eu. Mama Greti, când a venit, ne-a auzit vorbind şi s-a supărat foarte tare. A luat păpuşa şi a izbit-o de peretele casei. Apoi a dat un ţipăt mare şi a rămas aşa, uitându-se la păpuşă. Păpuşa avea capul rupt şi din gât îi curgea uşor vopseaua roşie ca sângele. N-am râs de frică. Mama Greti a vrut să apună ceva, dar n-a putut decât să geamă. Acum s-a strâmbat la mine şi când am văzut-o aşa, am luat-o la fugă şi nu m-am mai oprit decât la Veta. Am intrat în casă şi m-am ascuns sub masă. Tremuram, plângeam de frică şi nu spuneam nimic. A venit pe seară tata şi m-a luat acasă. Mama Greti plecase. „De ce a plecat mama Greti?” – l-am întrebat pe tata. Tata n-a spus nimic. A tăcut. Apoi m-a întrebat: „Cum a fost? Ce s-a întâmplat cu mama Greti?” I-am spus cum a fost. „Şi de ce spuneai că ţi-ai făcut păpuşa?” „Să mă apere de spiriduşi.” „Care spiriduşi?” I-am povestit tot ce ştiam despre spiriduşi, aşa cum îmi spusese mama Greti. Tata m-a certat: „Mie de ce nu mi-ai spus nimic?” „Nu aveam voie să-ţi spun. Ar fi aflat spiriduşii şi ar fi venit să mă ia.” Tata a tăcut iar, uitându-se la foc. Apoi s-a ridicat: „Hai, băiete, la culcare. De acum suntem iar singuri. Vrei să dormi în camera mea?” „Da. Vreau. Dar dacă vine mama Greti?” „Mama Greti nu mai vine niciodată pe aici. Nu mai vrea ea şi nici eu.” „A plecat departe?” „Departe.” „Şi nu mai poate vorbi cu barza să-l aducă pe Paul?” Tata s-a uitat ciudat la mine: „Din fericire, nu.” Am închis ochii. L-am întrebat pe tata, aşa cu ochii închişi: „Spune-mi, mama Greti o să mai poată vorbi aşa, cu gura strâmbă? De ce i s-a strâmbat gura?” Tata m-a mângâiat, apoi m-a strâns la piept. Aşa cum m-a strâns Vica şi bunica: „Nu ştiu, fiule. Pentru ea ar fi o pedeapsă meritată. Eşti prea mic ca să le înţelegi pe toate. S-a speriat când a văzut vopseaua curgând din păpuşă. Se ştia vinovată. Nu ştiu la ce s-a gândit atunci. Cred că o să-i treacă odată”… „Tată, mă culc, numai spune-mi ceva… mama se mai întoarce de unde a plecat? Dar Vica şi bunica?” „Mama nu se mai poate întoarce, că s-ar întoarce ea. Ai să înţelegi tu odată şi odată. Vica şi bunica or să se întoarcă în curând, am să le scriu să vină şi să mă ierte.” „Spune-mi, mai poate vorbi cineva cu barza, să-l cheme şi pe Paul?” Tata m-a învelit cu grijă. „Culcă-te acum. Aşa o să mă ţii cu întrebări până dimineaţă.”  Am adormit repede, de frică să nu-l supăr pe tata.

Am visat că eram o păpuşă. Am alergat şi mi-am rupt gâtul. Din mine curgea sânge, mult sânge. Am strigat. A venit mama, mi-a pus mâna pe frunte şi mi-a spus: „Linişteşte-te, puiule, sunt aici cu tine. Nu ţi s-a întâmplat nimic. Te-ai speriat puţin. Nu te mai teme de spiriduşi. Niciodată să nu te mai temi de ei. Eu acum trebuie să-i alung. De aceea plec. Să nu mă mai chemi, că o să-mi fie foarte greu.”

M-am trezit şi am vrut să-i spun lui tata că s-a întors mama înapoi. Numai că tata dormea. Am adormit şi eu repede.

Când m-am sculat, tata plecase la serviciu.

Lucian Strochi