Coridorul era prea lung. Fuseseră chemaţi de mai bine de o oră (celălalt era mai puţin nervos sau se stăpânea mai bine) şi încă nu aflaseră nimic. Încercă să privească în curte: geamul era murdar, lumina pătrundea învinsă, fără pretenţii parcă, gălbuie. Afară se reluase lucrul şi bolovanii erau aruncaţi unul peste altul; răsunau spart. „Parcă ar fi cranii. Stăm prost dacă am ajuns să lucrăm şi aici cu deţinuţi.”

Îi văzuse de departe, din maşina neagră care îl ducea, legănându-se nepăsătoare pe arcuri, la comandament. Aşa vărgaţi cum erau, păreau omizi uriaşe, multe, scuturate dintr-un arbore desfrunzit.

Acum nu le mai rămăseseră decât bolovanii pe care îi aruncau într-un şanţ săpat de curând, urmând un ordin, cel puţin la prima vedere, cu o logică întoarsă.

Se contrazise blând: „Uneori o iau razna. Nu stăm deloc prost. Cine să facă muncile penibile, de vită?” Gândul i se transformă într-un surâs superior: „Singurul lucru care ne salvează, ne diferenţiază, ne impune, e conştiinţa. Conştiinţa propriei noastre superiorităţi.” Se ridică brusc. Gândul din urmă i se păru străin. Nu pentru că nu l-ar fi acceptat. Dar nu-l găsise el. Îl acceptase. Cumperi o haină „de gata”, o îmbraci, îţi vine bine şi apoi ai pretenţia că e a ta. Coaja ta. E puţin trist, puţin ridicol. La fel şi cu gândurile. Dar oare reuşise să aibă un gând, un singur gând, numai al său? Surâse din nou. Aceeaşi expresie, alt gând, altă atitudine. „Primul pas spre nebunie. Nebunii au, probabil, numai gânduri „independente”, „unice”. Prima calitate a gândirii, e supleţea. Disciplina nu anulează dinamismul gândirii, îl ritmează, îl dramatizează, calitatea „morală” a spaţiului-limită etc., etc. …Bat câmpii.”

Alesese armata nu ca pe o ultimă soluţie. „Armata disciplinează gândul, căleşte caracterul, te justifică, te impune ca bărbat.” Avu din nou senzaţia, pentru o clipă, că nu gândeşte cu gândurile lui. „Am ajuns să gândesc în fraze scurte, primare, tipice pentru broşurile de popularizare sau de propagandă, adresate unor spirite prea puţin elevate. Destul de grav pentru un aristocrat al spiritului.”

Ar fi ales poate dreptul. „Dreptul nu există decât în timp de pace. Legile războiului, legile marţiale mi se par prea pripite. Războiul comprimă epocile: pacea nu e decât instituţionalizarea unui război. Războiul nu are nevoie de conştiinţe, de oameni, ci de fapte, de acte. În război nu e vreme de doctorate, de fraze-stil. E vremea corturilor şi a paturilor de campanie.”

În aceeaşi clipă, un gradat îl anunţă că domnul comandant îl aşteaptă. „De fapt îl aşteptăm noi. Şi încă de destul…”

Celălalt porni înainte; îi vedea unerii largi, făcând un unghi aproape drept cu axa gâtului. „O brută, desigur.” Fu anunţat primul. Intră. Domnul comandant îi strânse mâna. Jovial. Prea jovial. Îi oferi o ţigară de foi. „Tâmpitul! Mă confundă cu animalele lui pe care încearcă să le hipnotizeze. E adevărat, reuşeşte adesea…” Totuşi, luă, mulţumind aproape în şoaptă, havana. Glasul comandantului era moale, lipsit de convingere, aşa că laudele (de circumstanţă, dar, oricum, laude) sunau fals, aproape a batjocură. „Ţinând cont de meritele personale…(care merite?) …acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de oameni energici, capabili… am hotărât ca începând de azi…”

Aşadar, se terminase. Mulţumi, salută sec şi ieşi. Instrucţiunile, detaliate, aveau să-i parvină prin poşta specială.

Tresări: celălalt îl privi încordat, fără vrei spaimă, în ochi, însă. Nu se trădă nici el.

În fond, era mulţumit. Nici nu se aşteptase la mai mult. Oricum, avea să facă ceva schimbări. Cristalul era întreg, curat. Sună prelung. Secretara intră imediat. O examină îndelung, în tăcere, fără ruşine. „Leşinat de blondă. Păroasă pe picioare. Nu prea mulţumită de schimbare. A fost, normal, amanta celuilalt. De altfel, e una din puţinele femei disponibile aici.”

– Doriţi ceva?

„E obraznică. Nu-i nimic: o să-i treacă.” Avea încredere în farmecul său personal. Îi spune leneş, aparent gânditor:

– O cafea. Mai puţin dulce ca dumneata.

– Şi un coniac?

„E obraznică. Trebuie s-o pun la punct; poate la noapte; sau mâine. La urma urmelor, nu e tocmai urâtă. Oricum, o amintire a celuilalt. Sper că celelalte vor fi mai plăcute. Cel puţin la prima vedere.”

– Şi un coniac?

– Am auzit! Nu vreau acum.

Blonda strânse nemulţumită din buze.

„Îi place să bea. Putea să bea foarte bine tot ce a rămas. Dar, de fapt, are dreptate: aici până şi sticlele de coniac sunt înregistrate. Nimic nu se pierde, totul se câştigă, restul se transformă.”

Scoase un zar de os. I-l dăruise un locotenent slăbuţ, trimis, „la cerere”, în prima linie. Făcuse o prostie. Considerată gravă.

„O amintire. Os de curvă: garantat, 24 carate.”

Nu intrase în detalii. Gluma i se păruse stupidă. Tocmai pentru că s-ar fi putut să nu fie o glumă.

Căpătase un tic acolo, la interminabilele şedinţe la care era obligat să asiste; scotea zarul şi încerca o serie de cinci numere consecutiv aceleaşi: doi-doi-doi-doi-doi.

Nu reuşise vreodată. Aproape că se împăcase cu ideea înfrângerii. „Nu cred că e vorba de neşansă.” Devenise superstiţios: „O şansă sau neşansă continuă obligă la superstiţie. Obişnuinţa generează imposibilul.”

Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi reuşit seria? Probabil nimic. Încă o certitudine. Sau analogii, ambiguităţi. „Ne hrănim cu toţi din trupul suav al ambiguităţii.” „Cine a spus asta, Goethe sau Novalis?”

Încercă şi acum: doi-patru-patru-patru-doi. Numărul îi explodă clar, galben, perfect decupat în retină: 24442. Sună din nou:

– Avem un deţinut cu numărul…

– Imediat. Să controlez.

„Ar fi interesantă coincidenţa asta. Să-l văd însă mai întâi cum arată. ”

– Da, există. Să-l chemăm?

– Da, da…

„M-am grăbit. Trebuia să mă arăt mai nepăsător. Acum cine stabileşte un contact direct cu deţinuţii e suspect. Pun pariu că fostul a păţit-o tocmai din cauza asta. Nu l-a trădat blonda. Altcineva. De fapt, nu mai are importanţă cine trădează. Cum arăta „fostul”? Mic, gras, veşnic asudat, cu un început de chelie. Nu ştiu de unde îmi vine certitudinea asta.”

Brusc avu senzaţia că se afla într-o cameră mortuară, că fostul murise şi el îi luase, aproape abuziv, locul. „Voi muri şi eu? Prostii! Întrebarea asta nu se pune niciodată.” Blonda aprinse o lumânare la căpătâiul mortului. „Ăsta are cel puţin o femeie care să-l plângă. O jumătate de oră, pentru ca apoi să-l uite. Contează totuşi momentul.”

Curios, acum mortul nu mai avea figura aceea de viezure încolţit, privind mereu în lături, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva chiar umbra sa, devenită materială, să nu-i sară în spate. Sau poate îl terorizează alte umbre, mai subţiri, dar multe, aproape negre.

„Parcă ne-am afla la liziera unei păduri. O execuţie sumară, având ca fundal brazi sau umbre.” Nu, obrazul celuilalt era destins. Viclenia din ochi i se scursese pe buze. „Oare eu voi avea „umbre”?”

Filmul, vechi, rulat de cine ştie câte ori, o copie găsită cine-ştie-cum-şi-cine-ştie-unde şi care-i fusese proiectată „ca document obligatoriu, de serviciu”, se sfârşise brusc, cu un pocnet uşor. Închise abia acum ochii: cranii. O stradă pavată nu cu piatră de asfalt, ci cu cranii. Egale, perfect lustruite, aşezate în arcuri romane. Unde duce şoseaua?

„Am auzit că în Italia este o biserică făcută în întregime din craniile dreptcredincioşilor. Şi e considerată monument.”

De fapt, nu ştia exact ce se întâmpla aici. Ecourile care ajungeau până la ei se biciuiau, contradictorii, nu se negau însă, se completau bizar. „Oricum, în război se moare: mai mult, mai repede, mai stupid.”

Sosiră. 24442 era slab, cu obraji vineţi, cu un smoc de păr care pleca, curios, de pe frunte, pentru a inunda, în şuviţe rare, dar lungi, albe, întreaga ţeastă. Nu-l privi în ochi, nu de teamă, ci pentru a-şi mai amâna pentru câteva clipe satisfacerea curiozităţii, ci mai jos, în obraji: „Nu e culoarea lor naturală; fusese luat în primire, dar nu dăduse în primire.” Nu-l amuză de astă dată jocul de cuvinte, deşi nu avea umor, doar o ironie greoaie şi, în mod normal, ar fi trebuit să-l încălzească o vorbă de spirit. Chiar dacă era a lui. Tocmai pentru că era a lui.

– Lăsaţi-ne singuri.

24442 tresări.

„Aşteaptă ceva? Nu cred: nimeni nu aşteaptă ceva aici: Atunci de ce… teamă? De ce?”

Îl lăsă să aştepte. De fapt, nu ştia pentru ce l-a chemat. Fusese un capriciu de moment, o curiozitate aproape infantilă. Ce-ar fi dacă… Să-i facă pe alţii să aştepte: ăsta e un semn sigur al puterii. Îşi aminti de coridorul acela întunecos, bolnav, prelung şi prea strâmt. Şi el aşteptase.

– Eşti liber.

Obrazul celuilalt păli brusc şi căzu. „Nu crede. Sau, mai exact, crede altceva. De fapt, m-am grăbit.” Se lăsă greoi pe speteaza fotoliului. Se văzu asudat, în poziţie de drepţi, raportând, sau, mai precis, ascultând docil la telefon înjurăturile celuilalt: „Dobitocule… de ce ai făcut asta? Acum nimeni nu se mai joacă.” Îl aşteaptă în cel mai bun caz soarta locotenentului. Se grăbise din nou. „Semn prost.” Se ridică greoi. Cu paşi mici, străbătu distanţa până la fereastră. Era murdară. „Am impresia că acum peste tot sunt ferestre murdare.” Nici zăpada nu era albă. Totuşi, zăpada îl hotărî.

– Eşti liber. Aşa cum ai auzit. Un singur amănunt însă, neplăcut, ca orice amănunt… Făcu o pauză lungă, prea lungă, acum aşteptarea nu mai era un semn al puterii, îi tortura pe amândoi: …Hainele. Sunt ale lagărului. Sunt pe inventar. Sper să ne înţelegi şi să ne scuzi. Aşa că… dacă rişti…s-ar putea să ai noroc…

Ultimele două fraze nu fuseseră ironice, cum ar fi vrut probabil, ci aproape umile. Celălalt dădu din cap. Începuse să înţeleagă. Acceptă. Fu condus până la poartă. Acolo se dezbrăcă încet, de parcă ar fi fost plus douăzeci şi… şi nu cu ceva sub zero grade. Spinarea îl fulgeră. Albă. Cu vergi vinete. Deveneau tot mai vizibile la frig. „Parcă i s-au luat dungile de pe haine. De ce a acceptat totuşi? Are şanse minime. De fapt…”

Celălalt porni cu paşi de lunatic. Se temea încă. Eliberări ca acestea, neobişnuite, nu au decât un singur sfârşit. Unul singur. Acelaşi. „Păcat că a venit aşa de târziu.” Începu să alerge totuşi. Alerga caraghios, cu picioarele aduse mult în faţă, cu trupul lăsat mult pe spate, de parcă, dacă ar fi fost împuşcat, cum se şi aştepta, acei zece centimetri care l-ar fi apropiat mai mult de pământ ar fi fost esenţiali, i-ar fi atenuat căderea. Durerea. Moartea. Avea să fie împuşcat pe la spate. Ştia asta şi totuşi… Începu să alerge mai puternic. Alergarea nu-l încălzise. Aerul devenise mai rece ca zăpada. „Nu cred să fie povestea cu câinii. N-am văzut niciunul pregătit.” Trebuia să scape în pădure. „Poate scap cu o dublă pneumonie. Războiul trebuie să se termine. Nu mai durează nici câteva luni. Cel puţin îi ştiu sfârşitul…”

Chipul Mariei îl învălui leneş, fierbinte. „Oare mă aşteaptă? Şi prietenii… Se vor bucura…”

Căzu. Trupul Mariei devenise imens. Tot leneş însă şi tot fierbinte. Îi dezgoli sânul alb. Era alb. Ca zăpada. Avea febră şi îi era sete. Înţelese. Crezuse că a înţeles bine prima dată. Crezuse că va izbuti. Doi ani talpa piciorului luase contact cu zăpada. Prin bocancii sparţi. Crezuse că e destul de pregătit pentru o încercare ca asta. Privirea i se lungi, căută să ajungă în vale. Nu ajunse. Se tulbură; dispăruseră şi copacii. Se ridică. Îşi privi picioarele. Deasupra călcâiului înflorise o floare de sânge şi de gheaţă. Îl ardea ca o muşcătură de lup. Curios, zăpada nu se topea acolo. „Trebuie să ajung…trebuie să ajung…înapoi. Nu pot muri aici… ca o fiară. E stupid. Dacă mă întorc, ce vor zice însă ceilalţi? Că i-am trădat… că le-am trădat planul de evadare. N-or să creadă că nu… vom vedea… totul e să ajung…” Alergă din toate puterile. Mecanic. Fără a forţa. Fără bucurie. Ca un mort. Aşa trebuie să alerge un mort.

În faţa lui, la treizeci-patruzeci de paşi, uriaşă, silueta comandantului dansa nehotărâtă. „A ştiut că mă voi întoarce… pe asta a mizat… îl credeam… m-a înşelat tonul… şi acum… discursul de instalare… fraze subţiri… ambigui… pe vârful buzelor… odată cu venirea mea în lagăr… condiţii noi de muncă şi de viaţă…uite, lui doi-patru-patru-patru-doi i-am oferit o şansă – posibilitatea să aleagă… niciodată… destul o dată cobai…” Scrâşni din dinţi. Gardul de sârmă ghimpată. Hipnotic. Ca o imensă pânză de păianjen… Se aruncă asupra lui. Cu braţele larg deschise, ca pentru o îmbrăţişare pe care nu avea s-o mai cunoască.

Fulgerul, scurt, albastru, îl electrocută şi pe comandant. Din depărtare răzbi prin pâcla de nori, tot mai clar, zgomotul escadrei. Şi deţinuţii întorşi de la lucru, mai devreme ca oricând. Privindu-l tăcuţi, printr-un protest nerostit. Un gard viu. Îi trecuse prin cap să pactizeze cu ei. Hrană mai bună, muncă mai uşoară, într-un cuvânt…supravieţuirea, în schimbul supravieţuirii lui. După…

L-ar fi privit cu suspiciune. Poate n-ar fi primit. Nu din superioritate; din neîncredere. Oricum, acum îşi ratase ultima şansă. Din piepturile deţinuţilor se auzi un murmur de cântec, apoi cântecul deveni tot mai clar, mai puternic, acoperind zgomotul celei de a doua escadre. Smulse atunci un automat al unui gardian. Trase cu sete în zidul acela de oameni, care acum se ridica împotriva lui. Trase un sector întreg. Ca la o comandă, dar fără vreo comandă, urmând gestul comandantului, gardienii de lângă el şi cei din turn începură şi ei să tragă. Zidul se frânse, se risipi, se prăbuşi… „Aşadar, până la ultima suflare, până la ultima picătură de sânge. Lupta…”

Se trezi mergând cu paşii de lunatic ai celuilalt. Ceru un coniac. Îl dădu pe gât pe nerăsuflate. Sticla rămăsese deschisă pe birou. Secretara plescăi semnificativ din buze. „Pune-ţi o porţie şi dumneata.” Secretara nu aşteptă a doua oară invitaţia. „O porţie. Limbajul cazon m-a cucerit şi pe mine.” Secretara aştepta răbdătoare. Îi făcu un semn generos cu mâna. „Du-te. Te mai chem eu. Poate te mai chem.” Blonda îl privi fără vreo emoţie, dar cu resemnare. Ieşi.

Tuşi. Alcoolul îi arse neplăcut gura. Nu ajunsese parcă în stomac. Avea un gust de cocleală, amar. „Până şi băuturile sunt amare.” Avu un adevărat acces de tuse. O pânză de păianjen, galbenă, electrică, îi înveli creierii. Când se risipi, numărul acela promiţător i se decupă din nou, scris aproape pedant, în retină: 24442.

Îşi revăzu într-un fulger al memoriei ultimele două zile. Drumul. Aşteptarea. Craniile. Aşteptarea. Întâlnirea cu comandantul. Victoria. Victoria lui. „Victoria mea? Prostii! Celălalt, rămas „în rezervă până la noi ordine”, câştigase. Rămânea în rezervă. Nu se angajase. Putea aştepta liniştit rezultatul, sfârşitul războiului. Prima trădare. Apoi „fostul”, cu secretara sa vulgară, cu sticlele de coniac, aşezate în cea mai perfectă ordine, cu tabieturile lui, cu aerul lui îmbâcsit pe care i-l lăsase lui, în batjocură, moştenire. Şi acel imposibil 24442. Cu aerul lui de bătrânel cumsecade. Îl trădase de atâtea ori. O dată, când acceptase umilinţa, deci viaţa; a doua oară, când se întorsese în lagăr, deci iarăşi viaţa, altfel de ce s-ar mai fi întors?! A treia oară, sinuciderea, deci moartea. De ce? de ce plusase de două ori pe viaţă şi apoi pe moarte? Numai ca să-l tortureze cu gândurile pe el? Îl trădaseră şi secretara şi gardienii şi deţinuţii. Până şi avioanele. Şi cu asta sfârşitul…

„Spun unii că înainte cu o clipă de moarte îţi revezi toată viaţa. Aşa să fie? Vom vedea…şi la ce bun?…”

Începu să se dezbrace, aşezându-şi uniforma cu grijă pe cristalul biroului. Zarul i se rostogoli din buzunar, săltând cu zgomot de câteva ori pe cristal şi oprindu-se de ţeava pistolului: Doi…Rămase gol. Duse pistolul la tâmplă. Era rece. Ca zăpada.

„Prostii!” Trase. Mai avu timp să gândească: „flacăra. Albastră. Ca a lui…”

Cuvântul i se sparse însă cu un zgomot de os în creieri.

Secretara intră fără grabă, aruncă o privire indiferentă cadavrului gol, răsucit nefiresc pe covor, apoi înhăţă sticla de coniac rămasă deschisă pe birou. Îşi turnă un pahar mare, ascunse cu grijă restul rămas într-un sertar, savură cu privirea lichidul greu, ca mierea, îl bău ca pe apă, cu răsuflări mici.

Apoi, fără grabă, puse o mână pe telefon, iar cu cealaltă formă numărul centralei: Doi…

Lucian Strochi