Îi auzeam pe oameni vorbind despre război: vorbeau de bombe, de front, de avioane, de prizonieri, de răniţi, de morţi, de sărăcie. Toate erau cuvinte prea grele pentru mine, nu le puteam înţelege. Şi apoi, oamenii nu vorbeau cu mine şi nici nu cred că i-ar fi interesat ce cred eu despre toate astea.

Am găsit apoi un timbru de un roşu spălăcit, cu un fel de soare, cu câteva raze peste un câmp şi cred cu o femeie ţinând ceva în braţe, poate un copil, poate o bocceluţă. Timbrul conţinea şi o chemare: „Ajutaţi I.O.V…” L-am întrebat pe tata ce înseamnă IOV. Şi tata mi-a spus că era odată un om care fusese bogat şi care apoi nu mai era şi care trăia prin gunoaie şi spunea: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului lăudat”. „Şi atunci de ce să-l ajutăm noi? Să fie iarăşi bogat?”

„Dar cine îţi cere asta?”– m-a privit uimit şi sever tata. „Aşa scrie aici”, i-am spus şi i-am arătat timbrul. A râs pentru o clipă şi apoi s-a întunecat: „Aici e o prescurtare. Vezi, după fiecare literă e un punct, ca să arate că urmează o prescurtare. I înseamnă invalizi, O înseamnă orfani, V înseamnă văduve, iar R, care lipseşte, pentru că în dreptul lui e rupt timbrul, de Război. ”

Ştiam că „orfan” înseamnă copil fără tată sau fără mamă sau fără amândoi părinţii, că „văduvă” e o femeie care şi-a pierdut bărbatul. Nu ştiam ce înseamnă „invalid”, era la fel ca „individ” şi ca „livid”, despre care aflasem că e acelaşi lucru cu „alb la faţă”.

Am întrebat totuşi. „Invalidul e un om care şi-a pierdut o mână sau un picior sau nu-şi mai poate folosi cum trebuie mâna, piciorul, ochii, auzul, vorbirea.” „Şi asta de ce?” „Pentru că a fost rănit.” „Deci invalid sau rănit e totuna?” „Nu tocmai: rănitul poate să moară, poate să rămână invalid sau să se facă bine, să scape întreg.” „Invalidul nu e întreg? ” „Nu tocmai. Sau altfel spus, un invalid e mereu rănit.”

Asta tata a spus-o mai mult pentru el, aproape în şoaptă, dar tocmai din cauza asta am reţinut-o.

Apoi, după o tăcere:

„Tată, tu de ce n-ai fost pe front?” „Nu eram bun pentru front: eram şi prea tânăr şi apoi n-aveam deloc privirea bună. Dacă-mi dau jos ochelarii, nu văd aproape nimic.” „Atunci eşti un invalid!”– am sărit eu în sus, de bucurie. Tata a zâmbit stânjenit: „Da, cam aşa ceva.” „Atunci trebuie să te ajute şi pe tine. Aşa scrie pe timbru.” „Nu, timbrul se referă la invalizi, orfanii şi văduvele de război.” Doar pe ei. Asta pentru că cei care ne conduc vor să-şi mai spele păcatele faţă de cei aflaţi în suferinţă din cauza războiului, război pe care doar cei bogaţi şi cei puternici l-au pornit.

Am adormit greu, după ce mi-am pus mai multe întrebări: Cum pot fi ajutaţi invalizii, orfani şi văduvele de război? Şi cine îi ajută? Şi cum? Apoi m-am gândit: orfanilor li se dau părinţi, văduvelor – bărbaţi, iar invalizilor – ochelari, picioare de lemn.

M-am gândit şi la război: din cauza lui se întâmplau toate. Atunci de ce se mai duc oamenii la război? Pentru că am înţeles şi asta: la război trebuie să te duci undeva, trebuie să-l cauţi. Şi e foarte departe locul acela, dacă nu pleacă acolo decât bărbaţi de la o anumită vârstă şi sănătoşi-tun.

Apoi copiii au găsit o lădiţă cu cartuşe; le-am văzut şi eu: erau strălucitoare, de alamă, cu vârfurile de plumb. Un băiat mai mare ne-a spus că sunt cartuşe de pistol, că gloanţele de puşcă au vârfurile mai ascuţite şi că gloanţele de mitralieră sunt şi mai ascuţite şi mai mari. Că a văzut el de toate felurile. Nu prea ştiam care e deosebirea dintre un cartuş şi un glonţ: credeam că glonţ e atunci când zboară şi cartuş atunci când îl ţii în mână. Astea erau cartuşe şi nu erau folosite. Le-am împărţit frăţeşte şi am hotărât să le ascundem, să nu dea părinţii peste ele. Apoi cineva a zis să intrăm în canal, să le învelim în cârpe, să turnăm peste cârpe petrol, să dăm foc la cârpe şi să ieşim repede din canal în râpă şi să auzim cum bubuie. Aşa am şi făcut; am dat toate cartuşele pe care vroiam să le ascundem şi cartuşele au bubuit foarte tare. Părinţii n-au aflat nimic, au auzit bubuitura, dar au crezut că e de la carieră. Aşa că am luat cartuşele goale şi ne-am jucat cu ele. Erau calde, nu mai erau însă atât de lucioase şi le-am pus unele lângă altele şi peste ele o bucată de lemn şi am făcut un tren. Nu prea lung, trăgea într-o parte, aşa că după un timp ne-am plictisit şi am lăsat trenul acolo.

A mai trecut un timp şi a venit şi iarna. Iarna venea odată cu zăpada; atunci ne luam bucuroşi săniile şi urcam dealul. Stăteam ore întregi la săniuş şi, când intram în casă, ne ardeau obrajii, mâinile şi picioarele. Dar şi ochii. Numai că anul ăsta a nins prea mult. Dacă încercai să ajungi pe deal, te îngropai tot în zăpadă. Aşa că ne-am bucurat degeaba că o să avem zăpadă multă. Şi oamenii ajungeau greu la serviciu. Zăpada le venea până la piept. Şi în pădure ninsese la fel de mult. Aşa că au început să apară, mai întâi la marginea pădurii, apoi chiar în deal, lupii. Erau greu de văzut, erau cenuşii şi nu-i deosebeai de zăpadă sau de câini. Numai când urlau ştiai că sunt lupi. Într-o dimineaţă am auzit un urlet. La fel ca cel de lup. O umbră cobora dealul urlând. Nu era lup. Era o femeie sau o fată: purta o basma roşie şi acum se vedea mai bine. „E fata lui Uşurelu” – au spus cei cu privirea mai ageră. „Dar de ce urlă aşa?” Apoi cineva a fost fulgerat de un gând: „I-au atacat lupii. Au atacat-o lupii. Sau i-a văzut şi s-a speriat şi acum urlă la ei să-i alunge.” Fata făcea câţiva paşi, se oprea, urla din nou, de răsuna toată valea şi tot dealul până departe, spre pădure, apoi mai făcea câţiva paşi şi urla din nou. „Ce-o fi cu ea? De ce nu coboară odată? Ce i s-a întâmplat?”

Stăteau cu toţi pe la porţi, neîndrăznind parcă să iasă în stradă, nicidecum să-i plece cineva în întâmpinare. Urletul ei îi încremenise pe toţi. A ajuns apoi în capul străzii. Abia atunci au văzut toţi că rochia albastră, era numai în rochiţă pe gerul ăsta, dar părea să nu-i fie frig, era, într-adevăr, plină de sânge. Atunci cineva a strigat: „Lupii, măi!” şi toţi au continuat şi ei: „Lupii…, lupii, măi!” – vrând parcă să alunge fiarele pe care nimeni nu le văzuse încă. Curios, atrasă însă de chiote, de strigăte şi hăulituri, haita se arătă în liziera pădurii. Fiarele prinseră să privească în jos, nedumerite, neînţelegând de ce sunt atât de învrăjbiţi oamenii pe ele. Sau între ei… Apoi lupii s-au plictisit de aşteptare şi s-au retras demn, fără grabă, dispărând unul câte unul.

Abia după ce lupii s-au retras, oamenii şi-au adus aminte de fata care, văzând şi ea că nimeni nu o bagă în seamă, tăcuse. „Ce-i cu tine, Ioană?” – o întrebă cineva, blând. Blândeţea glasului o făcu pe fată să-şi dezlege din nou barierele plânsului. „Vai de mine şi de mine… frăţiorul meu…” Răcnea şi cânta şi plângea în acelaşi timp, tremurând şi de frig şi de frică. Toţi se simţiră din nou înfioraţi: „Da’ spune odată, ce s-a întâmplat?” Fata se linişti ca prin farmec, mai smiorcăi o dată din nas, apoi povesti cu o voce albă, egală, de parcă ar fi povestit o întâmplare de demult care se cerea ascultată, dar la care ea nu putea participa sufleteşte sau o poveste pe care o spusese de sute de ori: „În vară copiii au găsit o ladă de gloanţe. Fratele meu, Gelu, a găsit-o şi cu Puiu a lu’ Hurdulea şi cu Vasile a lu’ Strâmbu. Şi-au adus-o aici în vale şi le-au dat gloanţe şi la alţi copii. Copiii au explodat gloanţele, dar n-au păţit nimic. Gelu le-a pus azi-dimineaţă pe foc, le-a învelit într-o cârpă şi a vrut să audă cum bubuie. Le-a pus în sobă, numai că gloanţele au bubuit pe rând şi când au bubuit prima dată, a căzut uşiţa şi frate-meu s-a dus s-o închidă-şi atunci au bubuit a doua oară…”

S-a oprit, a privit nedumerită în jur, avea ochii arşi de atâta plâns şi a început din nou să plângă, caraghios, fără vlagă şi fără lacrimi. Urletul de acasă şi până în vale, emoţiile, drumul, prin zăpadă, frigul, povestirea o sleiseră de puteri, o doborâseră aproape.

„Şi Gelu a murit?” – întrebă cineva, greu, cu spaimă, mai mult pentru a-şi putea contrazice gândul rău.

„Nu ştiu. Numai că nu mai are o mână. Şi curge mereu sânge. Când află tata, mă omoară, că eu îs cea mai mare şi trebuia să am grijă…”

Vecina noastră, Aurica, o luă în casă pe fată şi-l trimise pe bărbatu-său, pe Tudor, să vadă ce e cu copilul, dacă mai trăieşte sau nu, şi, dacă mai trăieşte, să-l ia în braţe sau în cârcă şi să alerge cu el până la spital. Când se uitară la fată, aceasta, de oboseală, adormise.

Tudor porni imediat. Copilul nu murise: gloanţele îi retezaseră într-adevăr trei degete. L-au operat şi, după operaţie, mâna sa dreaptă arăta ca o gheară de găină tăiată: răsucită şi nefolositoare. Apoi Aurica le-a spus alor mei că fata adormise, dar că mai apoi se trezise urlând ca lupii.

Au liniştit-o şi au trimis-o acasă.

Cât despre lupi, fără ca nimeni să-şi explice de ce, n-au mai fost văzuţi prin preajmă, nici în iarna aceea şi nici în iernile care au urmat.

Iar eu, în seara întâmplării aceleia, aşteptând ca tata să mă întrebe ce făcusem cu gloanţele mele şi de ce mă jucasem cu ele, m-am gândit la Gelu: dacă era invalid sau nu.

Şi mi-am răspuns că nu: nu era nici bărbat şi nu fusese nici la război.

Lucian Strochi