Succesul dobândit de pictorul din Chişinău ION MORARU cu expoziţia sa de acuarele din Piatra-Neamţ(„publicul” i-a achiziţionat peste 25 de lucrări), ca şi apropiata sa expoziţie de la Casa Prieteniei Neamţ – Champagne-Ardenne (deschisă începând cu 18 august a.c.) ne obligă să revenim, cu atât mai mult cu cât pictorul este o personalitate contradictorie, derutantă (artisticeşte vorbind, desigur).

Acuarelist de mare subtilitate, cu frumoase rezolvări plastice, Ion Moraru pendulează între un realism psihologic şi un impresionism bine temperat.

Paleta sa cromatică este foarte largă, artistul părând să fie indiferent la sugestiile moderne (care au împins acuarela în grafică şi au instaurat tirania griurilor).

Artistul se supune naturii, convenţiile sunt în general respectate, deşi, în fiecare tablou, un nor, o rază, o ploaie, o iluminare, modifică această relaţie directă, filtrând-o, potenţând-o, scoţând-o din clişee previzibile.

Ion Moraru pare a fi indiferent la timp (acceptându-i apriorismul, dar atât); sunt evocate toate cele patru anotimpuri, noaptea şi ziua, dimineaţa şi seara, personajele (puţine), casele, turlele sunt anistorice, adică eterne.

Panismul lui Moraru vine din încrederea pe care acesta o acordă spaţiului: dealul rămâne predilect, dar prezenţa celorlalte forme de relief este constantă (uneori cerul nu e altceva decât o câmpie răsturnată).

Nu e însă dealul lui HORIA BERNEA (acolo mişcătoare e însăşi materia); aici unghiul de primire, de „atac” este decisiv.

Iluzia localizării e perfectă: se pot recunoaşte anume spaţii moldave, de pe Valea Bistriţei sau a Tarcăului, obcini şi păduri bucovinene, meleaguri basarabene.

În realitate, pictorul lucrează cu câteva elemente doar, dar esenţiale şi eterne: casa, copacul, cerul, apa, dealul, luna, biserica. Sunt (poate) şapte la număr, fiecare element având rolul unei note muzicale, iar „şapte” nu trebuie uitat, e cifra iniţierii.

Suntem invitaţi, aşadar, la o iniţiere, la o intrare în decor (cer iertare automobiliştilor de toate „formulele”), pictorul „oficiind” în tăcere, calm şi expresiv.

Unele lucrări sunt memorabile, chiar dacă, în două-trei cazuri, artistul cedează în faţa graficii de carte pentru copii ( nu trebuie uitat amănuntul că Ion Moraru a ilustrat peste patruzeci de asemenea cărţi).

Aflat în colecţii particulare din Rusia, Israel, Grecia, Italia, Franţa, Republica Moldova şi România, participând anual din 1976, la „republicanele” de la Chişinău şi din 1987 la „internaţionale” (Moscova, Leipzig etc.), având din 1990 expoziţii şi în România (Iaşi, Bucureşti, Câmpina, şi iată, acum, la Piatra Neamţ), acuarelistul Ion Moraru devine un nume peste care nu se poate trece, demn de orice istorie ilustrată a picturii.

Ceea ce mai puţin ştiu, e faptul că Ion Moraru este un excelent grafician, cu o mână extrem de sigură, abordând toate tehnicile graficii cu egală dezinvoltură şi talent, cultivând atât caricatura, cât şi stampa, cu un desen grăbit, nervos, dar atât de expresiv (de altfel Ion Moraru a terminat Institutul de pictură din Moscova secţia grafică, avându-i ca profesori, între alţii, pe DMITRI JILINSKI (pictură) pe DMITRI BISTI (grafică) şi pe NATALIA GONCEAROVA.

Şi iată cum, în ciuda reuşitei expoziţiei sale de acuarele amintită la începutul acestor rânduri, ne exprimăm deschis părerea de rău că artistul nu ne-a oferit o expoziţie de grafică (sau măcar e „Secţiune” chiar în această expoziţie); personalitatea sa artistică ar fi fost şi mai pregnant reliefată.

Ilustraţiile la Donici, Petre Ispirescu, Iulia Hasdeu, nudurile, chipurile de ţărani, bătrânii, elegantele lucrări în acvaforte, tuşurile necruţătoare, ar fi contribuit decisiv la înţelegerea mai exactă a datelor artistice pe care le deţine şi le impune artistul din Chişinău.

Aflat în plină maturitate artistică (născut la 22.04.1950), trăind într-un mediu familial şi familiar artistic (soţia, Tamara, e regizor de teatru, doctor în estetică la Moscova, iar fiul, Adrian, e licean la Liceul de arte plastice „Ion Vieru” din Chişinău), Ion Moraru are toate şansele de a depăşi cortina de fier sau de catifea a provinciei (chiar în sens larg).

Îi lipseşte doar publicitatea pe care unii artişti mai puţin talentaţi, mai puţin ilustraţi de propriile lor opere, dar mai insistenţi şi mai descurcăreţi, şi-au asigurat-o deja prin colţurile bătrânei Europe, Europă ce aţipeşte prea des când e vorba de artişti din Est.

Şi pentru ca rândurile mele să nu fie doar un elogiu cald, dar fără subiect, vă propunem spre „vizionare” câteva lucrări de grafică semnate de Ion Moraru.

Lucian Strochi