EMINESCU ŞI OMUL POLITIC

Sintagma „om politic” provine dintr-o traducere greşită a expresiei greceşti „zoon politikon” tradusă „animal politic”. În realitate, traducerea corectă ar fi „animal social”.

Nu e , aparent, o greşeală prea gravă. Politicul face parte din social, îl determină în mare măsură.

Dar a acredita ideea că „omul este un animal politic” înseamnă a acorda politicului o importanţă capitală, justificând structurarea societăţii pe criterii politice, indiferent de sistem.

Oricum am vedea astfel societatea, ea rămâne o piramidă, evident cu vârful în sus.

Democraţia este o iluzie, iar triada „libertate – egalitate – fraternitate” un ideal (de neatins, ca orice ideal).

Eminescu e ezitant în raport cu politicul, cu omul politic, „contemporanul său”, rezolvând raporturile cu „puterea”plecând de la principii şi consideraţiuni.

Prima consideraţiune: românii au avut un trecut glorios şi au n prezent lamentabil. De aici antiteza trecut/ prezent care nu e doar temporală, ci una filosofică (vârstele omului) atitudinală şi/sau psihologică. Scrisoarea III este, sub acest aspect, un exemplu matricial al geniului.

A doua consideraţiune: propăşirea, dezvoltarea unei naţiuni este rolul unui grup restrâns, elitist, genial, uneori grupul restrângându-se la o singură persoană: „Spiritul public este fapta puţinilor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să ia forme din oceanul cugetărilor omeneşti o singură volbulare gigantică…” (Geniu pustiu). Acea persoană poate fi „un semizeu”, „un mântuitor”.

A treia consideraţiune: programul schimbărilor (politice şi sociale): „Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, făceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei, în care ideea românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine fiţi români, români şi iar români…”(Geniu pustiu).

Romantic, „poeta vates”, tribun, poetul crede că şi gesturile mărunte pot aduce, prin cumul, un cutremur politic şi social.

Printre „gesturile” ziaristului Eminescu se pot număra articolul „O scriere cu critică” („Albina”, Pesta, 1870), articol în care lua apărarea iubitului său profesor Aron Pumnul, la 4 ani de la trecerea acestuia în eternitate. Nu era apărat atât profesorul, cât luptătorul politic din Bucovina; în acelaşi an, Eminescu sprijină înfiinţarea Teatrului Naţional pentru toţi românii aflaţi din 1867 sub stăpânire austro-ungară prin publicarea în „Familia” a articolului „Repertoriul nostru teatral”. În fine, peste un an, Mihai Eminescu se implică direct în Serbarea de la Putna, fiind unul dintre organizatori.

Faţă de omul politic, atunci când acesta nu este „rege” sau „împărat”, Eminescu nu are prea multă consideraţie (ca să nu spunem mai mult). Eminescu loveşte în stânga şi în dreapta (cum observa cu fineţe Nicolae Iorga), „democratic”, fie că e vorba de „lupii tineri”, sau de „venerabili”.

Aici atitudinea sa este una caragialiană, gesticulaţia interioară, rezolvată prin pamflete în versuri sau în proză fiind extraordinară, cu efecte à la Cicero; interogaţia retorică este cutremurătoare, soluţiile definitive fiind „puşcăria” sau „casa de nebuni”, adică neutralizarea „canaliei” prin excluderea ei din viaţa publică, politică şi socială.

Concepţiile lui Eminescu în ceea ce priveşte „sfera politicului” (dar şi destinul) sunt imprevizibile. Lumina lunii şi geniul morţii democratizează prin nivelare o ierarhie umană iluzorie: „Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri/Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac./De la trepte osebite le-a eşit din urna sorţii/Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii”. Patima, ca principiu motor, complex (sinecdocă a iubirii) acţionează universal, ca o lege a gravitaţiei în sistemul social: „La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi/Fie slabi, fie puternic, fie genii ori neghiobi!” („Scrisoarea I”).

O altă problemă este cea a raportului dintre poet şi putere (politic).

Scrisoarea II” conţine un adevărat „tratat” pentru a alege, ironic desigur, uşor şi sigur, drumul spre celebritate şi spre înalta societate. Soluţia e unică, veche de când lumea exprimată printr-o exclamaţie retorică într-uns din limbile „politice ale pământului” „Cherchez la femme!”

Protecţia de fuste” asigură lărgire „cărărilor vieţii” până la transformarea lor în bulevarde ale succesului, autostrăzi ale bunăstării.

Aparent contaminat de viziunea shakespeariană (lumea e o scenă – de teatru, bineînţeles) şi de cea a lui Calderon (viaţa e vis), plonjând în principii, formulări romantice germane cu privire la idee, monadă, titan, geniu, spirit prometeic, spirit faustic sau în percepte biblice sau romana (carpe diem, deşertăciunea deşertăciunilor…), Eminescu e legat epidermic de contemporaneitatea sa, văzută ca sincronie într-o istorie eternă, amplificând cu sensibilitatea sa exacerbată nu doar reacţii (viscerale) umane, cât şi mentalităţi.

Doina” sau unele fragmente din „Geniu pustiu” nu sunt texte xenofobe, aşa cum s-a afirmat adesea, ci expresia directă, nudă, a unei contrareacţii la tot ce părea să ameninţe fiinţa noastră naţională, anistorismul nostru. Din acest punct de vedere, doar din acest punct de vedere, Eminescu este un conservator.

Versurile emblematice ale poetului par… ecologiste şi trădând o mentalitate retrogradă sau măcar mioritică: „Şi când vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier…”

După cum finalul „Doinei” pare a fi imnul…”Partidului Moldovenilor”!

Olimpian şi genial, Eminescu rămâne cu omul politic, cu politicul într-o relaţie superficială.

Efemerul nu se poate opune, decât antonim şi superficial, eternului.

Lucian Strochi