Integrala prozei scurte: Masca
Nu eram prea veseli şi aveam toate motivele să fim aşa. Un An Nou fără zăpadă e ca o nuntă fără lăutari sau fără rochie de mireasă (tot albă, la urma urmelor). În plus, era un ger aspru, care îngheţase pământul, casele, gardurile, aerul chiar. Nu puteai să stai mai mult de o jumătate de oră afară. Iar ca să faci Anul Nou în compania unor sticle de bere şi de vin şi a câtorva farfurii de mâncare, închis într-o cabană forestieră, închiriată cu destulă greutate cu o săptămână înainte, doar pentru a servi ca loc de refugiu…
Nu, perspectiva nu era deloc veselă. Nici sanie trasă de cai, promisiune onorată, dar inutilă, în condiţiile actuale, nici măcar o plimbare prin pădurea troienită, nici… Nu, hotărât lucru, un An Nou fără zăpadă nu promitea nimic bun.
Tocmai acum, când mă pregăteam să-mi întâmpin 33 de ani de viaţă, în acte eram trecut pe 2 ianuarie, dar nu era decât o eroare birocratică şi, mai ales, un an de logodnă blândă, cu cea care, peste câteva zile, avea să-mi devină soţie.
Tocmai acum, când invitasem şi o familie, tineri ca şi noi, pentru ca să ne simţim cât mai bine, într-o companie cât mai veselă.
Pe la patru însă, cerul s-a acoperit brusc de vergi vinete, „parcă-i bătut”, exclamase unul din noi; apoi vergile au pălit la fel de brusc; curios, în loc să se întunece şi mai mult, cerul s-a deschis pe neaşteptate, într-un cenuşiu-luminos, bătând aproape de galben. Se grăbea să ningă: fulgi mari, cât nişte labe de pisică, alergau spre pământ, căutându-şi parcă un loc pe solul negru, îngheţat şi tare. Ningea învrăjbit şi, când întunericul s-a lăsat cu adevărat, jos zăpada era de un lat de palmă.
Ne-am grăbit şi noi să înălţăm focul în poiană. Focul se ridicase, brusc, vesel, încercând parcă să se strecoare în întuneric prin ploaia de fulgi, nevrând parcă să atingă niciunul. Ningea însă atât de tare, încât era pericol să ni se stingă focul şi, odată stins, nu văd cum l-am fi putut reaprinde. Ne cuprinse o uşoară nelinişte. „Dacă o ţine tot aşa numai o noapte, nu mai mult, rămânem înzăpeziţi. Nu mai vin maşini de la pădure şi drumul se va acoperi…” „Ei, să trăim sănătoşi şi la anul vom vedea ce avem de făcut cu zăpada” – ne readuse doctorul la realitate. „Deocamdată să punem nişte colinde. Am câteva… autentice, culese de prin zona Apusenilor, teribile. Am pregătite câteva casete…” (Doctorul încălcase înţelegerea: „Fără televizor, fără muzică, fără confort urban, o experienţă cât mai aproape de elanurile vitale şi primare ale noastre şi ale naturii. ” Fu iertat tocmai din cauza… autenticului.)
Ne apropiarăm curioşi de casetofon. Spre surpriza noastră, se auziră clar câteva versuri care numai de colinde nu erau:
„M-apropii de oameni vii / cum v-apropiaţi voi de muribunzi…” Doctorul închise. Se scuză: „Un prieten… am încurcat casetele… nu vă faceţi probleme, chiar dacă am uitat una acasă, am încă patru casete, toate cu colinde…”
Într-adevăr, a doua casetă cuprindea colinde spuse şi cântate de un bătrân, sobre, impresionante în simplitatea lor demnă şi în linia melodică abia schiţată.
Totuşi, versurile auzite atât de accidental îmi rămăseseră în minte. Cum adică: să te apropii de oamenii vii ca şi cum te-ai apropia de muribunzi?!? Apoi înţelesul lor mi se păru mult mai clar: adică cu emoţie, în tăcere, cu sfinţenie. Versurile erau destul de neobişnuite, dar mă atrăgeau prin căldura lor îngheţată, prin emoţia de fosfor alb a poetului…
Oricum, aveam să-l rog pe doctor să-mi dea voie să ascult caseta în întregime. Nu acum, altădată, poate că celelalte versuri aveau să fie banale, obosite, tocite. Sau dimpotrivă…
Maria mă chemă în şoaptă: „Mi-e frig, vino lângă mine…” Apoi: „Priveşte în sus… am impresia că stelele curg, nu cad, curg spre noi, peste noi…”
Avea dreptate, dar m-am indispus brusc. Am suspectat întotdeauna poezia frumoasă. Tăcerea e mult mai expresivă decât rostirea. Oricât de frumoasă ar fi această rostire. Am atunci senzaţia că două lucruri frumoase trec unul pe lângă altul şi se anulează reciproc. O vorbă frumoasă, un vers recitat într-un amurg autentic, mi se păreau prea frumoase şi aproape nepotrivite cu focul din faţa noastră, care se dezlănţuise, cu cerul de un negru cosmic, sideral, cu ninsoarea atât de ireală. Aveam nevoie de o vulgaritate oarecare, de un râs spart, neterminat, de un gest stângaci, rigid, al meu sau al altcuiva. Maria mă privi pieziş: „De ce eşti atât de ursuz? N-ai scos un cuvânt toată seara…” I-am mulţumit în gând: mă puteam despărţi de mine.
Am stat un timp în tăcere. Apoi din vale au pornit chiuiturile. O sanie cu mascaţi. Ne-am ridicat brusc. S-au dat jos din sănii. Nu ne-au spus nimic, ne-au înconjurat capre, urşi, căluţi. Aveam două sentimente contradictorii, imposibil de ierarhizat: pe de o parte, îmi părea bine că veniseră, irumperea lor în singurătatea noastră mi s-a părut temerară şi salutară. Totuşi, amestecul acesta de hârtie, de blană, de lemn, de paiete, de oglinzi, orgia asta de culori, albastru, roşu, galben, negru, alb – mă oboseau. În plus, colindele, jocurile mi se păreau contrafăcute, influenţă a cea ce eufemistic numim „folclor urban”, contemporan, mormăituri, chiote care abia se distingeau.
Le-am reţinut pe cele ale caprei, poate şi pentru că se repetau mereu: „Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa / Şi la anu’ tot aşa”.
Am cerut şi eu o mască. Văzusem una de lup în sanie. N-o purta nimeni. Am încercat-o: se potrivea perfect. Am vrut să le spun tuturor o baladă a lupului. O întâlnisem într-un sat de la poalele Parângului. Mi se păruse extraordinară. Aş fi vrut să văd „expresia” celorlalţi. Am renunţat. Nu era cazul. Măştile şi noi o dădurăm pe vin. Întrebări obişnuite: „Cum aţi ştiut că suntem aici? În fiecare an faceţi asta? ” (Prin asta se înţelegea „călătoria”, „urătura” sau „deghizarea” sau mai ştiu eu ce.) Răspunsuri previzibile şi ele: „Ştim că aici, în fiecare an, vin, de Anul Nou, turişti. În fiecare an urcăm până la Comarnic. Prin urmare, cincisprezece kilometri-dus, cincisprezece-întors. Mai era şi drumul până la sat. Şi zăpada asta care se aşternuse pe neaşteptate. Cineva strigă de la sanie: „Nu mai mergem la Comarnic. E prea mare zăpada. Riscăm să ne înzăpezim. Ne întoarcem în sat. Haideţi repede, să nu rămânem pe undeva…”
Le-am cerut permisiunea să plec şi eu cu ei. Maria s-a uitat la mine de parcă m-ar fi văzut pentru prima dată: „Eşti nebun? Unde vrei să mergi? M-ai adus până aici ca să mă laşi singură? La mine nu te gândeşti? Şi pe urmă, cum ai să te întorci? ”
M-am legat de ultima întrebare: „Văd şi eu cum am să mă întorc. Găsesc eu un cal sau o sanie. În cel mai rău caz, o pereche de cizme. Dar înţelege-mă. Trebuie să mă duc cu ei acum. Prea multe nu pot să-ţi spun, uite că se grăbesc, îţi explic eu când mă întorc.” N-a mai zis nimic, dar s-a întors ostentativ cu faţa spre foc. A mai murmurat cu buzele tremurând, abia stăpînindu-şi plânsul: „Chiar ai de gând să laşi totul pentru o…himeră? Te-ai îndrăgostit de vreo mască? Spune-mi-o măcar. Ştiu că bărbaţii sunt cruzi şi inconştienţi şi, când e vorba de o plăcere de-a lor, sacrifică totul. Nu mă aşteptam însă ca şi tu să procedezi la fel.” „Uite ce e: n-am timp. Nu vroiam să-ţi spun, dar mă obligi la asta: mă duc cu ei pentru că pur şi simplu nu-mi pot scoate masca. Am încercat s-o scot uşor, s-o dezlipesc, am încercat s-o smulg… Nimic. Pur şi simplu nu se poate scoate. Stai liniştită. Mă duc în sat, poate găsesc o soluţie.”
Maria se uita la mine cu groază: „Vorbeşti serios?”
„Încearcă tu să mi-o dai jos şi, dacă reuşeşti, nu mai plec.”
A încercat: n-a reuşit nimic. „Nu le mai spune celorlalţi nimic. N-ar înţelege. Sper să mă întorc…sănătos. Ce pot să-ţi spun mai mult?” Afară, cei din sanie mă strigau alintat, pentru a treia oară: „Lupule, hei, lupule, nu mergi cu noi? Dacă nu, spune-ne!” „Vin, vin”, am strigat şi am alergat spre sanie.
Cum m-am suit în ea, caii au şi pornit, de parcă ar fi presimţit o mare primejdie prin preajmă. Nu era nimic. Ningea doar cu fulgi mari, „lăbuţe de iepure”, care te căutau pretutindeni, pe degete, pe gât, pe gură. Undeva, mai departe, a fulgerat pădurea o căprioară. Doar trei salturi. Ceilalţi n-au văzut-o: au auzit-o numai. „S-a speriat de noi.” „Caii sunt cam nervoşi”, spuse conducătorul. „Le miroase a lup” – râse o fată.
S-au întors cu toţii spre mine. Am ridicat din umeri. Nu ştiu ce-au înţeles ei dintr-asta. Vroisem să le spun: „Sunt lup fără voia mea.”
Numai că liniştea nu ţinu mult. M-am gândit pentru o clipă la o glumă a „mascaţilor”, tăinuită cu grijă, un fel de iniţiere prin spaimă. O mască pe care o ung cu un fel de clei, care se topeşte în contact cu faţa încinsă. Sau ventuze. Câteva ventuze ajung.
„Nu, nu putea fi vorba de aşa ceva… Atunci? Să ajung numai în sat… Aflu dacă e o glumă… Şi dacă e o glumă… Mda, nu poţi face nimic… Ar râde toţi de tine.” „Trebuie să zâmbesc, să arăt că accept farsa. Poate că ei concep farsa asta ca pe ceva iniţiatic, ca pe o integrare. Poate că au şi pierdut sensul originar… Dar dacă… ei nu ştiu nimic… Sau dacă unul dintre ei a vrut să-şi râdă de un altul şi eu am căzut drept victimă? Şi Maria… Oare s-a convins că, într-adevăr, nu-mi puteam scoate masca? Şi doctorul… parcă-l văd: „Fugi, domn’le, cu superstiţiile şi misticismele astea…”
Aş fi vrut să-l văd pe el în locul meu.
Îmi era ciudă, îmi venea să urlu de ciudă. Ce mi-o fi venit să cer masca asta? Aveam nevoie de autentic… poftim, acum am „autentic” din plin!
Am ajuns în sat. M-am despărţit de mascaţi în grabă, promiţând să le restitui cât mai curând masca. Vreau însă să fac o urare unui prieten, aşa că îi rog să mi-o lase. Au acceptat. Aveam un prieten doctor. Am sunat. Când mi-a deschis, l-a umflat râsul: „Ce-i cu tine? Ai o expresie… Sau vrei să mă sperii… Uite, mă predau. Sau mai bine poc, poc, poc… – s-a făcut că mă împuşcă cu degetul. Hai, intră, am nişte prieteni de la Iaşi. Vino să te prezint.” „Stai puţin, uite despre ce e vorba. Nu râde, nu e de glumă. Am încercat… Nu se dezlipeşte. Poate ai puţin alcool, vreau un solvent, ceva…”
A redevenit serios. „Scuză-mă o clipă. ”
A venit cu nevastă-sa. Pe ea o cunoaşteam vag. „Vin şi eu cu voi. Ştiţi, mă pricep la…împăieri, aşa că…”
Fără să vreau am zâmbit. A zâmbit şi doctorul. „Vroiam să spun altceva… dar nu mai spun nimic.” M-am dus la bucătărie. Doctorul a încercat să mi-o scoată aşa, fără vreo pregătire specială. „Ai dreptate. Se ţine bine. Destul de curios. Să încercăm cu alcool.” N-a mers. „Încercăm şi cu terebentină.” N-a mers. N-a reuşit nici cu benzină, nici cu benzen. Cu nimic. „Explicaţia e simplă. Cele două suprafeţe (faţa şi dosul măştii) au aderat atât de bine, încât greu, foarte greu să se infiltreze între ele vreun lichid. I-am cerut să încerce să secţioneze cu un bisturiu masca. „E riscant, a protestat doctorul. Nu merge. Eu îţi propun altceva…Vino mâine de dimineaţă la mine la cabinet. Te pun la o lampă de infraroşii, s-ar putea ca adezivul să cedeze la o temperatură mai ridicată. Dacă nu, încercăm cu frig. Trebuie să existe o soluţie. Nu se poate să nu…”
Le-am cerut scuze pentru deranj, I-am promis doctorului că îl voi căuta mâine, dacă până atunci nu se rezolvă situaţia şi am plecat. I-am lăsat cam descumpăniţi, dar mărturisesc că nu mă prea gândeam atunci la „nuanţe”. Dimpotrivă.
Am traversat satul ferindu-mă de ochii oamenilor. „Parcă aş fi un adevărat lup. În fond, de după mască nu mă cunoaşte nimeni.” Am ieşit din sat şi, după câteva sute de metri, am intrat în pădure. Îmi venea să urlu. Să urlu cu adevărat: de furie, de umilinţă. Am ridicat privirea. Stelele luceau galbene, otrăvite, ochi de lup, fosforescente. Căutam să mă liniştesc, târând după mine tot soiul de reziduuri culturale: cultul lupului la greci, la persani, la romani, la daci. Amintiri despre lupi. Auzisem de la un pădurar că lupul, contrar tuturor afirmaţiilor, nu atacă omul atunci când acesta merge sau stă în picioare. Numai dacă e căzut la pământ, rănit sau mort. Altfel, nu. Ninsoarea se oprise. Înaintam destul de greu. Drumul era acoperit de zăpadă. Curios, nu-mi era frică. M-am amuzat pentru câteva clipe. „Ce mutră ar face lupii adevăraţi dacă s-ar întâlni cu mine? M-ar ataca? s-ar speria de mine? S-ar apropia oare de mine, mirosindu-mă, să vadă dacă nu cumva sunt totuşi de-al lor? Şi eu ce-aş face? Aş căuta să rămân om, demn şi biped, sau aş umbla şi eu în patru labe, ca să fac pe placul lor?”
Am zărit cabana. Înăuntru era cald, atmosfera însă de gheaţă. Doctorul a încercat să facă pe supăratul (pentru Maria, desigur): „Îmi explici şi mie ce e cu povestea asta cu masca? Recunoaşte că e un pretext cam subţire…” „Uite ce e: ca să te convingi de adevăr, încearcă să mi-o scoţi tu.” A încercat. N-a reuşit nimic, bineînţeles. Nevasta doctorului, profesoară de muzică, se apropie şi ea de mine: „Îmi dai voie să încerc şi eu cu ceva?” „Bineînţeles. Numai să nu fie o soluţie…dureroasă.” „Fii pe pace. E un descântec.” „Crezi că m-a „deocheat” cineva? Sunt şi teribil de frumos…” „lasă-mă să încerc.” „Bine.”
Îmi şopti un descântec lin şi tărăgănat, ca un cântec de leagăn: „Fugi de pe frunte / în vârf de munte / de pe gene şi sprâncene / în mierle şi coţofene, / de pe ochi / şi fereşte-l de deochi, / de pe nas / fugi la pas, / de pe gură / du-l în şură, / de pe obraz / sări pe grumaz, / de pe grumaz / du-te la iaz, / de pe buză-n / buburuză, / de pe bărbie / du-te unde nimeni nu ştie, / du-te şi-mi lasă în pace / obrazul şi vraja-mi desface.”
Se făcuse pentru o clipă tăcere. Am încercat să-mi desprind masca. O dată, de mai multe ori. Hotărât lucru, nu mai era nimic de făcut, trebuia să aştept dimineaţa, apoi cabinetul doctorului, infraroşiile şi ultravioletele. Şi mai ce…
Mariei îi trecuse supărarea. Era înspăimântată. Pur şi simplu se temea de mine…
Doctorul o „linişti” printr-o gafă: „Imaginează-ţi, Maria, că vă aflaţi într-o poveste. Povestea porcului sau a broaştei…”
A realizat că nimeni n-a reacţionat în vreun fel şi, cu un gest mecanic, a schimbat caseta. Am auzit din nou vocea de dincolo de lume: „Peste mască îmi trag chipul meu / cum vă trageţi voi peste faţă o mască.” Degetul nervos al doctorului a curmat, printr-o apăsare energică pe clapă, „vocea”. „Iar am greşit.”
Am încercat, pentru a câta oară, să-mi dezlipesc masca de pe figură. Curios, acum a mers foarte uşor. Am cerut o oglindă. Maria mi-a dat-o, încă înspăimântată. Mi-am privit lacom obrazul. Îl mângâiam, îl palpam, îl ciupeam: nu-mi venea să cred că e al meu. Era puţin congestionat, porii dilataţi, mai roşu ca de obicei, dar neted, fără vreo cicatrice, fără vreun alt semn. Mă priveam cu uimirea cu care s-ar privi tot în oglindă un opărit după o operaţie de chirurgie estetică, după ce i s-au scos bandajele. „Lasă, nu te mai tot admira atâta, că te deochi! Eşti frumos, ce mai vrei?”, comentă gureşă, voioasă, Maria. Mă sărută pe frunte, pe ochi, pe buze.
Am mâncat şi am băut cu poftă. Am dansat, am râs, am povestit. Totuşi, un gând mă urmărea: „Din ce pricină se dezlipise în cele din urmă masca? Din cauza soluţiilor încercate de doctor? Din cauza frigului? Din cauza căldurii? Din cauza descântecului? Din cauza versurilor acelora atât de ciudat potrivite cu situaţia mea? Din cauza încercărilor (mecanice) repetate?”
Adevărul avea să rămână ascuns, iar împrejurarea – imposibil de reconstituit.
A doua zi am umblat prin sat să restitui masca. Nimeni n-o revendica, nimeni nu părea să ştie a cui era. Recunoşteau că purtasem o mască, dar au crezut că era a mea. De aceea nici n-au înţeles de ce vroiam să le-o dau: au crezut că era un dar pentru clipele petrecute la cabană sau în sanie împreună. „Bine, dar de la voi am luat-o.” „Nu se poate, nu avem o mască de lup. Nu intră în obiceiuri”, au protestat toţi. Cu siguranţă se temeau: vroiseră să facă cuiva o glumă şi s-a nimerit să fiu eu acela. Şi acum nu o recunosc.
Am ridicat din umeri: „Bine, atunci o iau cu mine şi o s-o păstrez ca amintire.” N-au protestat. Nici eu nu mi-am pus alte întrebări.
Oricum, când m-am întors la cabană, nu mai aveam masca. O uitasem pe undeva? „Proprietarul” mă pândise şi şi-o „recuperase” într-un moment de neatenţie?
N-aveam de unde s-o ştiu. Am vrut să ascult versurile acelea mereu întrerupte.
„Imposibil”, îmi spuse doctorul. „Am şters banda. Am înregistrat nişte colinde transmise la radio. Am uitat să-ţi spun, avem şi un tranzistor micuţ.” S-a scuzat: „Asta a fost dorinţa Mariei.”
Mergeam spre casă. „Ce curios. Cu cât un om este mai cult, cu atât se înmulţesc stereotipiile, analogiile, simbolurile; am 33 de ani… vârsta lui… şi numele ei… şi aventura mea care poate întrece prin inedit şi intensitate suferinţele psihice şi fizice ale oricui. Nu în infern; în purgatoriu. Asta dacă există. Şi nu există…”
Am ajuns acasă. Ne-am despărţit de prieteni. Am rămas cu Maria.
Am privit-o cu atâta intensitate, de parcă aş fi văzut-o pentru prima dată şi cu toate astea aş fi încercat să-mi aduc aminte unde o mai văzusem cândva; sau cu credinţa că dacă n-aş privi-o aşa, s-ar risipi în azur.
Şi atunci, fără voia mea, am murmurat cuvintele ce s-ar fi putut închega într-un vers: „Mă vrei iubire? Iată-mă cuvânt… ”
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.