Şefu’ e întotdeauna imprevizibil. Nu în hotărâri, aici logica lui e imbatabilă, nici măcar în ceea ce subalternii numesc „crize de bunăvoinţă” sau „şicane”, iar şefii, „comportament normal” (şi necesar). Imprevizibilă e doar mimica şi ce se ascunde după…

Mă tem de el mai ales atunci când zâmbeşte. Pot zâmbi instinctiv, prin simpatie şi atunci vocea lui serioasă, nu atât aspră, cât egală, mă trezeşte din visare: „Găseşti că e de râs? Află că nu e…” Dacă se explică, e bine, îmi pot „regla” atitudinea ulterioară. Dacă nu…

Nu merge să am nici figura imobilă. Mă întrebă atunci: „De ce stai aşa? Dinamism, acţiune, energie…” şi continuă cu încă opt-zece cuvinte din aceeaşi sferă semantică. Dacă nu sunt nici vesel, nici imobil, ci, dimpotrivă, figura se lungeşte atât de mult, încât devine elastică, tirul ironiilor e şi mai greu de suportat. Mă întrebă de rudele din străinătate, de vreun unchi armator în Grecia, de acţiuni, de corăbii scufundate, etc., etc. Sau, şi mai insidios, mă întreabă dacă munca mă onorează într-adevăr, dacă nu cumva mă oboseşte, dacă mai vreau să fiu „cap limpede”, expresie ambiguă (nu ştiu dacă accepţia e doar metaforă lexicală), dacă, în general, am probleme insolubile…

Mă fierbe aşa un sfert de oră, sfert neacademic şi apoi mă întrebă brusc, privindu-mă necruţător, de parcă răspunsul mei l-ar interesa într-adevăr, de el ar depinde multe, poate însăşi viaţa sau soarta secţiei de probleme sociale pe care o conduc sau chiar viaţa sau soarta ziarului însuşi.

– Ce părere ai de oameni?

Nu ştiu, bineînţeles, la ce se referă: la colegi, la tehnoredactori, la corectori, la oamenii care ne citesc ziarul, la oameni în general.

Răspund prudent:

– Destul de bună.

– Eu, dimpotrivă!

A trecut sfertul de oră, şeful a ajuns la faza narativă, redevine amabil:

– Mă refer, evident, la oamenii ajunşi într-o anumită postură…

face o pauză, eu trebuie să rezolv ecuaţia cu două necunoscute, „postură” vine de la „post” sau vine de la „situaţie”, „conjunctură”…

Unii îşi acuză şefii de insuficienţă cerebrală. Să te ferească responsabilul din ceruri de un şef deştept!

– Ieri am făcut o pană, din acelea pe care niciun automobilist nu şi le recunoaşte. Am rămas la cincisprezece kilometri de casă fără benzină. Patru ore am stat până când mi-a dat cineva doi litri de benzină…

Naraţiunea se încheiase. Aşteaptă să mă raliez părerii lui că oamenii de la volan sunt, într-adevăr, fără suflet? Să-l compătimesc? Eram şi eu conducător auto (cu carnet, dar fără maşină), îmi dădea o lecţie de educaţie morală?

– M-am gândit la un soi de anchetă despre responsabilitatea omului de la volan. Ce poţi să-mi propui?

Momentele acestea, rare, când şeful te ascultă fără să te întrerupă, pasiv, aşteptându-ţi reacţia, opinia, ideea, erau dintre cele mai plăcute. Le prelungii.

– Mă gândesc să merg cu Frigioiu şi cu Aldea. Facem autostopul la distanţă de un kilometru unul de celălalt, notăm toate maşinile şi pe urmă triem materialul. Venim cu tabelele de acasă: rubrică de sex, de vârstă, de judeţ. Pe urmă prelucrăm materialul…

– M-am gândit la altceva…Propunerea ta e interesantă, dar mai puţin ziaristică. Cititorul va spune: „Nu i-a luat, ei şi? Nu era obligat să o facă! De ce n-au luat autobuzul? ” Sau mai ştiu eu ce… Mă gândesc să simulăm un accident, ceva…

M-am grăbit să-l aprob:

– Da, e mult mai bine. Luăm un manechin, îl lăsăm la marginea şoselei, punem şi maşina într-o „poziţie de accident”, puţină vopsea… Mi se pare că au făcut aşa ceva şi cei de la televiziune…

– Tocmai. Nu trebuie să le repetăm, aidoma, „testul”. Fără vopsea. Cu manechinul aş fi totuşi de acord. Privi pe fereastră.

Am înţeles:

– Am plecat. Ne apucăm de…

– De frigioiu am însă nevoie. Ia-l numai pe Aldea. Frigioiu are nevoie şi de maşină. Ţi-o dau pe a mea. Mâine la zece să am materialul la secretariat.

L-am pus pe Aldea să „aranjeze” manechinul.

– Total? Bust? Jumătatea de jos?

Aldea punea totul sub semnul întrebării. Cuvintele cele mai banale căpătau astfel valori noi. Şi, ca orice fotoreporter, vorbea foarte puţin.

– Total. Cu jumătatea de jos cât mai fidelă. Într-o oră plecăm.

Am început să alcătuiesc un tabel cât mai funcţional. Ultima şi de altfel cea mai interesantă rubrică, „categorii socio-profesionale”, aveam s-o contemplez mai târziu, la Inspectoratul Poliţiei.

Aldea îşi vârî capul pe uşă:

– Mergem?

Generozitatea şefului mă mirase puţin. Sunt câteva lucruri care nu se împrumută şi printre ele se numără, cu siguranţă, şi maşina…

Manechinul arăta senzaţional. Aldea se întrecuse pe sine. Îl încălţase, chiar, cu o pereche de pantofi ceva mai uzaţi.

– Sper să nu-l deranjeze…

Am ieşit cu prudenţă din oraş. Ne neliniştea puţin manechinul. Îşi găsea întotdeauna o poziţie normală, omenească. Aldea mă privi cu coada ochiului:

– Nu simţi o uşoară… stânjeneală?

Nu i-am răspuns. N-avea rost. Ştia şi el prea bine că aşa era. Altfel întrebarea nu şi-ar fi avut rostul.

Găsisem un loc destul de bun pentru „înscenare”: un loc ceva mai înalt, coborând apoi brusc într-o vale îngustă şi adâncă. Un şanţ reuşi să dezechilibreze satisfăcător maşina.

– N-ar fi bine să folosim şi vopsea? E mai vizibilă…

– Nu.

Aldea s-a îndepărtat de mine la vreo sută de metri: urma să fotografieze spatele fiecărei maşini care trecea. Şi, bineînţeles, şi numărul. Eu notam rapid tipul maşinii, culoarea, numărul ocupanţilor, sexul şi vârsta (aproximativă) a conducătorului. Am lucrat patru ore bune. Testul era zdrobitor: doar trei maşini, din cele cincizeci şi opt câte trecuseră, opriseră; patru şoferi încetiniseră foarte mult viteza, dar nu opriseră. Situaţia era inedită: n-o prevăzuserăm. Cei care opriseră erau: o babetă ieşită la plimbare probabil, un medic, un şofer profesionist devenit pentru câteva ore amator. Babeta mi-a dat cel mai mult de furcă:

– Ce s-a întâmplat?

– Nimic. Absolut nimic. Verificam ceva…

– Ce?

– „Amabilitatea” şoferilor. Vedeţi, dumnevoastră aţi oprit. Alţii însă…

A trântit supărată portiera şi a accelerat:

– Cu aşa ceva nu se glumeşte!

(Acel „ceva” era moartea, dar oamenii, de la o anumită vârstă, cunosc la perfecţiune procesul de eufeminizare al acestui cuvânt).

Doctorul şi-a declinat funcţia:

– Sunt doctor. Vă pot fi de folos cu ceva?

– Nu, mulţumim. Eventual să ne spuneţi numele dumneavoastră.

– Nu cred că numele meu v-ar spune prea multe. Eventual meseria mea. De care, dealtfel, nu aveţi nevoie.

Şoferul profesionist a făcut o „ocolire” de raliu şi a oprit elegant la câţiva metri mai încolo. A coborât cu un ciocan greu în mână. Mi-a venit să râd:

– Ce faceţi cu el?

Puţin ruşinat, mi-a răspuns morocănos:

– Pentru orice eventualitate.

După o pauză scurtă:

– S-a întâmplat ceva?

– Nu.

A plecat. Mi-am adus aminte de ciudate legende ale şoselei: mirese care făceau autostopul şi care nu erau mirese, ci… bandiţi travestiţi, şoferi dezbrăcaţi, pentru că avuseseră amabilitatea să oprească pentru o domnişoară singură şi atrăgătoare şi care vroia să ajungă cât mai repede acasă etc., etc. Aşa că acum barosul din mâna şoferului nu mi se mai părea ridicol. Eram destul de încurcat: poţi exprima în procentele oferite de un test amabilitatea, generozitatea, nepăsarea, laşitatea, prudenţa unor oameni care avuseseră doar două-trei secunde la dispoziţie pentru a lua o decizie? Dacă, din cei care nu opriseră, mulţi văzuseră clar că acidentatul nu e decât un manechin? Puteam să-i condamn pentru lipsa lor de curiozitate? Dacă cei care opriseră s-ar gândi, într-un caz real, că accidentul nu e decât o altă înscenare şi vor trece de astă dată nepăsători, zâmbind chiar pe lângă un om rănit, pentru care fiecare minut contează? Nu mai fumam. Când gândesc, nu pot să fumez. Fumez când vreau să mă liniştesc. Conduceam destul de prudent. Simţeam că peste mine se spărsese un val de oboseală. Plesnise deasupra urechilor, ca un val de mare. Numai că valul nu trecuse mai departe, ci se vărsase pe mine. Aldea tăcea şi el, ţinându-şi în mâini, grijuliu, aparatul. Cu obiectivul îndreptat înainte, negru, ca o gură de tun. Îi spusesem odată zâmbind:

– Ştii că mă tem de aparatul tău de fotografiat?

-Crezi că ţi-aş lua chipul? Primitivisme!

– nu de asta mi-e teamă…Când eram mic, aveam un unchi care ne făcea poze cu un bliţ. De fiecare dată credeam că mă împuşcă. Aparatul tău aduce cu o gură de tun. E monstruos…

M-a privit lung:

– La început ratam destul de multe poze. Când apăsam pe declanşator, credeam că apăs pe trăgaci. Îmi tremura mâna. Pozele ieşeau neclare…

– deci aveam motive să mă tem de tine.

– Da, te puteam împuşca.

Mi-am aţintit privirea de-a lungul şoselei. Atunci am văzut-o. Albă. Înaltă. Imobilă. N-a schiţat niciun gest. Am oprit totuşi:

– Unde mergeţi?

N-a răspuns, dar s-a îndreptat spre maşină. Am dat din cap că am înţeles. Mergeam pe unul din acele drumuri pe care găseai, în dreapta, pe margine, probabil inutil şi pedant, indicatorul „toate direcţiile”.

– Aşteptaţi de mult?

– De vreo jumătate de oră.

Nu prea avea chef de vorbă. Am privit-o prin oglinda retro:

– În învăţământ?

– da.

Într-adevăr, nu prea avea chef de vorbă. O navetistă supărată că avusese un consiliu pedagogic nu prea blând, fusese criticată probabil pentru numărul prea mare de corigenţi sau pentru inactivitatea culturală la căminul din comună. Nu prea mare drama. M-am înseninat: nu mai eram singurul cu „probleme”. Mă hotărâsem s-o las în pace, când mi-a venit o idee:

– Vorbiţi-mi … spuneţi-mi ceva… orice… vin tocmai de la Oradea. Mi-e teamă să nu adorm la volan.

– Mai bine vă predau o lecţie. Sunt în primul an şi lecţia de mâine de la clasa a noua e foarte grea. Sunt bine pregătită, dar e materie multă…

Abia îmi stăpâneam râsul. Avea să-şi pună ochelarii didactici? Aldea intrase în joc: nu scotea o vorbă.

– Mâine am despre „corp”. Am predat „grupul” şi „inelul”. Matematică, deci! Cine spunea că matematica e abstractă, precisă? Poftim: inel, grup, corp…

– Aveţi şi materal didactic pentru lecţia asta?

Puteam să jur că roşise. Şi-a revenit repede.

– Da, am o planşă. Dacă vă referiţi la o altă accepţie a termenului, văd că dumneavoastră aveţi un material didactic destul de convingător…

Uitasem de manechin. Mi-o plătise. Elegant, subtil, fără cruţare. Am avut pentru o clipă o viziune de coşmar: în faţa noastră, un accident. Evident, simulat. Maşina se afla exact în aceeaşi poziţie pe care am avut-o şi noi în momentul testului. Până şi poziţia manechinului era aceeaşi. Cu o singură deosebire. Pe scaunul din spatele şoferului, tot un manechin. Am accelerat aproape fără voia mea. Am mers câteva clipe în tăcere. Intrasem parcă într-un tunel de plută.

Am auzit într-un târziu glasul fetei:

– De ce n-aţi oprit?

Am privit-o buimac, uitând aproape de volan.

– De ce? Vroiaţi să coborâţi?

– Nu, dar mi s-a părut că am văzut un accident pe şosea.

Aldea a suspinat şi el atunci:

– Şi mie. Am crezut însă că e doar o iluzie…

Normal ar fi trebuit să ne întoarcem. Mi-am privit ceasul: când se făcuse atât de târziu? Îmi mai rămânea o jumătate de oră şi nu mai aveam voie să circul după aceea: eram număr impar. Apoi materialul care trebuia scris…, fata care trebuia să ajungă şi ea acasă la o oră rezonabilă. Normal ar fi trebuit să ne întoarcem. N-am întors însă. Până la oraş mai aveam opt kilometri. Fata mi-a făcut semn că vrea să coboare. Am oprit. A trecut în stânga maşinii, s-a aplecat să-mi răspundă. Am zâmbit, pregătindu-mă să-i răspund ceva amabil. Mi-a strecurat un cocoloş de hârtie (poate bani) prin geamul lăsat deschis şi cu o figură schimonosită de furie ne-a strigat:

– Momâilor!

Apoi a traversat în grabă strada.

M-am uitat la Aldea:

– N-am înţeles-o? Ce vroia?

Aldea a ridicat din umeri:

– Vreo isterică sau obsedată. Poate că ar fi trebuit să ne ocupăm mai mult de ea.

În trei minute am ajuns acasă. Toată redacţia ocupa o scară. Aldea stătea la parter. Ne-am despărţit în grabă, fără vreo ezitare, fără vreun regret, de parcă am fi vrut să scăpăm într-adevăr de prezenţa celuilalt. De un martor incomod.

– Trec pe la opt pe la tine cu pozele. Noapte bună!

– Noapte bună!

Am urcat încet scările: Frigioiu stătea la doi. Am văzut lumină. Am ciocănit uşor: pam–pam-pam. Consemnul nostru.

Mi-a deschis nevastă-sa. Speriată:

– Ce-i cu Mitică?

Am privit-o surprins:

– Nu-i acasă?

(frigioiu era un familist convins: la 10 era acasă, cu excepţia nopţii de joi, când era „cap limpede” şi nu avea ce face.)

Amelia s-a speriat abia acum cu adevărat:

– N-a fost cu tine? Mi-a spus că pleacă cu tine pe teren…

Nu ştiam ce să cred, ce să-i spun.

– Trebuia să plece cu mine. A plecat singur cu maşina redacţiei. Poate a avut o pană (cuvântul „accident” îmi trecuse fulgerător prin minte). Am încercat s-o liniştesc:

– nu-ţi face griji. Ştii că e cel mai prudent dintre noi. Nu-i nici ora douăsprezece.

Nu reuşeam să mă liniştesc pe mine, darămite pe ea.

– Nu-ţi fie teamă. Uite, îl aşteptăm împreună. Dacă nu vine până la două, pornim în căutarea lui…

S-a clătinat. Curios, a părut că şi-a revenit.

– Scuză-mă. Intră dacă vrei. Sigur că vine (strigase aproape „sigur”). Îţi dau şi ceva de băut. Adevărul e că-mi fac întotdeauna griji.

S-a ruşinat. I-a venit sângele în obraji:

– ştiu că unii colegi râd de el că îl aştept cu lumina aprinsă. M-am obişnuit însă aşa. Cred că într-adevăr vine mai repede, dacă ştie că eu nu mă culc, că-l aştept… Înţeleg însă că sunt şi situaţii obiective…

M-am aşezat greoi. Am încercat să-mi pun puţină ordine în cap. Aşadar: mai întâi halucinaţia, apoi cuvântul acela atât de ciudat al fetei, lipsa lui Frigioiu, materialul pentru a doua zi, şeful care mă aşteaptă la ora zece, maşina şefului, cu număr impar, din nou halucinaţia… Era vreo legătură, oricât de slabă, între toate acestea? Aproape că îmi părea rău că îi propusesem Amaliei să stau cu ea până… aş fi avut nevoie să fiu singur…

A revenit cu două pahare, scuzându-se…

– Simt nevoia să beau şi eu.

Am băut fără să ciocnim. Aproape o superstiţie.

– Pot să lucrez aici?

– Da, desigur.

– Mulţumesc.

Mi-am scos din mapă testul, câteva foi albe şi am început să-mi încropesc materialul. Nu înţelegeam de ce şeful, care e atât de meticulos, îmi cerea un material „de azi pe mâine”. Mai ales că… Nu, hotărât lucru, ziua pe care abia o încheiasem nu era una din cele mai obişnuite, îmi lăsa destule necunoscute. Amelia şi-a aruncat ochii pe hârtiile mele:

– Dar de când lucraţi la „concurenţă”?

– Adică?

– Şi Mitică are de făcut ancheta asta…

Am răcnit aproape:

– Nu se poate!

Amalia s-a speriat, a încercat s-o dreagă:

– Poate mi s-a părut… poate n-am înţeles eu prea bine.

În schimb, eu începeam să înţeleg. Şi înţelegeam din ce în ce mai bine. Numai că începuse să mă doară capul de atâta înţelegere.

– Mă urc totuşi până la mine. Dacă vine până la două, mă suni. Mă duc să lucrez…

N-a protestat. Nu părea speriată: poate nici nu sesizase ceva din neliniştea mea. Aveam un singur gând: nu cumva… După vreo jumătate de oră m-a sunat Amelia.

– A venit. A avut un mic accident…

– Să cobor?

– Nu e atât de grav. E şi destul de emoţionant. Are şi el de lucru. Lasă, că vă vedeţi voi mâine la redacţie.

– Bine atunci.

Niciodată n-am scris un material atât de greu ca ăsta. Nu că l-aş fi simţit inutil, dimpotrivă. Uneori, în afară de scheletul unui reportaj (pe care îl ai oricum, asta vine din experienţă, prin repetiţie), trebuie să ai şi puţină „carne”. E greu să scrii atunci un articol. Era greu şi acum. Aveam prea multe gânduri. Şi chiar dacă înţelesesem, aşa cum îi spusesem şi Amaliei, nu eram convins că înţelesesem just, totul. Şeful îl pusese şi pe Frigioiu să facă acelaşi material. De ce? Nu era sigur că al meu avea să fie bun? Să-mi verifice corectitudinea? Să-l verifice pe Frigioiu? Vroia un material mai amplu, cu două viziuni ale unui aceluiaşi fenomen? şi el acţionase pe aceeaşi şosea? Până la urmă am scris reportajul.

Şeful era misterios. Ne primi afabil, cu o cafea aburindă:

– Ei, cum a fost?

Părea preocupat de ceva, nu-l prea interesa răspunsul meu. Se vedea bine asta.

– Bine. Ca de obicei.

– Niciun incident.

A intrat şi Frigioiu. Bandajat la cap ca un turc. Mi-a venit să râd în prima clipă.

– Ei, cum a fost?

– Vă referiţi la…

– Şi la asta.

– Să vedeţi cum s-a întâmplat. Am reuşit să-mi pun maşina pe „poziţie”. Am ocolit-o. Din faţă a venit un camion forestier. Cu gabarit depăşit. A încetinit pe culme, a schimbat vitezele. Atunci trunchiurile au balansat uşor. Unul m-a lovit peste frunte, mai mult m-a julit. Cred că şoferul nici n-a observat. Oricum, n-a oprit. Eram ameţit. M-am tras puţin spre marginea şoselei, să nu se întâmple ceva grav. Am stat vreo două ore cred. Îmi cursese destul de mult sânge. Lemnul mai mult mă julise. Fruntea îmi era ca dată pe o răzătoare roşie. M-am oprit la un punct sanitar. M-au bandajat. N-am niciun traumatism cerebral. M-am întors acasă. Am scris şi materialul…

– Dă-mi-l…

– Nevastă-mea v-a făcut o păpuşă. Pentru Lavinia.

– Mulţumesc. Cred că o să-i placă foarte mult.

Am privit păpuşa. Semăna perfect cu manechinul meu, cu Frigioiu. Probabil şi cu manechinul lui. Semăna puţin şi cu profesoara de matematică.

La o săptămână, într-un accident, dintr-o maşină plină, maşina şefului, a murit doar Lavinia. Ţinând în mână păpuşa. Vroise să meargă în faţă. Să vadă mai bine păpuşa drumul. Şeful nu avea nicio vină. Celălalt, beat, a tăiat axa drumului şi a lovit în dreapta maşinii. Maşinile au dansat pe şosea, şi-au schimbat poziţiile. Ceilalţi au scăpat, fără vreo zgârietură.

Ne-a chemat peste câteva zile şeful:

– N-aş vrea să publicăm acum materialul despre „test”. Înţelegeţi de ce…

Am dat din cap. Da, da, înţelegeam.

Atunci am observat păpuşa. Avea o poziţie ciudată, frântă, fără nimic elastic în ea. Părea să privească fix spre peretele opus, unde din întâmplare se găsea un afiş publicitar editat de Direcţia circulaţiei.

Lucian Strochi