LUCIAN BLAGA – POET AL RĂSFRÂNGERILOR

ANALIZA UNUI ELEMENT PRIMORDIAL: APA

Ca orice mare poet al lumii, Lucian Blaga recurge la arhetipul elementelor primordiale, dispuse în cruce:

Aer
Foc Apă
Pământ

Acest arhetip ţine de preistoria mentală a omenirii: l-au cunoscut şi asiro-babilonienii, şi perşii, şi grecii, şi romanii şi, mult mai târziu, un întreg Ev Mediu european.

Evident, în cazul lui Blaga nu poate fi vorba de o acceptare „de plano” a acestui arhetip, ci de o încercare dramatică de a obţine opoziţii binare, dar şi aliaje, cuplări şi recuplări. Astfel cerul cu focul vor da lumina, cerul cu apa – lacrima, focul cu pământul – cenuşa, apa cu pământul – noroiul. Atunci când cuplurile sunt triple, trifazice, obţinem realităţi noi: focul cu apa şi cu aerul vor da curcubeul, aerul cu focul şi pământul vor da patima, focul cu apa şi pământul vor da sângele, iar aerul cu apa şi cu pământul vor da fiinţa. La intersecţia celor patru elemente nu se pot afla decât două realităţi – cuvântul şi Marele Anonim – ambele ipostaze ale poetului şi ale Dumnezeirii.

Blaga a fost numit pe drept „poet al luminii”. Focul, aerul, pământul sunt tot atâtea elemente primordiale frecvent evocate de comentatori. Mult mai puţin comentată a fost apa. Există după ştiinţa noastră un singur studiu (Ion Pop –Lucian Blaga – simbolismul acvatic) în Steaua, nr.9/1980, dedicat problemei în discuţie. Lucru e de mirare, pentru că frecvenţa, simbolistica, „rezolvările” metaforice, fac din elementul acvatic mai mult decât o „metaforă obsedantă” apropiindu-se de un „mit personal”. „Tirania apei” este prezentă peste tot în text, obligând celelalte elemente să intre în stare de şoc, de recul, de repaus, să încerce permanent refugii sau alianţe. Nu vom oferi exemple decât din volumele antume ale poetului, dar demonstraţia se poate extinde la întreaga creaţie (nu doar poetică) a lui Lucian Blaga.

Lumina, dincolo de a fi corpuscul şi /sau undă sau cuplu foc – aer e concentrată în stropi: „…un strop de lumină / creată în ziua dintâi…”

Firesc vom nota şi „valuri de lumină”, „iar văzduhul topit… /curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu” . Forma ideală de concentrare rămâne picătura, stropul, picurul: „…îmi pare/ să stropi de linişte îi curg prin vine, nu de sânge” sau „… frunza ta mi-o picură în suflet…”

Apa apare în toate ipostazele, cu toate valorile simbolice: „…înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată/ de-un văl prin care nu putem străbate cu privirea…”; „…tu-mi îneci obrajii, ochii / în părul tău / eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate,/ visez/ că vălul se preface în mister…”: „…Soarele în răsărit – de sânge – şi spală-n mare/lăncile…”; „Milostivul într-o clipă de-ndurare/îi dete – lacrimile…”; „În bolta înstelată-mi scald privirea…”; „Din straşina curat-a veşniciei / cad clipele ca picurii de ploaie…”; „…credinţa mea o sorb puternică din soare…”; „…cum murmură viaţa-n mine/ ca un izvor/ năvalnic într-o peşteră răsunătoare? /Nu-mi presimţi văpaia când în braţe / îmi tremuri ca un picur /de rouă-mbrăţişat/ de raze de lumină?” „ţin în mâini o scoică/ în care/ prelung şi neînţeles /răsună zvonul unei mări necunoscute.// O, voi ajunge, voi ajunge/vreodat’ pe malul /acelei mări, pe care azi /o simt /dar nu o văd?” „ …Din caierul încâlcit de nouri/toarce vântul /fire lungi de ploaie./Fluşturatici fulgi de nea /s-ar aşeza-n noroi…”; „…îmi pare /că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul/ din care curge noaptea peste văi/şi peste munţi şi şi peste şesuri /acoperind pământul c-o mare de – ntuneric…”; „…îmi pare/ că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă / în care cerul este bolta./Lin,/lin,/lin –picuri de lumină / şi stropi de pace –cad necontenit / din cer /şi împietresc în mine…”; „…Setos îţi bea mireasma…Femeie/ ce mare porţi în inimă şi cine eşti?”; „…mă simt un picur de dumnezeire pe pământ… De ce-ntr-o mare de lumină se-neacă eul”; „…Un vânt răzleţ îmi şetrge lacrimi reci/pe geamuri. Plouă….durerea/ ce-o simt n-o simt în mine / în inimă / în piept /ci-n picuri de ploaie care curg // Spre munţi trec nori cu ugerele pline. Şi plouă…”.

Toate exemplele au fost extrase din POEMELE LUMINII. PAŞII PROFETULUI continuă simbolistica acvaticului din „Poemele luminii”, adăugând însă valenţe noi. „…Stropi calzi de rouăi cad pe buze:/unu/doi/ trei. Natura îşi adapă zeul…”; „…mărilor/daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia/în plin…”; „…când aş iubi/mi-aş întinde spre cer toate mările…”; „spuma roşie / a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară…”; „…Cu nouri grei de păcură m-am învălit/şi c-un potop de fulgere topit-am asprele verigi /în care ferecat păzeam adâncul lumii…”;”…pribegind prin cosmice vâltori…”; „Mă bate-n piept al mării val…”; „Aş vrea din mare să stârnesc un vânt…”; „…Eu sunt marea şi izvorul şi sunt bun/Eu sunt marea şi izvorul şi sunt drept…”.

Următoarele patru volume: ÎN MAREA TRECERE, LAUDA SOMNULUI, LA CUMPĂNA APELOR şi NEBĂNUITELE TREPTE sporesc considerabil funcţiile şi valorile apei, devenită printr-un subtil proces de epură şi epurare altceva: cuvânt, mister, limită,element magic, pretext, subtext şi text biblic, realitate ultimă, primordială: „…cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi voit/aşa de mult să plângă şi n-au putut…”; „…te-am pierdut pentru totdeauna/în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape…”; „…Cerul se dăruieşte apelor de jos…”; „…pâraie se cer în adânc /închid cu pumnul toate izvoarele..”; „…M-aplec peste margine / nu ştiu e-a-mării/ ori a bietului gând?…”; „Apa bate-n ţărm /Altceva nimic, nimic/ nimic…”; „…sunt împăcat /ca fântânile din imperiul lutului…”; „cineva a –nveninat fântânile omului /fără să ştiu mi-am muiat şi eu mâinile / în apele lor…”; „Sângele meu vreau să curgă pe scocurile lumii/să-nvârtă roţile / în mori cereşti…”; „Din fântâni sfredelite-n osia planetei /îţi scoţi găleţile de foc…”; „…Dăinuie veşnic potopul //În mare rămâne muntele Ararat / de-a pururi fund de ape /tot mai adânc/ tot mai pierdut fund de ape…”; „…Prieten al adâncului /tovarăş al liniştei /joc de fapte…”; „…În curând picioarele albe /vor umbla peste ape…”; „…Cine mă-ndrumă pe apă?…”; „Închis în cercul aceleiaşi vetre /fac schimb de taină cu strămoşii/norodul spălat de ape sub pietre…”; „…În somn sângele meu ca un val/se trage din mine/înapoi în părinţi…”; „…cu mişcări oprite adesea/văd bolţi prăbuşite în apă…”; „serafimi cu părul nins / însetează după adevăr,/dar apele din fântâni /refuză găleţile lor…”; „…vai mie, vai ţie/păianjeni mulţi au umplut apa vie,/ odată vor putrezi şi îngerii sub glie,/ţărâna va seca poveştile /din trupul trist…”; „…hieratic Orionul te binecuvântă /lăcrimându-şi deasupra ta /geometria înaltă şi sfântă.//Ai trăit cândva în funduri de mare / şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape /În păduri plutitoare-ai strigat/prelung deasupra întâielor ape…”.

Apa poate deveni principiu al iluziei, al alienării, al deznădejdii: „…Pe uliţi – subţire şi-naltă / ploaia umblă pe catalige…”; „…Pe marginea Vistulei / sămănătorii se uită pierduţi în scorburi.//Pe marginea Vistulei /mi-am îngropat în nisip voievodul…”; „…Fântânile nopţii/deschid ochii şi-ascultă/întunecatele veşti./Păsări ca nişte îngeri de apă/marea pe ţărmuri aduce./Pe mal –cu tămâie în păr /Isus sângerează lăuntric/ din cel şapte cuvinte/de pe cruce./Din păduri de somn / şi din alte negre locuri /dobitoace crescute-n furtuni /ies furişate să bea /apă moartă din scocuri./Arde cu păreri de valuri/ pământul îmbrăcat în grâu./Aripi cu sunet de legendă/s-abat înspăimântate peste râu…”

Tonul devine elegiac, puritatea extremă: „În fântână mi-aplec /gând şi cuvânt./Ceu-şi deschide /un ochi în pământ…”; „Tremură aceeaşi apă şi frunză / la bătăile aceluiaşi ceas./În ce tărâm şi-n ce somn te-ai oprit? /Cerească sub ce iarbă-ai rămas?//Se revarsă în mine drumurile /toate pe care-ai umblat./Oglinda-ţi mai păstrează chipul / şi supă ce-ai plecat. //Fără gând, fără-ndemn, fără glas / cu mâneca şterg ochiuri ude. /Un vecin prin zidul meu aude /răbdarea neagră a aceluiaşi pas…”; „Adânc sub bătrânele/verzile zodii – se trag zăvoarele, /se-nchid fântânile.//Aşează-ţi în cruce /gândul şi mâinile./Stele curgând /ne spală ţărânile…”.

Lacrima devine monadă: „…Lumi comprimate,/lacrimi fără de sunet şi spaţiu,/monadele dorm…”.

Însuşi eroul apare demitizat prin ambivalenţă, prin punerea semnelor în modul: „…Sfântul Gheorghe caută semne/de drum-şi în vânt/ se oglindeşte pe rând / în ape sfinte şi rele…”.

Demitizarea atinge şi personajele biblice: „…Maică Precistă, tu umbli şi astăzi râzând /pe cărări cu jocuri de apă pentru broaşte ţestoase…”.

Remitizarea e de tip whitmanian sau în maniera lui Carl Sandburg: „În porturi deschise spre taina marilor ape / am cântat cu pescarii, umbre înalte pe maluri/visând corăbii încărcate / de miracol străin. /Alături de lucrătorii încinşi în zale cănite /am ridicat poduri de oţel /peste râuri albe, peste zborul pasărei curate,/peste păduri adânci,/şi orice pod se arcuia /trecându-ne parcă pe un tărâm de legendă cu el…”.

Se propune o mitologie nouă, frustă: „…Şi-n miez de noapte râtul mistreţilor/deschide izvoarele…”, anulând mesianismul: „…La patruzeci (de ani) ca pe-un ţărm vei ajunge / unde fără-ncetare / vei aştepta să vie la tine celălalt ţărm,/ jaf veşnic voindu-te peste păsări /din cealaltă zare…”, dar şi propria identitate: „…Dar eu umblu lângă ape cântătoare /şi cu faţa-ngropată în palme – mă apăr cu:nu! Amin…”

Rămâne, dramatică şi poetică, sfâşierea: „…Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?/ De la basmul sângelui spus/întoarce-ţi sufletul către perete /şi lacrima către apus…”

Revenirea la starea preexistentă se poate face numai ritualic, prin invocaţie, căutare, repetiţie: „Piezişe cad lacrimi din veac./Invoc cu semne uitare şi leac…”; „…Caut, nu ştiu ce caut. Caut/aurore ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse /Fântâni –azi cu ape legate şi-nvinse…; „…Cântecul vechi înc-odată /vrea şipotul să şi-l înveţe…”

O soluţie a ieşirii din contingent ar fi cântecul: „…Purtăm fără lacrimi / o boală /n strune /şi mergem de-a pururi / spre soare-apune.//Răni ducem –izvoare/ deschise sub haină. /Sporim nesfârşirea / c-un cântec, c-o taină…”

Alteori se poate face un transfer total, pământul fiind înlocuit cu apa: „…În larguri vinete brazde /se-ntind subt pluguri mari de apă…”

Apa este liantul tradiţional, între tărâmul acesta şi celălalt tărâm, între viaţă şi moarte, între cer şi pământ: „…Paşnic ca untdelemnul cel veşnic/se scurge subt bolţi Aheronul./acum ah de trecere cine va-ncepe cântarea?/Acum ah negrele ape cui îi dau tonul?// Pescăruşi speriaţi din tenebre se-nalţă /când luntre cu umbre alunecă iar./Suflete-n zbor de frunte mi se lovesc /zbârnâind ca rădăştile-n vară./Totul e împlinit. De şapte ori răsucit /răsuflă în somn Aheronul./ Acum ah de trecere cine va-ncepe cântarea?/Acum ah negrele ape cui îi dau tonul?…”

Naşterea însăşi(revenirea pe acest pământ) are loc sub semnul apei şi al lacrimii: „…Subt straşina vremii vei creşte/încet, ca o lacrimă-n ochi…”

Apa se poate umaniza: „…Din poarta-nălţimei şi până-n vale/îmbătrâneşte, ah, cât de repede apa. Şi ceasul…”

Boala poate fi învinsă prin conjuncţia dintre elemente (cenuşa egal foc + pământ şi roua egal cer (aer) + apă: „…Stă în codru fără slavă/mare pasăre bolnavă./Naltă stă sub cerul mic/şi n-o vindecă nimic/numai rouă dac-ar bea/cu cenuşă, scrum de stea…”

Apa este divină, lumină in lumină, prin răsfrângere relativizând divinul şi păgânul: „…Lângă apă lină stă în puterea zorilor taurul/nemişcat. Înălţat şi frumos. /E ca Isus Christos: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat…”

Înzestrată cu atâtea virtuţi, având o simbolistică atât de fertilă, apa poate fi principiu şi însemn heraldic: „…Râuri spre alte seminţii/duc slava bucatelor blonde…

Reîntoarcerea în mit e însuşi semnul şi drumul destinului: „…Cocori s-au pornit spre clime de flăcări /în ţipăt de-abia auzit peste ţară./Vâslesc prin înalturi, traşi parcă-n ţeapă /pe-o rază lunară./Mâine-or ajunge la vaduri. Peste tenebre/ trei zile pluti-vor dormind, să nu cadă. /Fulger monosilabic i-arată în noapte /sus peste mări biruind în baladă…”

Uneori apa redevine decor, metaforă, permiţând ecouri eminesciene: „…Valul acoperă numele /scrise-n nisipuri şi urmele./Soarele, lacrima Domnului/cade în mările somnului.//Ah, pentru cine sunt largele/ vremi? Pentru cine catargele?/ O, aventura şi apele/ Inimă strânge pleoapele…”; „..Neclintite-s morile /gândul, sarcofagele/frunza şi catargele./ Ard în lume orele…”

Excepţionale sunt distihurile din Unicornul şi Oceanul: „…Sfios unicornul s-abate la mal /priveşte în larg, spre cea zare, cel val./S-ar da înapoi când unda l-ajunge/dar taina cu pinteni de-argint îl străpunge./Pe ţărm unicornul, o clipă cât anul/se-nfruntă-n poveste cu oceanul. /E apă, sau altă fiinţă cu plesne,/în care se simte intrând pân’ la glesne?/Se-nalţă de spaimă-n paragini /când taina se sfarmă la margini…”

Autoportret ilustrează perfect obsesia acvaticului: imagine a acvaticului la început (mut ca o lebădă –pasăre acvatică), poetul devine prin condensare şi sublimare stare alotropică a apei (zăpada făpturii). Portretul dinamic, cinetic, depersonalizând auctorialul (el caută) dezvăluie fundalul şi fundamentul metaforei obsedante: apa din care bea curcubeul. Odată cucerită obsesia, prin răsfrângere mediată, poetul poate deveni „Marele Anonim”, după ce fusese „unicorn”.

Epitaful poetului nu putea conţine, ca un ultim cuvânt decât un verb din zodia acvaticului: „…Mumele sfintele – /luminile mii /nume sub glii /îţi iau în primire cuvintele. /Încă o dată de-adapă…”

Puţină statistică. Am inventariat cuvintele (într-o proporţie copleşitoare substantive şi verbe) din versurile citate şi iată ce am obţinut (cifrele reprezintă numărul apariţiilor): Apă 28 + Vistula 2 +Acheron2 =32; Mare 18 +ocean 1 +port 1+ pescăruşi 1 +pescari 1=22;Râu 4 –pârâu 1 +scocuri 2 +vad 1 +moară 2 +vâltoare 1 + scoică 1+ broască ţestoasă 1=13;Lacrimă 9 + a lăcrima 1+ a plânge 1 =11; Lumină 9 + rază 1=10; Strop 4+Picur 5 + a picura 1=10; Izvor 7 +şipot 1 =8;Fântână 8 + găleată 2=10; Sânge 5 + a sângera 1=6; Val 6 +văl 2 +undă 1 + spumă1 + umbră 2=10; Ploaie 4 +a ploua 2 + potop 2 + curcubeu 1+ Nor 3+ muntele Ararat + ugere 1=14; fulg 1 + nea 1 + zăpadă 1 +ninsoare 1=4; lebădă 1 +pasăre 1=2; Ochi 6 + pleoape 1=7; Oglinda 1 + a oglindi 1=2; Mal 4 +Ţărm 5 + tărâm 2 + Margine 3=14; Rouă 3=3;Păr 3=3;Streaşină 2=2;Vale 2=2;Luntre 1 + corabie 1 + a vâsli 1 + catarg 2=5;pod 2=2; adânc 4 + fund 2=6; nisip 2=2. Verbe: a revărsa 1 + a ţâşni 1=2; a topi 1=1; setos, a înseta 2 + a seca 1=4 a bea 4 + a sorbi 1 + a adăpa 2=7;a spăla 2 +a scălda 1 + a uda 1=4 a îneca 2=2; a muia 1+ a umple 1+ a putrezi 1 + a pluti 2=5; a curge 6=6 Frecvenţa este extraordinară unică, atât prin densitate, cât şi prin varietate, şi accent.

Apa este rădăcina imaginarului. Din ea se desfac fractalic trunchiul şi ramurile.

Apa intră în relaţie cu corpul uman prin ochi, buze, păr şi sânge. Ochiul, la rândul său, presupune pleoapa, lacrima şi lumina.

Lacrima este într-o serie sinonimică prin strop şi picur, iar lumina, în altă serie, cu oglinda, curcubeul şi roua.

Ca (re)prezentare fractalică, apa înseamnă mare, ocean, râu, pârâu, izvor, şipot; marea la rândul ei e val, văl, undă, spumă, umbră.

Ca apă „celestă” vom avea ploaia, potopul, norul, curcubeul, zăpada, fulgul. Verbele legate de apă sunt într-un număr impresionant: a bea, a sorbi, a adăpa, a revărsa, a curge, a seca, a înseta, a umple, a îneca, a ţâşni, a topi, a putrezi, a pluti, a sângera, a uda, a vâsli, a spăla, a scălda, a muia, a lăcrima, a plânge (majoritatea cu valori denotative). 21 de verbe la o primă analiză (neţinându-se cont de repetiţii)! Fântâna este apă, ochi, izvor, oglindă, rană, viaţă, buze, cuvânt (sens conotativ).

Apa e vie şi moartă, înseamnă viaţă şi moarte, dar şi hotar.

Apa are limite ferme: ţărm, mal, tărâm, margine, toate „însemne” ale pământului.

Câmpul semantic al apei este enorm, iar cel al simbolurilor practic inepuizabil.

Printr-un proces de epură, apa înseamnă şi cuvânt şi timp.

Apa, timpul şi cuvântul sunt prima triadă blagiană. Toate curg, toate sunt lumină, viaţă, moarte, destin, limitare şi ilimitare.

Relaţionând apa cu aerul, cu focul, cu pământul, cu răsfrângerile binare ale acestora: lumină, noroi, cenuşă, cu răsfrângerile terţiare: curcubeu, patimă, fiinţă, intrând în consubstanţialitatea tuturor relaţiilor elementare posibile (Marele Anonim, cuvântul, poetul însuşi, unicornul), apa rămâne un element esenţial al răsfrângerii, al poeticii blagiene.

E ceea ce au încercat să demonstreze rândurile de faţă.

Lucian Strochi