Duminică, 24 martie 2002, societatea RIFIL a fost gazda generoasă a unei ample expoziţii de pictură şi grafică. Au expus în sala de consiliu, în birouri, pe holuri, invadând practic cu lumină, culoare şi suflet spaţiile neconvenţionale, 15 artişti plastici nemţeni, de la Iulia Hălăucescu la Dumitru Mosor.

Expoziţia a beneficiat de un spaţiu ideal, lucrările, dintre care cele mai multe de mari dimensiuni, au putut „respira” liber.

Artiştii nemţeni s-au străduit să participe la această întâlnire de suflet cu cele mai reprezentative lucrări, unele din colecţiile personale, nivelul general fiind unul foarte înalt.

Iată câteva dintre cele rostite la vernisaj: Doina Daschievici e permanent în căutarea perfecţiunii şi a originilor; mandalele ei, pătratele sau romburile concentrează tensiuni neobişnuite, par plicuri care se deschid sau se închid şi care conţin mesaje disperate, asemeni celor ascunse de marinari într-o sticlă şi aruncate în mare; un verde astral, verde Daschievici, îi traversează lucrările ca un vânt cosmic; Arcadie Răileanu, basarabeanul venit în urmă cu doi-trei ani în Neamţ a reuşit să se integreze perfect, după ce a reuşit să producă breşe în mişcarea plastică nemţeană, prin culorile sale spectrale, pure, prin severa construcţie (e arhitect!), prin sugestiile pe care le permite privitorului, fiind un artist în vogă; Iosif Haidu, din Roman, un artist  pentru care grafica e o adevărată religie şi care acum şi aici e prezent cu două acuarele; Dan Cepoi, artist traversat de nelinişti metafizice, pictând ochi de strigoi, aflaţi în cer sau în arbori, urmărindu-te necruţător; ochi plini, nu striviţi în materie precum cei ai lui Ţuculescu;

fructele sale sunt răscoapte, gem de dorul încolţirii, al viitorului arbore; Iulia Hălăucescu, maestra recunoscută a acuarelei, prezentă cu patru lucrări reprezentative, de la ultima frunză la culorile primăverii, de la trudnicul drum fizic şi metafizic al Ceahlăului până la silueta graţioasă a unei mănăstiri; Dumitru Bezem, condotier ce îşi revendică mereu şi mereu alte teritorii (plastice) obligându-ne apoi să recunoaştem că îi aparţin: biserici, vetre, hornuri, case vechi, viori, cobze; Dinu Huminiuc, grafician pendulând între rigoarea contrastelor fundamentale şi valoarea implicită a semnelor, creştine sau păgâne; Ioan Popei, iconar intrat definitiv în conştiinţa publică prin stilul său inimitabil, prin arta de a „îmbătrâni” icoane, acum în ipostaza de pictor aproape nonfigurativ, cu tuşe lungi şi curajoase; Dumitru Mosor, un tânăr pictor din Târgu Neamţ, extrem de talentat, pictând cu aceeaşi uşurinţă peisaje „realiste” şi lucrări abstracte; Grigore Agache, un pictor cu o religiozitate autentică, cu rezolvări unice, avid de spaţii largi;  Mihai Agape, un pictor care a evoluat spre o metaforă obsedantă, cea a pădurii; Gheorghe Diaconu, a cărui pictură geologică impresionează întotdeauna; Gheorghe Vadana, pictor aflat în perioada „albastră”, propunându-ne mituri ale peşterilor şi duhuri ale pădurii; Dumitru Bostan jr., pictor al luminii, cu ştiinţa de a asigura fiecărui obiect o lungime de undă luminoasă unică; Violeta Dinu, fiică a câmpiei, având nostalgia pădurii, orchestrându-şi savant, cromatic, adevărate simfonii silvestre.

Evident, o expoziţie colectivă, prezintă şi dezavantaje, lipsindu-i adesea unitatea. Acum, la Rifil, a fost o „unitate în diversitate”, între pictori având loc o concurenţă loială.

Rifil-ul a fost prezent şi prin conducerea sa, domnii Luigi Bodo şi Ion Strătilă, fapt ce a permis tuturor să (-şi) (re)amintească rolul acestei societăţi în sprijinirea culturii, sportului, sănătăţii.

A fost un dialog al artelor, o întâlnire de suflet, un prolog pentru aniversarea a 30 de ani de la constituirea acestei societăţi, din toate punctele de vedere exemplară.

Lucian Strochi
(2002)