Florin Teodorescu este un pictor contemporan din Iaşi, binecunoscut pietrenilor.

Se află acum la a şaptea personală de la Galeria Lascăr Vorel (după cele din 2000, 2001, 2007, 2008, 2010 şi 2011) şi, de fiecare dată, a surprins plăcut prin valoarea compoziţiilor, prin echilibrul psihologic fragil pe care personajele sale ni-i propun, ca într-un dans pe sârmă.

Călătoria iniţiatică propusă de pictor poate avea ca puncte de plecare Matisse – printr-o abilă şi subtilă rezolvare a planurilor secunde, Mondrian – prin precizia decupajelor, Edvard Munch – prin expresionismul patetic al discursurilor personajelor, Renoir – prin valorificarea savantă a combinaţiilor de roz şi negru, dar şi românii Corneliu Baba – prin compoziţie şi prin distribuţia protagoniştilor, Dan Hatmanu – prin spiritul ironic şi ludic, Lascăr Vorel – prin patetismul figurilor, prin limbajul gestual, devenit parapictural (aşa cum există un limbaj paraverbal).

Importante nu sunt însă aceste puncte de plecare, ci punctele de sosire, totdeauna originale, neliniştitoare, incomode pentru lenea noastră spirituală.

Iată, câteva exemple, din această expoziţie, dar şi din cele mai recente: Regina nopţii nu mai e doar o floare frumos mirositoare, cu rochie albă de mireasă; florile devin trâmbiţe, noaptea e sfâşiată, prelungirile florii devin cuie, gheare, spini, ghimpi.

Caii de pripas, patru la număr, rămân singuratici, într-o pădure (atât de rară încât pare un decor de teatru) abia sugerată, ce nu ascunde animalul, dimpotrivă, îl potenţează.

La o cursă de cai, accentul logic nu mai cade pe cai sau pe călăreţi, ca în celebrele picturi ale lui Degas, ci pe pălăriile doamnelor, adevăr psihologic admirabil surprins, pentru că participarea la spectacol e ea însăşi un spectacol, pălăria fiind obligatorie în societatea engleză, de pildă (Femei la curse).

În Cabaret, spectacolul e oferit doar de figură: masca (persona) prin albul ei întăreşte expresia ochilor, a gurii uşor întredeschise.

Uneori se produc adevărate drame: un vas enorm înghite florile, care se refugiază cu greu spre gâtul olului, expresivitatea şi intensitatea lor creşte paroxistic, tabloul fiind o convingătoare replică florală la Sărutul lui Klimt.

Dealurile nu au mirosul de reavăn ca în tablourile lui Horia Bernea, ci sunt nostalgice, adevărate şi viitoare fuioare ale nostalgiei.

Am lăsat la urmă Ceteraşii din Maramureş, o capodoperă, o artă poetică: pentru cei doi interpreţi importantă nu e melodia, nici trăirea aproape dionisiacă, ci privirile, una îndreptată spre cer ca într-un extaz mistic, cealaltă jos spre lumesc, poate spre păcat, sigur pentru mulţumire.

Tablourile lui Florin Teodorescu ne obligă să plecăm privirile, instituind o nelinişte lilială, în final cu un efect terapeutic.

Lecţia de pictură propusă de Florin Teodorescu este cea a privirii: de la cea internă, amplificată prin durere pură la cea răsfrântă, ironică; de la cea complice la cea iscoditoare, urmărându-ne peste tot, ca cea a sfinţilor din icoane celebre; de la cea neliniştită, contorsionată, sâcâitoare, la cea calmă, ca aceea a unei lehuze, prea conştientă de faptul că şi-a realizat menirea ei pe această lume.

Deşi are rezultate notabile (2005 –Premiul de excelenţă A:A:P- Iaşi), numeroase premii naţionale, picturi „risipite” pretutindeni prin lume, destinul de artist al lui Florin Teodorescu se conturează abia acum, devenind o certitudine pentru colecţionari, cota sa artistică fiind în permanentă ascensiune.

Ca la orice pictor mare şi pictura lui Florin Teodorescu tinde spre monocromie: după cum picturile sale mai vechi virau spre albastru, acum dominant este roşul, culoare şi ea fundamentală: roşu nuanţat şi potenţat ce poate fi revendicat de pictor ca fiind adevărată marcă înregistrată.

Lucian Strochi