Gheorghe Vadana este un romantic, chiar dacă un Autoportret al său, prezent în ultima sa expoziţie, semănând uluitor cu cel al unui renascentist italian, ne-ar contrazice.

Expoziţia sa, recent deschisă la Galeriile Lascăr Vorel din Piatra-Neamţ nu conţine multe elemente de noutate: romantismul nu e doar o modă(chiar dacă a fost), cât mai ales o stare de spirit.

În primul rând e vorba de o iubire nedisimulată faţă de natură. Un romantic va fi întotdeauna sensibil la natura naturata şi mai puţin la schimbarea ei datorată capriciilor timpului.

Cu alte cuvinte, Gheorghe Vadana va picta inspirat toamne languroase (Peisaj de toamnă), ierni lirice, sonore (Iarna, Iarna pe Pietricica, Iarna în luncă), primăveri orgolioase şi explozive (Flori de primăvară), dar şi peisaje în care geograficul are o trimitere directă (Peisaj de pe Tisa, Pângărăcior, Ceahlău, Micul Balaton) ca un posibil mit al locului, o matrice – mandală, un genius loci, din care el, străinul sau el, omul locului (când este vorba de Ceahlău), îşi poate extrage esenţele, filtrate discret, într-un cromatism bine temperat.

Şi totuşi, aşa cum bine observa încă din 1983 Horia Horşa, Gheorghe Vadana un este un plain airist, nu îl interesează „redarea” unui colţ de natură, oricât de judicios ar fi încadrat de ochiul pictorului, ci emoţia care vine, de obicei, din amintire.

În plus cred că în Gheorghe Vadana se adună furtuni care  u sunt întotdeauna biruite. Uneori un ochi de ciclon, o pâlnie de tornadă se refugiază în pânzele sale, cu rezultate plastice dintre cele mai benefice.

Ultima expoziţie aduce totuşi şi două noutăţi interesante: un ciclu de Saline, cinci la număr, remarcabile prin unitate stilistică, prin viziunea aproape geologică asupra materiei, prin atmosfera de mit şi de basm, prin forţa cu care pictorul converteşte realul, înnobilându-l într-un miraculos antropomorfizat, precum şi câteva portrete, tot atâtea pretexte pentru un dialog interuman semnificativ.

Remarcabile sunt şi naturile statice, prin ştiinţa compoziţională cu care pictorul îşi rezolvă subiectele propuse şi impuse.

Germinaţie e un tablou singular în expoziţie, important însă pentru că ne poate sugera o evoluţie interesantă a artistului, spre noi mijloace de expresie, unde realul e suspendat temporar.

Gheorghe Vadana converteşte realul, adjectivându-l întotdeauna, după ce în prealabil el însuşi, ca om şi ca artist, s-a convertit.

Există în picturile lui Gheorghe Vadana un fior imposibil de cuantificat şi cu atât mai puţin de definit, aşa cum, într-un amalgam, nu poţi recunoaşte metalele originare. Bronzul nu seamănă prin proprietăţi fizico-chimice decât vag cu staniul şi cu arama; putem vorbi de un fior religios sau metafizic, dar, dincolo de religie sau de metafizică, după cum peisajele sale pot aminti un loc anume din Ceahlău sau nu.

Singurul zeu căruia i se închină pictorul pare a fi emoţia. Dar nu una primară, instinctuală, ci una decantată prin intelect, risipită în culoare şi strunită sever prin compoziţie. Desenul nu e decât o traiectorie pură, asemenea unui trasor dintr-o tragere de noapte a acestei emoţii neobişnuit de puternice, care poate topi chiar ceruri potrivnice.

Aflat în deplină maturitate artistică, Gheorghe Vadana este, prin întreaga sa creaţie, o istorie vie a plasticii nemţene.

Lucian Strochi
(ANTITEZE, nr.10/2001, pp.92-93)