Un interesant concurs, gen „Cine ştie, câştigă!” (cu varianta „protevistă”: „Te uiţi şi câştigi!) s-ar putea numi, simplu şi inspirat, „Ţări”.

O secţiune a concursului ar fi ce dedicată răspunsurilor la metaforele –ghicitoare de tip perifrastic: „Ţara lalelelor şi a morilor de vânt”, Ţara celor o mie de lacuri”, „Ţara Soarelui-Răsare”, „Ţara Crizantemei”, Ţara Argintului, Ţara Cangurilor”, Ţara fiordurilor”, „Ţara Florii de cireş”, Ţara Dimineţilor liniştite” etc.

O altă secţiune ar putea fi dedicată produselor specifice fiecărei ţări: sabotul pentru Olanda, o sticlă de şampanie pentru Franţa, o havană pentru Cuba, un briceag, un ceas sau o ciocolată pentru Elveţia, castanietele pentru Spania, gulaşul pentru Ungaria, balalaica şi păpuşa Matriona pentru Rusia.

A treia secţiune ar fi cea a artelor şi sporturilor specifice fiecărei ţări.(Ex.: ceremonia ceaiului, ikebana, stampa, judo pentru Japonia).

Care ar fi contribuţia României la acest concurs? A cui ţară suntem? Ce produse specifice avem? Ce arte şi ce sporturi? Răspunsurile sunt dificile, să recunoaştem.

Obişnuiţi să ne (auto)considerăm „cei mai…”, am ajuns să ne pierdem specificitatea sau, dacă o mai avem, să nu reuşim să o impunem până la a deveni „loc comun”. (Nici măcar „Ţara lui Dracula” nu mai suntem, „cinstea” revenindu-i, interesat sau nu,…Transilvaniei.) Sarmaua e turcească, mămăliga a devenit polenta, mititeii (autentici) nu-i mai găseşti nici în restaurantele cu „specific”, ţuica s-a palinkat, căluşarii s-au ceardăşit, icoanele pe lemn s-au grecizat.

Visez, printre atâtea ministere, secretariate de stat, departamente, comitete, comiţii, direcţii, birouri şi un oficiu pentru protecţia specificităţii poporului român.

Temându-ne să nu fim consideraţi mioritici sau folclorice, ca să nu mai fim numiţi, de nasuri prea subţiri şi prea fine, ciobani sau ţărani (insultă supremă!), ne-am pierdut în ceţuri occidentale chiar chipul.

Dar, pentru a fi undeva, trebuie mai întâi să fii. Şi nu poţi să fii, dacă nu ai o identitate.

Maimuţărind Occidentul (prin modă) şi Orientul (prin practici mai mult sau mai puţin ezoterice), am uitat, de neiertat vină, să fim noi înşine.

Înainte de a ne (re)cunoaşte alţii, cred că ar trebui să ne privim întâi noi adânc în ochi. Şi dacă ne vom ruşina destul de ce vom găsi acolo, abia atunci vom putea merge mai departe.

Lucian Strochi – REFORMATORUL,nr.50, ian. 1997, p.10