Aflat la a şasea expoziţie (a doua personală), Horia Popp se prezintă în faţa publicului petroşănean cu 13 lucrări în tempera şi 4 în tuş, într-o expoziţie recent deschisă la Casa de cultură, în sala bibliotecii.

Horia Popp are obsesia spaţiului vast, a înălţimii (deformare profesională, a terminat „monumentala”). Lucrările sale sunt realizate în tehnica fragmentării (nu reţinem decât detalii ale obiectelor şi nu obiectul, detaliul devine astfel simbolul subiectivismului pur, imaginea totală denotând pasivitate, cazul aparatului de fotografiat, noi trebuie să devenim ecoul sensibilităţii noastre). Dar Horia Popp unifică imaginea într-o coerenţă logică, subordonând-o ideii.

Ciclul „Cântece” pare a ilustra o frază muzicală preclasică: notele îşi pierd „înălţimea”, „prinse” în plasa culorii. Sunetele se sparg în obiecte, asistăm la o „aglomerare” de tipul celei realizate în gravura medievală germană; animale fabuloase populează un univers reificat, dar în care fiecare obiect apare ca un reflex al omului(masca, balanţa, candela). Dincolo de acest spaţiu ghiceşti mâinile pianistului „ordonând” acest spaţiu dezarticulat.

„Cântec II” este o istorie apocrifă a genezei muzicii: „şi vor învăţa stelele să cadă şi oamenii să iasă de după măşti în acel unic spectacol al scenei albastre”.

„Cântec III” ridică îndoiala la vibraţia tragicului: o balanţă-cruce, îndoiala faţă de tine şi de tot ce te înconjoară, face ca ochiul să refuze cornul abundenţei şi chiar aspiraţia (pasărea albă prăbuşită sub cascadă).

Ciclul „Carnaval” redă imaginea lumii văzută ca spectacol dinamic, o permanentă paradă a culorilor şi a formelor în faţa ochilor. Dincolo de alte sensuri mai adânci, descifrăm pe acesta: prin faţa privirii dansează mereu aceleaşi forme (şi parcă altele) forme într-un permanent spectacol „înscenat”. Pe Horia Popp nu-l interesează atât obiectul, cât „defilarea” sa.

„După cortină” este o odă a voinţei: omul-embrion anunţă prin trompete-vioară invazia sa asupra mediului, supunerea acestui mediu. Dar, printr-un reflux violent al materiei, imaginea „primară” a omului se alterează, persistând pe retină obsesia epocii mecaniciste şi a lumii zoomorfe(pasărea-păianjen).

„Marionete” pune în antiteză ipostazele omului, omul religiei, „eminenţele cenuşii” alături de arlechini. Staticului, Horia Popp îi opune dinamicul: arlechinul va dansa în biserică.

Dar, oricare ar fi ipostazele sale, omul se înconjoară de aceleaşi „obiecte”: lacrima, inelul, puşca-opaiţ, steaua cu coadă.

Ciclul „Monere” mi se pare cel mai izbutit grupaj din expoziţie. Acum, oameni,obiecte îşi pierd formele, topindu-se sub suflul aceleiaşi vibraţii. Monerele sunt acele sfere de albumină perfect translucidă, păstrând toate însuşirile organismului: excitabilitate, nutriţie, respiraţie etc. Pentru Horia Popp fiecare obiect este o „moneră”.

Dincolo de acest sens major al ciclului, descifrăm şi un alt sens, al fiecărui tablou. „Zmeul” aminteşte de tehnica basoreliefului : există aici o tehnică a banalului: culoarea stinsă inundă tabloul,

Doar „zmeul” (fantasticul) mai poate sparge imaginea cotidianului, transcedentându-l.

„Focul” ar fi „revelaţia” omului în faţa ideii, însemnele ei trec undeva în spate, totul aspiră spre o contemplare a tragicului, spre o golgotă imaginară.

„Apa” este acel principiu unificator al obiectelor în spaţiu:coexistă calul – de – mare cu racheta, submarinul, omul.

„Aerul” traduce mitul „păsării cu capul înnodat în batistă”, triumful logicii fasciculare asupra celei de succesiune.

Cel mai reuşit tablou al expoziţiei mi se pare însă „Monada”. Imaginea roţii în spiţele căreia sunt înfipte capete de oameni devine fie un simbol al permanenţei umane, fie un simbol al ascensiunii şi decăderii omeneşti.

Neîncadrate în vreun ciclu, „Familie” şi „Portret”, reţin atenţia fie prin fermitatea liniilor („Portret”), fie prin dramatism („Ora atomului” sub imperiul căreia trăim –(„Familie”).

„Orele” mi se pare nefinisat, dar nici aşa nu cred că-mi va spune prea multe.

Din ciclul „Ipostaze” (ciclu realizat în tuş) reţinem primul tablou, un imn al feminităţii, Galateea, fără Pygmalion încălzindu-se la focul vestalelor.

Horia Popp se face în această expoziţie izbutită, ecoul sensibilităţii sale, între gând, mână şi inimă neexistând nici un divorţ.

Lucian Strochi
(STEAGUL ROŞU – Petroşani, 1971)