Secolul XX are meritul de a fi descoperit un nou imperiu cultural, care se adaugă şi chiar înlătură pe cele europene, tradiţionale (englez, rus, francez, italian,spaniol, german): imperiul cultural sud-american. Scriitori precum Asturias, Neruda, Borges, Marquez, Verissimo, Sabato, Bioy Casares, Scorza, Carpentier, Roa Bastos etc., au impus teme sud-americane, obsesii sud-americane, o scriitură sud-americană, inconfundabilă.

Influenţa sud-americană în Europa este indiscutabilă, tiranică (orice influenţă imperială e tiranică), încât marea şi bătrâna Europă nu a mai putut evita şi ignora la nesfârşit o literatură care, beneficiind de o limbă comună (spaniola), de latinitate (am adăugat şi portugheza, dar şi spiritul latin) se impune acum în faţa tradiţiei, Europa nemaiputând protesta decât timid şi neconvingător, prin scriitorii est- europeni, între care lideri par a fi albanezul Ismail Kadare şi turcul Omar Pamuk.

Europenii au alte probleme: desfac şi refac hărţi „din cuţite şi pahară”, de „federalizează”, se „imperializează” de la Atlantic la Urali, redescoperă America.

Mario Vargas Llosa este un exemplu tipic de prozator sud-american. Peruan (candidează chiar la preşedinţia Peru-ului), prolific (peste 30 de cărţi9, senzual şi ascet (sau poate asceza e forma sublimă şi sublimată a senzualităţii), dezlânat şi plin de acribie, fantast şi realist, procuror şi avocat al apărării, modest şi trufaş, apărând cauze pierdute şi trădând cauza câştigate, ultranaţionalist şi cetăţean al lumii, Llosa năuceşte, cucereşte, intrigă, declamă, şopteşte, demască, insinuează,blestemă şi se roagă.

Este şi destulă Europă în scrierile sale: o Spanie franciscană sau inchiziţională, o Franţă politicoasă şi pozitivistă, o Italie gălăgioasă, lagunară şi poetică, o Turcie violentă prin pasiuni de cafenea, o Rusie fanatizată de un marxism absolut, o Românie virgină, divină, plină de promisiuni şi promiscuităţi, o Polonie sfâşiată mai mult de orgolii nobiliare proprii, decât de imperii cointeresate. Dincolo de aceste spaţii mnemotehnice şi virtuale, Llosa rămâne sud-americanul prin excelenţă, propriul său ambasador, iubindu-şi enorm poporul şi dăruindu-i cărţi magnifice.

Fiecare carte : o parabolă, o istorie, un mit. Războiul sfârşitului lumii este parabola unei pasiuni biblice, cu un Sfătuitor absolut.; Conversaţie la Catedrala e parabola inteligenţei, sfâşiată binar şi ireductibil, aristotelian şi cibernetic.

Istoria lui Matya şi Cine l-a ucis pe Palomino Molero sunt parabole civice şi cinice, lucide şi exemplare. Elogiu mamei vitrege (nuvelă? microroman?) este o antiparabolă biblică (v. Femei lui Putifar).

Am lăsat la urmă două romane, Mătuşa Julia şi condeierul şi Povestaşul, pentru că sunt un răsfăţ pentru orice cititor. Nicicând nu s-au întâlnit atâtea „stiluri” comprimate într-o singură carte (mă refer la primul roman), cartea beneficiind de o idee de concepţie de gradul şapte şi de un stilist comparabil oricând cu un Borges sau Eco.

(Poate că aici şi acum ar trebui reprodus un „credo” al peruanului: „Scriu. Scriu că scriu. În gând mă văd scriind şi mai pot să mă văd văzându-mă că scriu…”. Nimeni, de la Dostoievski încoace, nu a mai răsucit astfel gândul şi cuvântul.

Povestaşul e o parabolă despre „nevoia absolută de ficţiune a omului”.

Mario Vargas Llosa e un scriitor total. Fără el, secolul XX ar fi, cu siguranţă, mult mai stingher…

Lucian Strochi