Şi atunci, în vara aceea, mi-am dat seama, numai în vara aceea puteam să împlinesc 16 ani. I-am împlinit pe la două, două şi jumătate, după o ploaie torenţială, când picăturile intraseră mai mult de un metru în magazie.

Ciopleam un lemn cu cuţitul şi atunci m-am oprit. Am mai lovit o dată în lemn, la fel şi cuţitul nu s-a înfipt, a alunecat, s-a răsucit şi s-a înfipt în pământ. Am ezitat să-l scot. Se înfipsese într-un muribund. Ştiam că dacă avea să-l scot, ceva se va schimba, ceva esenţial, aşa cum scoţi, cu inutilă şi ridicolă grijă, cuţitul din burta unui proaspăt spintecat. Şi care chiar atunci moare.

Îmi părea rău pentru ţărâna care se va lua pe lama cuţitului, era un sacrilegiu, un obraz crestat sau o oglindă care nu sângerează, nu se sparge, ci înfloreşte.

Atunci m-am hotărât să fiu bărbat. Mi-aş fi dorit ceva, să privesc soarele, curioasă dorinţă, nu mi-a plăcut niciodată să privesc soarele, dar atunci aş fi vrut să-l privesc, l-aş fi putut privi, dacă uşa magaziei ar fi fost deschisă sau s-ar fi deschis, dacă n-ar fi plouat, dacă totuşi s-ar fi deschis, din întâmplare sau de către cineva, de mine nu, nu puteam să părăsesc sub niciun motiv locul unde mă găseam, aş fi vrut să privesc soarele până la lăcrimare, pe pipăite, bâjbâind, să dau de cuţit, să-l scot şi să-l arunc sau poate să-l mai înfing încă o dată, până la plăsele, până când degetele ar fi atins pământul rece, aş fi vrut să fac ceva, un semn care să rămână, să amintească şi să-mi amintească de hotărârea pe care o luasem brusc, fără deliberări, fără vreo ambiţie, un semn sau un gest, pe care l-aş fi dorit ridicol şi simbolic, sau poate trebuia să fac ceva pentru această nouă stare de lucruri, sângele chiar se zbătea în artere, ciudat, pe porţiuni, alerga numai pe sub bicepşi, acolo îl simţeam întrecut de propria lui viteză, mă încurcasem, dar asta se datora şi semiîntunericului care era în magazie, eram bărbat şi vroiam să arăt acest lucru, nu să mă conving de el, eram convins şi senin de acest lucru, îmi doream cel mult o probă, nu una ridicolă, de forţă sau de rezistenţă, nici fizică sau intelectuală, ci o probă de bărbat zaharisit, cu buzele răsfrânte sau căzute în jos, plictisit de cât de bărbat e, puternic şi leneş, leneş tocmai pentru că e prea conştient de puterea lui, sau poate mi-aş fi dorit umerii lui largi care umpleau o cămaşă cadrilată cu mâneci scurte, să iau cu o mână securea, cu alta butucul şi, aparent gânditor, să despic lemnul din pendulare, apoi fals grijuliu să adun vreascurile unul câte unul, ascunzându-mi, cu inconştientă şi secretă recunoştinţă faţă de puterea mea, slăbiciunea mea; sau măcar un bărbat oarecare, de pe stradă, neapărat cu pălărie şi, fără să o fi cunoscut vreodată, fără vreo dorinţă anume, cu adâncă îngândurare mi-aş fi dorit o femeie, să stea cu fusta largă pe buturugă, cu mâinile în poale şi să mă privească lung, fără uimire şi totuşi întrebătoare, numai cu jumătate de sprânceană întrebătoare şi eu să-i pun mâinile mele, palmele uşor arcuite pe umerii ei arcuiţi,

o imaginară frână pentru gândul ei de a pleca sau de a se întoarce, trebuia să privească undeva înainte, undeva în gol, ca să poată asculta totul, cuvânt cu cuvânt, silabă cu silabă, tot ce aş fi vrut să spun, să-i spun, n-aş fi lăsat-o să spună niciun cuvânt, mâinile mele aşezate pe umerii ei n-ar fi lăsat-o, mă temeam ca nu cumva să-i spun o prostie, să-mi spună o prostie, să mă aprobe sau să protesteze, aveam să-i spun simplu, neutru, nu neapărat cu o voce care să fie a mea, că de acuma sunt bărbat, nu ca să-i fac o propunere ruşinoasă, era mai în vârstă ca mine, nu s-ar fi uitat la mine, nu avea nici vârsta aceea primejdioasă la care femeile îşi pierd capul, da, acuma sunt bărbat, trebuia să-i spun lucrul acesta fără vreo intenţie anume, trebuia să i-l spun ei, pentru că pur şi simplu n-aş fi putut să spun asta altcuiva, un bărbat mai în vârstă ar fi zâmbit, cu superioară ironie, nu pentru că nu m-ar fi crezut, deşi s-ar fi putut să fie şi asta, dar era prea mândru de vechimea lui în funcţia de bărbat ca să nu fie superior de ironic şi şi-ar fi permis un gest, care, mimând apropierea şi complicitatea, să consfinţească în fapt inferioritatea mea; unul de vârsta mea nu m-ar fi înţeles, ar fi plecat nu pentru că n-ar fi vrut să-mi asculte explicaţia sau că aceasta l-ar fi plictisit, ci pur şi simplu pentru că lucrul acesta i s-ar fi părut cel mai firesc şi aşa şi era; o fată n-ar fi înţeles nici atât, ar fi legat asta de sex, sau de o posibilă mustaţă sau ţigară, sau de o eventuală, violentă sau nu, permisă sau nu, atentare la pudoarea sa, existentă sau nu, nu ar fi înţeles absolut nimic, deşi ar fi fost singura care ar fi mimat înţelegerea sau chiar complicitatea, din teamă sau din neputinţa de a-şi imagina măcar ce e aia, de fapt nici eu nu puteam să-mi imaginez mare lucru, simţeam că sunt bărbat, ştiam acest lucru, aş fi putut, fără teamă de ridicol, să merg la o femeie. Abordabilă, desigur, să-i spun că o vreau, dar nu-mi doream asta, eram prea bărbat ca să-mi doresc acest lucru. 

Cineva mă strigă de afară, nu patetic, nu stăruitor, ci uşor întrebător, aşteptând confirmarea mea spaţială sau temporală: „aici sunt” sau „imediat”.

O undă egoistă mă inundă, ei nu aveau să ştie că mă pierduseră, că eram altul.

Nu aveam nicio dorinţă să le dezvălui ciudata sau, poate, fireasca mea descoperire.

Aşa că m-am sculat leneş, împrumutasem ceva din lenea celor puternici, lenea bărbaţilor, am scos cuţitul şi l-am aruncat în colţul magaziei.

Apoi, tot fără grabă, odată cu scârţâitul prelung al uşii, pe care nu-l auzeam decât dacă ieşeam cu braţul încărcat cu lemne, ieşii.

Îmi găsii de lucru prin curte, până când mă văzu mama şi, pe jumătate supărată, pe jumătate nepăsătoare, totuşi pe un ton de reproş care cerea luarea unei atitudini, nu din partea ei, bineînţeles, îi spuse tatii: „Nu ştiu ce e cu băiatul ăsta de câtva timp. Nu mai aude de la o vreme. Sau se face că nu aude.”

Şi atunci tata răspunse aşa cum ar fi răspuns oricare alt tată în situaţia lui, încercând o ironie: „O fi îndrăgostit.”

Rostise cuvintele cu superioara lui nepăsare, sigur că nu greşise, că avea şi experienţa vârstei mele, sigur că altceva nu putea să fie.

Lucian Strochi