MIHAI BUTNARU este nemţean (s-a născut la 1.12.1937 în comuna Ţibucanii de Sus, judeţul Neamţ) şi un demn şi fidel reprezentant al Şcolii de Pictură de la Iaşi (a absolvit acolo Facultatea de Arte Plastice în 1964).

Altfel spus, un foarte bun peisagist, indiferent la anotimpuri (ultima sa expoziţie de la Galeriile Lascăr Vorel din Piatra Neamţ conţine, în proporţii egale, numeric vorbind, toate cele patru anotimpuri), foarte fin colorist, cu o antropomorfizare a naturii impresionantă, dar în absenţa omului, umanitatea fiind însă copleşitoare), un pictor de o blândeţe unică (în literatură ar avea ca spirite congenere pe Ionel Teodoreanu, Vasile Alecsandri sau Otilia Cazimir), transformând familia în familiar şi familiarul în caracter şi tip (din expoziţie nu lipsesc portretele bunicii, al soţiei, al fiului cel mare, al fiului mic cu fiul său, o noră mică, o nepoţică aflată la vârsta primelor cochetării, dar şi portretul „BĂDIEI” (Ernest Maftei) pe post de posibil Povestitor.

Mihai Butnaru este un rapsod, poveştile sale fiind despre castele fabuloase, despre cavaleri în armură, despre domniţe diafane, dar şi despre fiinţe misterioase, deghizate în flori.

Tehnica este diversă: de la ulei pe pânză cu rezolvări pointiliste sau cu tuşe scurte, dramatice, până la acuarelă, curajoasă, culoarea difuzând uneori, alteori rămânând „suspendată” în tuşe largi, trecând prin culorile vii ale „acrylului”: multe naturi statice, cu flori ochioase, dar şi cu savante orchestraţii cromatice.

Nu trebuie însă uitat faptul că Mihai Butnaru este şi un inspirat sculptor în palmaresul artistului aflându-se un monumental ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT (numai lucrarea în ghips are 250 de Kg!), iar o MATERNITATE este interesantă prin idee, fiind o icoană întoarsă, copilul fiind o prelungire a trupului femeii, practic un mugur al vieţii.

Lilial, cultivând o cumsecădenie tipic moldovenească, adorându-şi, aşa cum spuneam familia – în sens restrâns, dar şi într-unul mai larg, familia devenind un atribut, (peisaj familial şi familiar); Mihai Butnaru are însă şi un secret al său, care îi dinamizează opera, compoziţia, propunerile picturale.

O CASĂ PĂRINTEASCĂ e ascunsă după o fântână şi două frânghii cu rufe puse la uscat; o nepoată (LARA) devine o domnişoară cochetă cu evantai, îmbrăcată într-un costum spaniol; fiul cel mare e costumat ca un schior, dar costumul său seamănă întrucâtva cu cel al unui clovn; Fiul cel mic ţine în braţe un copil care este extrem de expresiv, cu atitudini contradictorii, inversându-se zonele de interes; într-o compoziţie precum COVORUL ŞAHULUI se întâlnesc cel puţin trei lumi: o lume îngheţată, statuară, încremenită, cea a pieselor de şah; o lume vie, a realităţii imediat înconjurătoare şi o lume a simbolurilor şi a devenirilor, o lume a poveştilor, cu prinţese şi prinţi, cu regi şi regine, cu un cal devenit inorog, cu o luptă între un cal şi un ofiţer (nebunul), cu piese de şah străjuind infinitul, cu două piese de şah, unu verticală, una orizontală sugerând labirinturile posibile.

Floarea soarelui cochetează cu bostanul într-un dialog deloc vegetal, verticalitatea copacilor aminteşte de suliţele lui Ucello, CASTELUL HEMEIUŞ se trădează doar printr-o aripă a sa, semănând cu o haltă feroviară, dar este multă umanitate concentrată acolo, inclusiv o poartă cu arce romane, sugerând un arc de triumf.

Nucleul de concentrare e uneori invers, întunecat şi nu deschis, într-un peisaj de aprilie, iar iernile par a prelungi uitările noastre, chiar dacă par a fi pe sfârşite (ULTIMA ZĂPADĂ).

NATURILE STATICE sunt dinamice, florile ochioase, vii, neconvenţionale, de „grădiniţă”.

Impresionist prin structură intimă, nu prin opţiune didactică, Mihai Butnaru pictează natura obligându-ne să-i privim lucrările „printre gene”, ca un început de vis.

Mihai Butnaru a înţeles una din lecţiile majore ale artei şi anume faptul că sugestia poate fi mai puternică decât declamaţia, proclamaţia, retorica, deşi lucrările sale au înglobate în ele şi un civism social, o morală implicită.

O retrospectivă ce s-a dorit un bilanţ artistic, dar care a devenit o propunere pentru o viitoare expoziţie.