Nu mai dormea de la naştere. Sau cel puţin aşa credea. Se întreba dacă, de fapt, dormise vreodată. Nu-şi amintea; ca şi cum ar fi încercat să privească departe, cu un binoclu dereglat. Rămânea ceaţa.

Şi-a dat seama târziu că e singurul care nu doarme. Visele le primea aşa, cu ochii deschişi. Ceilalţi nu ştiau nimic, adormeau repede, obosiţi, după ce încercaseră să lupte zadarnic cu noaptea.

Casa era un cheag de umbre; pereţii, o părere. Şi ei, ceilalţi, străjerii, adormeau cuminţi, ca într-un basm.

Citea mult, găsise un basm în care fraţii adorm păzind merele de aur, pe care o pasăre le fura. Şi el, Prâslea, rămânea prin vicleşug treaz. El era Prâslea şi nu avea nevoie de niciun vicleşug ca să nu adoarmă.

Nu dormea, pur şi simplu. A păstrat victoria aceasta cu noaptea numai pentru el. Să nu-i supere pe ceilalţi. Să nu-l creadă, aşa cum îi credea el pe ei, bolnav. El era Prâslea, dar nu avea mere de aur în livadă. Avea numai o livadă cu pruni sfrijiţi, cu prune puţine, zbârcite, din care să înfruptau, doar la nevoie, păsările.

A ieşit într-o noapte în livadă. Au venit trei călăreţi albi, pe trei cai albi. Au descălecat. Şi-au legat caii de pruni. Au venit la el. Fără vreun cuvânt, l-au trântit la pământ. Unul din ei s-a aplecat asupra lui şi i-a lăsat, apăsând cu putere, amprenta degetului mare sub ochi.

Apoi au plecat, uşor şi tăcuţi, cu caii parcă plutind, în galop, prin aer. Au venit în fiecare noapte. Ştiau că-l vor găsi în livadă.

A încercat să le vorbească, dar toţi trei au pus degetul pe buze.

Ceilalţi s-au obişnuit cu el aşa cercănat. „E un copil frumos, or să fie fetele moarte după el, e trist şi parcă nu doarme nopţile.”

Îmbătrânea repede. În câţiva ani ajunsese mai bătrân decât ceilalţi. Lumina e strălucirea unui ochi care se toceşte.

Când a trebuit să-i facă o poză pentru buletin, l-au întors de trei ori. „Poza e neclară, pătată. Parcă ar avea găuri sub ochi”.

Aşa şi era, dar ce era să facă?

Dacă, la lumina zilei, cearcănele erau viorii, în poză ele erau negre, semănau într-adevăr cu două găuri adânci.

Până la urmă i-au acceptat pozele şi aşa.

Un unchi pleca în Africa. Citise, auzise de musca tze-tze, cea care aduce boala somnului. L-a rugat atunci pe unchi să-i aducă şi lui una, vie.

„Ce-ţi trebuie?” – a râs unchiul.

I-a spus adevărul. Nu l-a crezut întâi. L-a pus la probă. Să scrie toată noaptea. Şi a doua şi a treia noapte. Unchiul l-a crezut. N-a mai râs. I-a promis că-i va aduce una.

Nu i-a adus. S-a temut să nu-l adoarmă pentru totdeauna.

„Ţi-am adus una. A murit pe drum. Am pus-o în formol. Nu a suportat clima noastră. Aşa că a murit.”

Nu l-a crezut. Poate nici nu era musca tze-tze. Toate muştele seamănă între ele.

Ai săi vroiau să mai construiască o casă, o „bucătărie de vară”. Alături de casa lor. În ea şi-a pus el speranţa. Va dormi aici, în casa nouă. Cealaltă i se părea blestemată. Şi poate că şi era.

Cum adormeau ceilalţi, casa se surpa uşor. Părea clădită pe oase. Pe oasele celor vechi. Se speria; ieşea afară. Îl aşteptau sub pruni, punctuali, eleganţi şi exacţi, călăreţii.

Citise undeva că la o casă nouă e nevoie de o jertfă. Avea nevoie de umbra unei fiinţe care doarme. Abia atunci avea să adoarmă şi el.

Şi-a luat noaptea câinele. L-a aşezat în prag. L-a pândit. Apoi, când câinele a adormit şi luna a trecut neliniştită peste brazi, a însemnat pe zidul alb, proaspăt văruit al casei, cu cărbunele, conturul umbrei câinelui.

A doua zi, conturul avea culoarea sângelui. A dat repede cu var pe deasupra. Nimeni nu a observat nimic. Varul se uscase repede, ca sub o răsuflare fierbinte, grăbită.

Câinele a fugit de acasă. A doua zi, în vale, l-au ucis oamenii: turbase.

Nu s-a mutat imediat în casa cea nouă. Îi era frică acum: oare moartea e altceva decât un somn mai lung? Dacă avea să adoarmă şi să nu se mai trezească? Sau dacă avea să turbeze, asemeni câinelui?

Au trecut şapte zile de la moartea câinelui. Atunci s-a hotărât. A cerut un pat; el vrea să doarmă în casa cea nouă. Ca şi cum ceilalţi ar fi înţeles ceva, i-au făcut pe plac.

Era vară, era cald afară şi, chiar dacă nu făceau focul în casa cea nouă, nu avea să-i fie frig. N-au venit la întâlnire călăreţii. Doar câinele s-a repezit la el să-l muşte. I-a prins capul. S-au zbătut amândoi. Apoi a coborât din aer, peste capetele lor, un muşuroi de furnici galbene, roşii, ca un foc.

A dormit şapte nopţi. Ai săi l-au păzit cu rândul. Chemaseră medicul şi medicul îl declarase în comă.

Nu putea preciza prea bine motivul, dar asta era. Îl păzeau ca pe un mort, ca pe un catarg, în carturi.

Când s-a trezit, a făcut-o cu violenţă, luptându-se parcă cu ceva. A căzut jos. A rostit limpede, de parcă ar fi vorbit cu cineva: „Nimic. Alb. Ceaţă. Laba gâştei.”

Apoi s-a trezit cu adevărat. S-a privit în oglindă. Cearcănul se scurgea spre coada ochiului, uşor, în dâre subţiri, urmând fidel ridurile ce închipuiau laba gâştei. Chipul îi era boţit, ca la cei nou-născuţi şi la bătrâni, deopotrivă. Numai că acum se născuse prin propria sa voinţă.

Când a ieşit afară, i-a găsit pe toţi strânşi în faţa uşii. Le-a zâmbit prietenos. Apoi a râs. „Am crezut că vei muri. Te-am păzit. Ce bine ne pare că te-ai făcut sănătos.”

Zâmbi abia văzut: „Oare eram într-adevăr bolnav? Sau, dimpotrivă, eram singurul sănătos din casa asta?…” Unchiul a adus repede aparatul de fotografiat. „Să facem o poză împreună. Pentru albumul de familie.” S-au pozat.

După developare, unchiul a observat că nimeni nu mai avea vreun cearcăn, iar că nou-născutul avea în locul capului un craniu şi era mult mai înalt decât în realitate.

Celorlalţi le-a spus că s-a voalat filmul.

Lucian Strochi