Aflat la a doua sa carte de versuri, Catedrala de azur – Casa de presă şi editură Cronica- Iaşi, 1994, Mihai Merticaru ne apare ca un poet pe deplin format, stăpân pe mijloacele şi uneltele sale poetice.

Volumul recent apărut e structurat în trei cicluri: Urcuş pe o rază, La capăt de lume şi Cenuşă purpurie, fără deosebiri notabile între ele. Versul e în general clasic, rimat, cu inflexiuni folclorice, de (des)cântec: „Am îmbrăcat cuvântul/ca pe-o aleasă/în şapte rochii de mireasă/şi l-am menit / şi l-am ademenit / în peştera gândului /la izvorul jindului /şi lava vulcanului/la răscrucea anului” (p.7) sau de cimilitură: „Munte greu de oase/Nimeni nu-l descoase” (p.107).

Riscantă e anafora pentru că „produce” întotdeauna „poezie”, procedeul fiind la marginea facilului: „Trăim…/între ieri şi mâine/între plus şi minus/între da şi nu/ între cer şi pământ /între înger şi demon/între adevăr şi minciună…” (p.75) sau „Din disperare, spaimă şi lumină/Din luceferi rostogoliţi în tină/ Din iarbă verde călcată în picioare/Din frunze moarte şi parfum de floare” etc. (p.105) Vorba poetului. „Se naşte şi un pic de poezie”. Dar numai un pic…

Poetul e sorescian, cu gesticulaţie largă: „Scriu cu negru cărbune,/unica materie inepuizabilă/din bezna nopţii în care orbecăim” (p.77) sau „În dreapta pun un tablou/marin de Aivazovski /Pe malul mării aşez o biserică/pictată de Grigorescu /Mai presar câţiva plopi /fără soţ, un tei şi/câteva flori albastre” (p.10) şi încă: „Biata mea mamă /abia a terminat de spălat pământul/şi s-a apucat de spălat noaptea/şi o jumătate de cer” (p.53). Când nu e sorescian, „tonul” e călinescian, sentenţios, teribilist, cu distihuri ce se vor memorabile: „Prizonier urzit în cărări/alb mă topesc în patru zări/ Din ale văzduhului catedrale /adun mereu icoane liliale/buchete largi de curcubeie…”(p.8) sau „Un semn discret făcut aşa-ntr-o doară/I-ar face pe duşmanii mei să moară” (p.12) sau „Nepăsători şi mândri păşim pe jar/Preafericiţi că nu ardem în zadar” (p.23).

Arghezi e şi el prezent, în fine „creionări” sau răsuciri abile de sintaxă: „Sufletul mi-l răcoreşti/ Când stai încremenită-n fereşti /Inima mi-o frângi în două / Când ochii matale plouă” (p.25) sau „Urcând pe-o rază cu Golgota-n spate/Cu tălpile şi tâmplele crăpate/ Nădăjduieşti să prinzi deschisă poarte /Să-ngenunchezi şi tu odată soarta” (p.17).

În sfârşit, ecouri şi din Vasile Voiculescu, cel din „Sonete”: „În flăcări vii pământul va arde ca un rug /Înfipt ca-ntr-o ţepuşă-n eternu-ţi meşteşug” (p.102).

Reuşitele din acest volum nu sunt deloc puţine. Atunci când poetul, delicat şi discret, îşi caligrafiază sufletul, pot ieşi versuri frumoase ca acestea: „În carnea zilelor de toamnă /Taie ca un ferăstrău rugina/Ne plânge în suflete grădina/ La ardere când ne condamnă”(p.98) sau „Tărâţele din cuvintele tale/Coşcovesc icoane din catedrale/Din sprincenele gândului, mătreaţa/Îmi înnoptează toată dimineaţă” (p.99) sau „Noaptea îşi face cuiburi în serie/ Pentru toate stelele-i puzderie/Preferă ochi, inimi şi albe oase/ Dar mai cu seamă şolduri mlădioase” (p.71) şi „Grav bolnavă-i lumea de rinocerită/Taina tainelor fostu-i-a pângărită/Soarele se zbate muşcat de vârcolaci /Absolutul ne hrăneşte iarăşi cu colaci” (p.61).

Ironic, maliţios, voit stângaci, hâtru, mucalit, liric şi sentimental exact când nu te aştepţi, cultivând paradoxul şi oximoronul, pendulând între lilial şi grotesc, Mihai Merticaru ne propune o poezie cu accente ludice, dar şi una sentenţios-moralizatoare.

Poetul deformează pentru o clipă imaginea pentru ca, la revenirea la real, la starea iniţială, ochiul nostru să fie mai proaspăt, necruţător şi curat, înţelegând lumea altfel. E meritul incontestabil al acestui volum.

Lucian Strochi
(ASACHI, nr.60, 1994, p.4)