Când a coborât la câmpie, pentru prima şi ultima oară, cu tatăl său, să cumpere un porc, enorm, de peste două sute de chile, îi venise lui taică-su aşa, deodată, să cumpere un porc, se săturase de carne de vită şi de miel, „domnii mănâncă mult carne de porc, trebuie să fie bun, domnii nu mănâncă decât ce e bun, nici laptele nu-l beau simplu, alb, ci îl amestecă cu zahăr şi cu rumeguş din boabe străine, cafenii, de fasole ciudată, cu tăietură inversă”, şi atunci au luat căruţa şi apoi trenul şi au coborât spre câmpie, nu, trenul nu-l speriase, îl mai văzuse de departe, nu se suise încă în el, i s-a părut mare, mult mai mare decât se aşteptase, dar nu s-a speriat, doar atunci când n-a mai văzut munţii şi cerul era gata-gata să se prăvale peste ei, atunci s-a făcut mic şi şi-a ascuns capul între umeri şi a închis şi ochii, aşteptând o lovitură groaznică şi aşteptarea îl durea mai mult, lovitura nu mai venea şi a deschis cu grijă ochii, de parcă s-ar fi temut să nu risipească alcătuirea atât de străvezie şi de fragilă a văzduhului, când a coborât la câmpie, pe câmpie, a trebuit să facă doi-trei paşi repezi, nu era obişnuit cu neîmpotrivirea asta a pământului, nu, pământul era moale şi cald, a gândit atunci fără frică, da, câmpia e un drum generos şi cine l-a făcut şi de ce, că doar aveau loc să treacă alături nu doi-trei oameni unii lângă alţii, fără să se oprească, să se aştepte, mergeau continuu, de parcă ar fi fost singuri şi asta nu i-a plăcut, sau poate tot teama că cerul se va răzgândi şi se va prăbuşi peste ei şi şi-a privit cu coada ochiului tatăl: ei, el ce zicea, el nu zicea nimic, era neliniştit şi privea înainte.

N-au găsit porc, adică au găsit, dar nu aşa cum vroiau, credeau că dacă au venit până aici, aveau să-l capete pe degeaba, pentru osteneală, dar n-a fost aşa şi aici porcii erau scumpi şi taică-su nu avea decât o jumătate din bani şi nu putea să ia o juma’ de porc, că juma’ de porc nu merge singură şi una e să meargă porcul singur şi alta e să-l duci tu, aşa că s-au întors, fără regrete însă.

Dar el s-a jurat, nu cu cuvinte, ci aşa, doar pentru el, cu un gând, că n-o să mai coboare la câmpie, nu-i plăcuse, nu-i plăcuse nici spaima şi toate astea şi le amintea bine acum, când întâlnise drumul-de-fier. Nu-i venea să creadă că exista cu adevărat: nu mai era copil, totuşi nu putea să creadă că cineva, oamenii adică, dăduseră stâncile în lături, că săpaseră peşteri, cum nu văzuse şi nici nu auzise şi că trenul se arunca în peşteră cu toată viteza şi ieşea viu şi nevătămat prin cealaltă parte. Nici traversele, puse frumos una lângă alta, nu îi păreau adevărate, nici şinele grele, încercase să o ia de-a lungul uneia şi s-o cântărească din ochi, dar renunţase, mintea lui nu putea merge mai departe, şina asta era mai grea decât un munte şi cine torsese firul acela de fier, ar fi acceptat mai degrabă un basm, dar nu, totul era cât se poate de adevărat.

Apoi s-a întâlnit cu oamenii aceia în uniformă, a crezut întâi că sunt soldaţi şi s-a ascuns, dar s-a liniştit repede, nu aveau arme şi când aceştia l-au întrebat dacă nu vrea să păzească drumul, numai într-un loc, că îi dau şi casă şi haine şi bani, nu era greu ce avea de făcut, să verifice şinele, mai cădeau stânci din când în când, să ţină un steag galben ridicat când trece trenul şi, dacă observă ceva ciudat la tren, să dea imediat telefon la cantonul următor, nu l-a mirat nici telefonul, era simplu, ridicai o jumătate, învârteai de câteva ori la cealaltă jumătate şi spuneai ce ai de spus, adică anunţai trenul sau altceva, strigând tare către nişte crestături.

Să socotească ştia, minte avea, nu avea carte, aşa că s-a obişnuit repede cu toate, două zile a stat cu el un ceferist şi l-a învăţat şi l-a întrebat din toate. Apoi, mulţumit, i-a mai spus: „Pâinea îţi vine la săptămână” şi a dat să plece. L-a oprit, trăgându-l de mânecă şi privindu-l în ochi: „Dar câinele pot să-l aduc?” Omul l-a privit râzând. „Poţi, de ce să nu poţi?” „Bine, atunci stai aici o zi până mă întorc cu el.” Ceferistul s-a întunecat la faţă, nu mai zâmbea: „Am alte treburi. Nu pot…” Dar el i-a spus liniştit: „Atunci nu stau nici eu”; aşa că celălalt a trebuit să renunţe. S-a ţinut de cuvânt. S-a întors. Ceferistul i-a mai spus: „Noaptea nu ţii steagul, că nu se vede. Ai aici un felinar, îl aprinzi şi îl ţii la înălţimea capului. Mecanicul ştie că atunci totul e în ordine.”

Ceferistul a plecat, mai privind o dată în urmă, parcă nevenindu-i să creadă că totul era, într-adevăr, în ordine.

Cineva scria o carte ciudată în noapte: vagoanele alergau prin faţa luminii de o clipă a felinarului, având scrise cuvinte, litere, cifre, toate neînţelese, cu vocale puţine şi cu semne străine. Încerca întotdeauna să le citească, nu reuşea din cauza vitezei trenului, nu renunţa, o lua de la capăt, de unde a rămas, dar de la alt vagon, care trebuia să aibă acelaşi cuvânt. Când termina cuvântul, îşi dădea seama că n-a înţeles nimic, că literele alcătuiau altceva decât cuvinte, că toată osteneala lui era zadarnică. Cât despre cifrele vopsite pe vagoane, acestea alcătuiau numere ciudate, prea lungi, care se frângeau uneori la mijloc, punându-şi drept cârjă o liniuţă de unire, precum cuvintele.

Cu locomotivele era mai uşor: aveau înscrise pe piept, precum condamnaţii, şi pe coapse numărul, adică numărul roţilor: cinci zero însemna cinci roţi mari; unu patru doi – o roată mică, patru roţi mari, două mici; doi trei zero – două roţi mici şi trei mari. Sau cel puţin aşa credea el că era.

Nu avea, într-adevăr, prea multe de făcut: drumul lui, acelaşi în fiecare dimineaţă, era limitat de două tunele. Dacă între ele nu se întâmpla nimic, atunci putea fi liniştit toată ziua. Ziua treceau numai trenuri de marfă, alcătuite ciudat, cu vagoane platformă, de nici cincisprezece tone, urmate de vagoane închise, unele cu cabine pentru frânari, apoi alte vagoane, subţiri şi lungi, tot deschise. Închidea pentru o clipă ochii, încercând să ghicească ce fel de vagon avea să-i treacă prin faţă, atunci când va deschide brusc pleoapele. Nu ghicea aproape niciodată.

Noaptea treceau trenuri cu călători. Erau luminate, îi plăceau: îi vedea pe oameni nepăsători, citind un ziar sau o carte; sau, dimpotrivă, însufleţiţi, povestind ceva interesant; foarte rar dormeau cu adevărat. Era noapte: nimeni nu se uita însă pe fereastră.

A trecut vara, a venit toamna. Ferestrele au început să se aburească, oamenii abia se mai desluşeau. Îi era, nu ştia prea bine de ce, ciudă. Şi atunci, la sfârşitul toamnei târzii, s-a desprins o stâncă, nu prea mare, dar care s-a întins, aproape leneşă, pe toată linia, de-a curmezişul. A auzit-o. Şi-a luat felinarul şi s-a dus să vadă ce e. S-a speriat. Nu mai era mult până când venea trenul. Piatra era prea mare ca s-o poată da singur la o parte. Atunci s-a hotărât. A mai făcut vreo două sute de paşi, apoi şi-a scos şuba, a stropit-o cu petrol şi i-a dat foc. Trenul se auzea deja. A agitat cu disperare mută felinarul. Mecanicul l-a văzut. Trenul mergea foarte încet, cu cel mult douăzeci şi cinci de kilometri la oră, aşa că mecanicul a oprit trenul fără niciun efort. A coborât la el: „Ce e?” „O stâncă.” „Să vedem.” S-au întors. Mecanicul a dat din cap, da, se poate, se rezolvă, a chemat fochistul, pe ceferistul de la bagaje, pe conductor. Erau patru. Au spart stânca tăcuţi, cu răngi grele, au prăvălit pietrele la vale. S-au uitat cu atenţie la şină. Nu păţise nimic. Totul nu durase mai mult de un sfert de oră.

Ceferiştii s-au întors la tren. Niciun călător n-a bănuit ce se întâmplase, nu s-a dat jos din tren. Mai bine. Nu i-au mulţumit. Doar locomotiva trecând pe lângă el a şuierat o dată scurt, poate a salut.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, când s-a întors acolo, a văzut că din şubă mai rămase doar o umbră neagră de pământ şi un pumn uşor de cenuşă. A ridicat din umeri: era totuşi mulţumit.

A venit iarna. Câinele, mare, de un alb-gălbui spălăcit, cu urechi blegi, îl privea trist. Ochii îi erau roşii, lăcrimau continuu. Nu s-a întrebat de ce. Poate pentru că era convins că sunt aşa din cauza fumului ce rămânea în tunel, după ce trecea trenul. Câinele avea obiceiul să alerge după tren, în salturi scurte, din traversă în traversă, întrând adânc în tunel. Se întorcea de acolo pufnind nemulţumit, strănutând scurt, din tot corpul.

Apoi câinele a început să dispară, mai întâi câte o oră, apoi câte două, în cele din urmă câte o jumătate de zi. Venea numai să mănânce şi pleca iar. A dispărut cu totul într-o dimineaţă. I-a mai auzit lătratul lung, disperat, de lup, undeva, departe. A crezut întâi că l-au sfâşiat lupii. Dar nu, era prea puternic, ar fi rupt şi în stânga şi în dreapta şi ar fi venit şi cu o haită, în spate, acasă.

Să-i fi frânt spinarea vreun urs? Câinele era blând, nu se dădea la sălbăticiuni. Atunci unde să se fi dus? Să fi venit noaptea câinilor, nunta lor teribilă, de o singură noapte, la care participă toată suflarea câinească, atunci când şi cel mai de casă câine îşi rupe lanţul şi pleacă cu ceilalţi? Dacă ar fi fost aşa, s-ar fi întors, plouat, peste câteva zile.

Cu timpul, a început să nu se mai gândească la câine. Plecase: i se urâse de atâta singurătate. Îl trădase: plecase la oameni. Se gândea acum la oile pe care i le lăsase lui văru-su, Petrea.

Pe văru-su el îl învăţase ciobănia: cum să adune şi să risipească turmele, cum să mulgă oile, cum să facă brânza. Şi acum el era acela care trebuia să-i plătească pentru oile pe care i le lăsase în grijă. Nu-i vorbă, bani avea. Pentru că nu-i cheltuia. Nu avea pe ce să-i cheltuiască. Pâinea îi era aruncată din tren la săptămână, sâmbăta, conform înţelegerii. La fel şi conservele, la lună. Îi opreau pentru asta din salariu. Şi salariul i-l aruncau tot la două săptămâni, învelit în hârtie şi legat cu sfoară.

Acum oamenii nu se mai vedeau deloc. De după ferestrele îngheţate nu mai răzbea decât o slabă lumină. Trenurile păreau mai grăbite, înfrigurate, mai subţiri. El venea să întâmpine în fiecare zi şi noapte trenurile de opt, de nouă, de zece ori.

Trenurile nu-l întâmpinau niciodată.

Într-o zi i-a trecut prin minte să se aşeze el în faţa trenului, să-l oprească. A renunţat la gând, nu pentru că s-ar fi temut de moarte, dar pentru că nu era sigur că mecanicul l-ar fi văzut, că trenul s-ar fi oprit. Şi dacă trenul nu s-ar fi oprit, atunci tot degeaba. Şi chiar dacă s-ar fi oprit, mecanicul tot nu l-ar fi înţeles. Atunci i-a trecut altceva prin cap: va desprinde singur o stâncă, să cadă pe şină. Nimeni n-ar şti că el a făcut-o. Se desprind destule stânci, se circulă cu grijă, muntele nu s-a aşezat încă. Dar dacă trenul nu s-ar fi oprit? E adevărat că oprise o dată, dar putea fi sigur că s-ar fi întâmplat lucrul ăsta şi a doua oară? Şi atunci? Atunci s-a gândit că e mai bine să oprească trenul fără niciun motiv. Pur şi simplu pentru că aşa vroia el. Mecanicul va coborî speriat, îl va întreba ce e şi atunci el, liniştit, privindu-l în ochi, îi va răspunde: „Nu-i nimic, ce să fie, am vrut să văd cum arăţi, să mai schimbăm două-trei vorbe aici, că îmi crapă falca şi îmi ţiuie urechile de atâta singurătate.” Celălalt nu-l va înţelege, îl va înjura, îl va ameninţa că-l reclamă la direcţia generală, la regională, etc., că cine a pus toţi nebunii să aibă grijă de trenuri? Sau îl va lovi puternic, cu pumnul peste obraz, dar nu-l va reclama.

Surâse: îl durea deja obrazul drept, vânăt după lovitură. Se frecă peste el; nu avea nimic.

Aşadar, va lăsa trenul să se apropie cât mai mult, apoi va agita felinarul, trenul se va opri brusc, oamenii vor coborî, speriaţi şi somnoroşi, ferestrele, întrebându-se ce s-a întâmplat, unii se vor da jos din tren, pentru ca, odată urcaţi din nou în el, să-şi dea competenţi cu părerea, „era la semnal”, „căzuseră pietre pe linie”, fiecare căutând să-şi argumenteze, cât mai oficial şi mai autorizat, ipoteza.

Se hotărâse pentru noaptea asta. Îşi împlini gândul. Trenul se opri totuşi uşor, nu avea viteză, mecanicul îl zărise din prima clipă. Aşa că nu coborî nimeni, nu se deschise niciun geam. Îi desluşi acum bine faţa. „Tot el e”. O spaimă îi trecu uşoară, peste el, o undă. Celălalt se apropie. „Ce e?” „Nimic.” Mecanicul era obosit. „Sigur?” – mai întrebă. „Sigur… am vrut să…” – dar cuvintele următoare, de fapt frânturi de cuvinte, bâiguieli, se pierdură în noapte. Mecanicul se întoarse brusc, nelăsându-i nicio speranţă. Trenul porni greoi, învăluit în nori repezi de abur fierbinte. Nu înţelegea nimic, nu putea înţelege. Nici măcar vântul nu-i mai bătea, cu palme reci, obrazul.

Se întoarse şi el şi intră în canton. „Nimeni nu are nevoie de singurătatea mea”– îşi zise. Sau ceva asemănător.

„Şi totuşi suntem oameni” – se mai gândi. Apoi renunţă şi la gânduri. A doua zi îl găsi la postul său, fără mânie şi fără recunoştinţă. Iar noaptea visase doar atât: că îi sărise în piept şi-l muşcase un câine uriaş, turbat şi albastru.