Tazlăul a fost, pentru al doilea an consecutiv, gazda unei Tabere de artă plastică. De ce Tazlăul?

Explicaţia e simplă: această comună, aflată la limită de judeţ, are câteva oferte interesante.

În primul rând un peisaj extrem de variat, de la luncă la munte, trecând prin măguri şi dealuri, cu un râu întotdeauna imprevizibil, cu brazi, fagi, mesteceni, sălcii arţari, stejari, copaci aflaţi într-o dispută liniştită sau dramatică pentru a cuceri ochiul privitorului.

În al doilea rând, Tazlăul este o comună tradiţională, cu multe case tipice pentru zona de munte, de un pitoresc indiscutabil.

În al treilea rând, la Tazlău a fost ridicată o mănăstire de către Ştefan cel Mare şi Sfânt, extrem de enigmatică, cu catacombe, cu un „pirg” care ascundea multe suferinţe şi cu o clopotniţă care ascunde multe legende.

Dar Tazlăul înseamnă şi oameni interesanţi, multe figuri legendare, multe „capete de expresie”, un material pictural practic inepuizabil.

În plus, tabăra e o adevărată tabără în sensul roman al cuvântului: izolată, cu căsuţe aliniate pe laturile unui pătrat, cu câteva clădiri din lemn care pot fi loc de creaţie şi de recreaţie, de odihnă sau de prânz şi de „cină romantică”.

Pictorii, doisprezece la număr, s-au simţit excelent în această ediţie, ajutaţi şi de un timp frumos (a plouat o singură zi şi atunci neconvingător).

Au onorat Tabăra, în acest an: Dumitru Bostan jr., Lucian Tudorache, Mihai Agape, Dumitru Bezem, Ion Mihalache, Lucian Gogu Craiu, Cristinel Prisacaru, Ştefan Potop, Lucian Strochi, Titus Romanescu, şi, prin lucrări, dar nu şi prin prezenţă, Mircea Răsvan Ciacâru şi Dinu Huminiuc.

Unii pictori au devenit ei înşişi modele pentru ceilalţi. Grafica a fost la loc de cinste, dar s-au realizat şi lucrări în acril, acuarele, uleiuri pe carton sau pe pânză.

S-a lucrat zi-lumină, într-un soi de întrecere nestahanovistă, dar îndârjită, fiecare vrând să arate tuturor faţete ascunse ale talentului său.

O şură tematică, un fel de muzeu în aer liber, a devenit subiectul predilect, prin obiectele sale rustice, dar a fost şi gazda unor expoziţii personale sau în grup, extrem de „temporare”.

S-au pictat pluguri şi juguri, lăzi de zestre, opaiţe, furci, vârtelniţe, războaie paşnice (de ţesut), ferestre, uşi, ziduri, case, căsuţe, drumuri, ape, copaci, bolovani, vaci, capre, oameni – unii deghizaţi în ciobani, alţii în pădurari, alţii în autorităţi locale.

Însă cel mai important câştig pentru artişti au fost dialogurile culturale; ambiţiile, orgoliile s-au topit în încredere şi respect reciproc, artiştii trădându-şi la vedere câteva din secretele lor personale şi profesionale, oferindu-şi privirilor interesante şi indiscrete operele încă „ude” sau „verzi” (de la caz la caz). S-au cimentat prietenii noi, sau recimentat cele vechi.

Desigur, fiecare artist şi-a marcat ferm un teritoriu doar al său, cu palete, pensule, şevalete, vopseluri de toate felurile, cu pânze şi cartoane. Lucian Tudorache a pictat pe prispa cabanei sale, Cristinel Prisacaru s-a refugiat în muzeul de artă populară, Dumitru Bezem şi-a revendicat un teritoriu centru–stânga, iar Lucian Gogu-Craiu – altul, pe centru-dreapta. Ion Mihalache a „păzit” marginile, Mihai Agape a dispărut în vreo două rânduri din peisaj, ca şi Ştefan Potop, obligat în calitate de dublă gazdă să fie peste tot. Luţu Bostan a creat lângă cabana sa, iar Titus Romanescu s-a „refugiat” lângă Ion Mihalache.

Am primit vizite de la televiziuni şi ziare, s-au acordat interviuri, s-a filmat viitoarele opere, au avut loc multe vizite tematice, atât pe valea superioară a Tazlăului, cât şi la mănăstire.

Şi tablourile au început să apară, crescând parcă spontan, precum flora din bătătură, cu incredibile margarete şi atâtea alte flori mov şi albastre, care, modeste, nu-şi declinau numele, preferând anonimatul.

S-a coborât la cascadă, am fost surprinşi, de malul apei, de o cireadă adevărată, înaintând greoi, implicabil, impunând respect, ciupercile au fost în acest an generoase, ştiind parcă de faptul că vor fi pictate. Verdele a fost peste tot la înălţime, concurat doar de griuri colorate şi răsfăţate.

Expoziţia taberei a adus confirmări, dar şi surprize. Mihai Agape a redevenit peisagistul pe care îl cunoşteam de atâţia ani; sculptorul Lucian Tudorache a realizat câteva lucrări extrem de izbutite de grafică; Dumitru Bezem a găsit noi subiecte, între care câteva „juguri” sugestive, sugerând şi dansuri totemice; Ştefan Potop a exersat în grafică, realizând câteva capete de expresie; Lucian Gogu-Craiu a realizat peisaje eterate, aproape de cele nipone sau chinezeşti. Cristinel Prisacaru a descoperit farmecul discret al rusticului, iar Titus Romanescu, a descoperit că un sat e un oraş ceva mai mic. Ion Mihalache ne-a arătat devenirea caselor, iar Dumitru Bostan Jr. păstrându-şi ocrurile deschise din ultimul timp, s-a exersat în naturi statice.

Expoziţia Taberei, deschisă la Galeriile Lascăr Vorel din Piatra-Neamţ a confirmat aşteptările, fiind una dintre cele mai bune colective din ultimii ani.

Lucian Strochi