Aflat acum la a doua carte (Şi toamna uită, Biblioteca Ateneu, 1992), Laurenţiu Tărniceru este un bucolic, lucru rar astăzi, când literatura tinde să devină tot mai mult experiment şi tot mai puţin sentiment.

Curios, bucolismul nu a „prins” în literatura noastră, deşi multă vreme România a fost considerată o ţară „eminamente agrară”.

Sămănătorismul, poporanismul, ortodoxismul gândirist nu au lăsat urme profunde, chiar dacă, pentru a lua doar ultimul curent în discuţie, au fost destui poeţi venerabili care au ilustrat această mişcare literară: Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Nicolae Crainic.

Explicaţia e simplă: românii au şansa/neşansa unei literaturi populare formidabile.

Nota generală a volumului e o seninătate adâncă, de câmpie; prea rar apar accente din Goga: „povara-n maluri moare surd/şi-n osii drumurile plâng”.

Reversul acestei poezii este pictura naivă, ironică a unui Henri Rousseau-Le Douanier, Ivan Generali sau… Petru Vintilă.

Peisajul este citit cu ironie subţire: „visăm anotimpuri, o lume în carte/zăpezile-s calde, toamne nu sunt” sau „ţi-s ochii calzi /toamna târzie / pe gene/ai lira-n privire”.

Autorul se asigură de complicitatea ferestrelor: „o înţeleg ferestrele”, pune „pete de culoare” trădându-se în naivitatea propusă (v. oximoronul „blestem geometric”).

Uneori liricul învinge ironicul şi atunci apar versuri frumoase ca acestea: „mi-s degetele roase /ca lama unor pluguri”.

Ironicul vede lumea pe dos sau o pune în paranteze; perspectiva e inversă: „te privesc dintr-un apus/ cu zboruri de cocori/ şi zdrenţe pe cer/ca un poem/ într-o ramă”.

Viziunea e hâtră, de „cimitir vesel”: „…morţii sunt veseli/dansează-n sclipiri de halouri”; maliţioasă: „Sunt cea mai deshidratată frunză/din Noiembrie”. Când „folclorizează” (v. Fum), Laurenţiu Tărniceru se ridică la înălţimea modelului anonim.

Când oboseşte însă (şi ironia (se) epuizează, nu-i aşa?), autorul devine iremediabil sentimental şi atunci rezultatele discursului liric sunt contradictorii.

Lucian Strochi