Mă întorceam din P.. Reuşisem să-mi rezolv neaşteptat de bine treburile în G. şi, dacă mă grăbeam puţin, aveam să ajung acasă chiar înaintea întunericului.

Drumul nu-mi era necunoscut: numai în acest an îl parcursesem de cinci ori dus-întors, aşa încât puteam aprecia că, peste câteva sute de metri, aveam să ating într-o margine comuna T. (o altă şosea se despica din cea principală spre stânga şi înainta până spre cealaltă margine a comunei); de la bifurcaţie mai aveam exact 34 de kilometri până la destinaţie. O jumătate de oră de mers liniştit.

Am dat drumul uşor la aparatul de radio. Se transmitea Meridiane melodii şi mă lăsasem relaxat pe spate, când s-a petrecut un fenomen destul de rar: un nor îşi scutură ultimele picături pe parbrizul maşinii mele. Era senin, soarele îmi arăta un amurg gigantic, încendiind toată valea, iar drumul avea să urce spre dealul pe care localnicii îl numeau simplu Verdele, după culoarea lui predominantă, probabil. Picăturile nu se scurgeau de pe parbriz, aşa că m-am aplecat să ridic cu dreapta cârpa căzută, am încetinit bineînţeles, dar când am ridicat privirea, am văzut, nefiresc de apropiate, ridurile unui stejar destul de tânăr, verticale. Am încercat să pun frâna şi chiar cred că am pus-o. Cred că am stat aşa ameţit câteva clipe, cu capul pe volan. Îmi venea foarte greu să mi-l ridic, simţeam o mare sfârşeală, de parcă toată noaptea aş fi cărat saci cu ciment sau trunchiuri de copaci şi nu pusesem nicio clipă geană pe geană. Am încercat totuşi să privesc pe geam, mai întâi în faţă, ridicându-mi uşor fruntea de pe volan, apoi, cu obrazul înfundat în braţul volanului, am privit şi în lateral. Nu vedeam mare lucru: doar amurgul incendia mai departe păduri, drumuri şi dealuri.

Am simţit un miros destul de penetrant, asemănător cu cel de amoniac, mai slab însă, şi, pentru o clipă, un lichid întunecat s-a agitat în mine ca într-o damigeană de plastic pe trei-sferturi plină, înfierbântându-mi umerii: substanţele. Aparatele… Duceam cu mine aparatură în valoare de vreo trei miliarde. Nu prea avea cum să se deterioreze, nici impactul meu nu fusese prea puternic, dar, oricum… chimia nu fusese materia mea preferată niciodată, reţinusem parcă de pe etichete „clorat de…”, „oxalat de…” şi ceva care se termina în „ură” sau „idă”. Substanţe pentru analize calitative. Fusesem avertizat de către şefa laboratorului, o blondă nefiresc de tânără: „Câteva sunt otrăvitoare”. Am depus efort cât pentru reparaţia unei pene de cauciuc la roata de rezervă. Am încercat să privesc înainte, sprijinindu-mi bărbia de volan. „Foarte anatomo-funcţional mai e şi volanul ăsta. E…pentru toate ocaziile.”

În faţa mea săltau trei mingi de mărimea unui cap de om. Aparatul de radio a scos un sunet de parcă aş fi aterizat forţat într-un copac cu frunze subţiri de staniol. Apoi a tăcut. Sau cel puţin aşa mi s-a părut. Bilele erau perfect sferice, pline de irizaţii, cuprinzând toate culorile spectrului. Aduceau foarte bune cu baloanele de săpun. Aş fi crezut chiar că sunt baloane de săpun, nu mă deranja mărimea lor neobişnuită, cât precizia cu care săltau în sus şi în jos, fără să atingă pământul şi fără să treacă de un metru înălţime. „Cred că am halucinaţii…din cauza şocului…” Am încercat să-mi fac privirea mai fermă, să-mi stabilizez măcar „iluziile”. Atunci am auzit Vocea. Am crezut întâi că e o voce de la radio. Dar nu…Vocea nu avea niciun timbru, nicio intonaţie. Se vedea că cel care vorbeşte îşi propune doar să transmită ceva, foarte corect, fără vreo ezitare, dar şi fără vreo emoţie. Oricum, Vocea nu avea nimic uman în ea. Pauzele dintre cuvinte erau egale, riguros egale. Mi se părea că fiecare vocală, indiferent de poziţia ei în cuvânt, era pronunţată la fel, avea acelaşi grad de apertură. „Cum vă numiţi?” Mi-am declinat numele fără voia mea. În aceeaşi clipă sferele s-au schimbat în piramide pătrate, la fel de irizate. „Ce… s-a întâmplat cu maşina?” „Un mic… accident… o simplă coliziune.” „E grav?” „Nu, deloc. Grav ar fi fost dacă n-aş mai fi fost în viaţă ”. „Ţineţi mult la viaţă?” „Desigur. Cine nu ţine la viaţă?”

„Ce este viaţa?” Vocea părea să-şi bată joc de mine. Tonul ei era însă absolut neutru, fără vreo undă de ironie. „Viaţa e o ardere.” stupid, dar nu-mi venise nimic altceva în minte. „La ce mai ţineţi mult?” „Cum la ce? Sunt atâtea lucruri la care ţin: soţia, de exemplu. ” „Soţia e o ardere?”

Acum chiar că am zâmbit: „Într-un fel, da.” Apoi m-am înspăimântat. Crezusem că delirez, că dialoghez cu mine, cu vocea mea, pe care nu mi-o recunoşteam, că suferisem o amnezie, că încercam să depăşesc acest moment, punându-mi mereu întrebări. Ultima întrebare a Vocii avea însă o logică aparte, paralelă cu a mea, dar care nu-mi aparţinea.

M-am adresat atunci piramidelor (care între timp deveniseră cuburi): „Dar voi cine sunteţi?” Nu mă aşteptam desigur la vreun răspuns; totuşi el a venit (cu o întârziere de aproape o jumătate de minut): „Nu putem să spunem cine suntem.” „De ce?” (Preluasem iniţiativa: eu conduceam acum dialogul). „Nu poţi înţelege. Îţi lipsesc prea multe date…” „dar ce nume purtaţi?” „N-avem nume.” „Dar cum de-mi cunoaşteţi limba?” „am analizat-o. A fost foarte greu la început. Curenţii sunt de joasă frecvenţă, uneori se scurtcircuitează, mai există şi câteva circuite perturbatoare.”

„Aha, radioul şi sistemul electric al maşinii”- m-am gândit. „exact.” „Deci îmi cunoaşteţi gândurile, la fel de uşor precum cuvintele rostite cu voce tare…” „Exact.” „Aţi putea vorbi atunci şi cu maşina mea?! Doar şi ea are circuite electrice…” „Da, numai că ea vorbeşte foarte puţin…” Formele îmi deveniră brusc simpatice: „Aşadar, faceţi şi voi o diferenţă între mine şi maşini…” „Bineînţeles. Tu eşti o formă electrică extrem de dinamică. Maşina, în schimb…” „Dar cum aţi reuşit să înţelegeţi cuvintele, semnificaţia lor?” „Am analizat frecvenţa cuvintelor, sistemul folosit, sintagmele, cuvintele de legătură, am verificat exactitatea lor…” „Deci ştiţi că eu v-am numit sfere, piramide, cuburi, conuri…” „Da. Numai că tu vezi formele static. Moarte. Nu vezi trecerile, acumulările, salturile calitative. Rămâi la suprafaţa formei…” „Şi ce e rău în asta?” „Nu e rău, numai că e incomplet.” Începeam să fiu interesat tot mai mult de acest joc. Aşa că am continuat „dialogul”: „Dar voi cum vă înţelegeţi?” „Prin semnale.” „Ce fel de semnale?” „De energie cumulativă.” „Deci şi voi vorbiţi o limbă?” „Nu. De ce?” „Dar aţi putea vorbi uşor orice limbă! Dovadă dialogul nostru…” „Orice limbă e imperfectă şi incompletă. Ea nu poate folosi orice poziţie a unui cuvânt, aşa încât orice limbă foloseşte un număr infim de posibilităţi…” „Şi atunci cum înţelegeţi? cum vă înţelegeţi?” „Nu înţelegem, nu ne înţelegem. Reacţionăm. Ne schimbăm. Atât.” „Cum vă înmulţiţi?” „Simplu: prin diviziune directă. O „formă” se împarte în două sau în trei şi apoi, din cauza energiei proprii, formele se atrag şi se unesc, trecând una în alta, una prin alta.” „Deci nu ştiţi ce este dragostea, viaţa, moartea, nu aveţi nicio obsesie.” „Toate sunt egale: dragostea, viaţa, moartea, naşterea.” „Deci nu aveţi arte, ştiinţe?” „Nu.” „Bine, dar poezia…” „Poezia e tot o posibilitate a limbii, deci e imperfectă.” „dar pictura? Aţi văzut picturi celebre în…” „Am văzut. Pictura e cea mai oribilă formă de artă. Culorile sunt prinse într-un lichid şi apoi uscate. Nu se pot schimba, nu pot curge, sunt îngheţate.” „Dar muzica?” „Şi muzica e imperfectă. Să faci o artă din şapte sunete „spuse” dintr-o dată.” „Bine, m-am lămurit. Dar ştiinţele? Matematica, de exemplu…” „Şi aici sunt multe de spus; aţi făcut câteva descoperiri: fracţiile zecimale, logaritmii. Cam atât.” „Dar teoria mulţimilor? Dar spaţiile riemaniene, funcţiile?” „cazuri particulare. Teritorii foarte mici.” „Dar voi cum aţi ajuns până aici? Şi unde aţi ajuns de fapt?” „Imposibil de răspuns. Operezi cu două lucruri inutile: „evoluţie” şi „finit”. Noi suntem infinitul. Infinitul nu poate descrie, nu se poate înţelege, nu poate fi cuprins de către finit.” „Înseamnă că sunteţi şi eterni.” „Desigur. Relaţia finit-peren e un caz particular al marii relaţii infinit-etern. Recunoaştem că sunteţi singurele fiinţe care aţi încercat să daţi un nume (ceea ce înseamnă totuşi aproape nimic) şi la ceea ce nu puteţi înţelege, la ceea ce nu puteţi numi.” „Ce căutaţi pe pământ?” „Nimic. Călătorim. Nu ne interesează pământul…” „dar au fost şi sunt atâtea civilizaţii, atâtea realizări…” „Importante pentru voi. Pentru noi nu înseamnă aproape nimic.” „Dar natura? Atât de neaşteptatele, de uluitoarele forme ale naturii…” „Ciudaţi sunteţi voi oamenii: vă extaziaţi în faţa unei imperfecţiuni! Ce e perfect în natură? Nimic! Nici măcar unghiul drept nu-i aparţine.” „da, e o creaţie a omului!” „O comoditate a lui. Destul de imperfectă şi aceea.” „dar geniul?” „O aberaţie de la normalitate. Dacă ar merita să ne jucăm cu cuvintele, am putea spune simplu: Geniul distruge genul (sau specia). Nu v-am înţeles niciodată de ce procedaţi aşa: apare un geniu, faceţi tot ce-i posibil pentru a-i anula „atributele” şi, dacă totuşi acesta învinge, post-mortem îi recunoaşteţi calităţile, mai mult chiar, îi uitaţi defectele, clipele cenuşii, timpii morţi.” „Şi atunci părerea despre oameni?” „Destul de bună. Aţi realizat câteva lucruri surprinzătoare: transferul energiei la mari distanţe fără pierderi, aţi descoperit energiile fracţionare, aţi analizat gândurile, considerându-le câmpuri magnetice, aţi stabilit primele legături telepatice, aţi studiat magnetismul, hipnoza, programarea viselor pe calculator. Totuşi grecii v-au orbit şi v-au distrus. Unul a spus: „Omul e măsura tuturor lucrurilor.” Altul v-a dat logica. Acţionaţi şi acum în funcţie de aceste realităţi. Aţi trimis mesaje în cosmos, unde radio, imaginea voastră şi imaginea sintetică a cunoştinţelor voastre. V-aţi declarat stăpânii Universului. Şi, pentru că nu aţi primit răspunsul care vă convenea, cel pe care îl puteaţi înţelege, aţi crezut că sunteţi singurele fiinţe inteligente din Univers. Nu v-aţi dat seama că sunteţi metafora structurii cuaternare a carbonului. Că aveţi câteva gene şi obsesii, precum spirala şi simetria. Ce-aţi zice de o lume bazată pe structura, la fel de echilibrată, a siliciului? Ce-aţi zice de o lume perfectă a gazelor pe care le numiţi, ironici şi suficienţi, inerte? În Marele Grătar al Universului sunteţi undeva în grupa a patra, o realizare amorfă a carbonului. Aţi stabilit ca limită de viteză viteza luminii, dar nu v-aţi gândit că ea poate fi cea mai mică viteză în alt sistem. Aţi descoperit patru stări ale materiei, nepunându-vă măcar problema dacă ele nu sunt infinite ca număr şi ca aspect. Aveţi aproximativ cinci simţuri (şi acelea extrem de imperfecte) şi nu acceptaţi existenţa altor simţuri, a altor realităţi, în afara celor percepute de voi. Cât despre „calitatea” simţurilor, dacă le comparăm numai cu realizarea aparatelor voastre sau ale naturii şi tot ar trebui să roşiţi. Înmulţiţi numai cu o mie rezultatele obţinute de simţurile voastre şi vedeţi la ce rezultate veţi ajunge…” Aici Vocea a tăcut, s-a auzit un sunet prelung, extrem de înalt, apoi sferele (ajunseseră din nou sfere) au devenit din ce în ce mai străvezii, până când au dispărut. Curios, ele luminaseră tot orizontul, mă aflam acum în plină noapte, ceasul se oprise, am vrut să dau drumul la aparatul de radio, dar am auzit vocea modulată, cu inflexiuni catifelate, a crainicei, anunţând: „Am transmis, în cadrul emisiunii fantastic Club, piesa Dialog Intergalactic.” Apoi vocea s-a pierdut, contactul stabilit pentru câteva clipe fusese din nou întrerupt, aşa că n-am putut afla cine era autorul piesei.

Nu ştiam ce să cred: ceea ce auzisem (şi văzusem) fusese o piesă transmisă la radio? Sau auzisem o piesă la radio şi creierul meu amorţit îşi încercase o aventură, improvizând liber pe scheletul piesei respective? Avusesem într-adevăr o aventură intergalactică? Accidentul, şocul respectiv fusese „declanşatorul” unei suite de imagini şi de sunete, coerente în incoerenţa lor? Puteam lămuri întrucâtva misterul scriind emisiunii respective, cerând eventual un exemplar (sau un fragment) din textul piesei. Dar ce să le spun? Şi, mai ales, de ce? Dacă totul era o proiecţie individuală (şi putea fi), autocritica mea de om, realizată neobişnuit, prin dialog, fusese absolută.

Atinsesem un colţ de absolut. Avusesem ora mea astrală, chiar dacă această oră nu hotăra destinul nimănui. Nici măcar al meu.

Am pornit maşina. Uşor, cu grijă, de parcă m-aş fi temut să nu se spargă, să nu se risipească. Motorul a pornit imediat, voios.

Am sosit destul de repede acasă. Ajuns la garaj, am constatat cu surprindere că mă încadrasem în jumătatea de oră prevăzută (asta judecând după pendula din sufragerie), nu după ceasul meu, care continua să nu meargă, că maşina nu avea nicio zgârietură, că aparatele păreau neatinse, iar substanţele, sigilate perfect.

În maşină stăruia un uşor miros de blană; nicio amintire de mirosul înţepător, de amoniac, pe care îl resimţeam. Am adormit târziu, destul de neliniştit.

Abia am aşteptat să vină duminica. Am căutat stejarul. Dispăruse. Am întrebat pe un localnic dacă ştia de ce fusese tăiat stejarul. M-a privit pieziş, m-a cântărit o clipă, să vadă dacă merit sau nu să-şi întindă vorba cu mine, apoi mi-a zis tainic:

– Acum câteva nopţi a fost o furtună grozavă, acolo sus. A culcat la pământ stejarul, a frânt cîţiva plopi. Oamenii i-au tăiat, ce să facă? Cineva spunea că el a văzut o maşină care s-a făcut zob în stejar. Una aşa ca a dumneavoastră. Dar oamenii spun multe, nu poţi să crezi tot ce spun.

Apoi, cu îndoială, clătinând din cap:

– Oricum, furtuna a fost numai pe-acolo. S-a oprit la pădure. N-a mai doborât-o, ca altădată. Se vede că şi copacii au tainele şi păcatele lor. Ca şi oamenii…

Nevastă-mea mă chemă la maşină:

– Haide, dragă, odată, că mi s-a făcut frig. De ce ne-am oprit tocmai aici?

– Am oprit pentru că aici, cândva, am avut o criză…

– Ce fel de criză? – a făcut ea alarmată.

– Cred că de conştinţă.

S-a destins, a pufnit în râs:

– Tare mai eşti ciudat, câteodată! Cele mai bune glume le povesteşti cu o figură de „înmormântare”. Aproape că mă înspăimânţi.

N-am mai spus nimic. Am urcat în maşină şi am dat drumul la radio. Se transmitea un buletin de ştiri.

– La ce te gândeşti? Întotdeauna când taci, te suspectez că eşti foarte departe de mine. La ce te gândeai?

– La Orson Wells.

– Bine că nu la Raquel Welsh. Şi de ce tocmai la el?

– Propriu-zis, nu la el, ci la Războiul Lumilor.

– Ştiu povestea. Şi ce-i cu asta?

– Mă întreb dacă nu cumva Orson Wells nu a fost pus, obligat să facă acea „glumă”…

– Crezi că…

– Nu, mă gândeam la alte forţe, infinit mai puternice.

– Şi cum ar fi posibil?

– Simplu. Avem pretenţia că noi gândim. Imaginează-te în postura unui calculator; ţi se schimbă memoria, comandându-ţi altceva. Execuţi sau nu?

– Execut. Numai că nu sunt calculator.

– Da, dar ai putea fi… transformată.

– Asta mai greu. Ştii, mă gândeam şi eu la ceva: la o veche poveste indiană. Un zeu, pedepsit pentru răzvrătirea împotriva absolutului, e decapitat. Capul lui rătăceşte de atunci prin Univers. Noi suntem visul acelui cap care moare. Dar hai să discutăm despre altceva, că am început să facem literatură.

– Ai dreptate.

Întoarcerea acasă s-a petrecut fără nicio peripeţie, conform planului stabilit anterior, încă de sîmbătă seara.

Numai că nu-mi aduc aminte prea bine dacă planul era al meu sau al ei. Sau dacă nu fusese cumva rodul „unei inspiraţii de moment”.

Lucian Strochi