Discuţiile cu ea începeau brusc şi se terminau la fel de brusc.

Între vorbe se adunau, în unde nesigure, tăceri lungi. Aşa încât discuţiile noastre puteau fi, fie una în continuarea celeleialte, fie un unic dialog, mereu întrerupt, parcă de teama ca nu cumva ceea ce vroiam să ne spunem cu adevărat (oare vroiam să ne spunem cu adevărat ceva important, esenţial?) să nu se sfârşească la fel de imprevizibil, lin şi imprevizibil, asemeni unui ghem de lână pe care vrei să îl depeni fără surpriză până la capăt şi care îţi oferă un nod exact atunci când nu te aştepţi. Rupeam mereu firul, îl înnodam şi depănam mai departe vorbe ciudate, care parcă ne scăpau, ne umpleau gura, eram flămânzi de cuvinte ca de fragi, eram prea multe fructe mici şi sângerii în paharul pe care-l duceam cu mâna la gură şi fragii alunecau pe lângă buze, aveam gura plină şi totuşi nu ne săturam, cuvintele cădeau aşadar între noi piezişe, altele decât cele pe care le-am fi aşteptat, nu, nu era o stare erotică, doar ea ar fi justificat totul, ci o neacomodare cu cuvintele, de parcă am fi ştiut o limbă străină şi numai teama de a nu greşi ne făcea să le pronunţăm rar, gândind în proporţii simple, dar corecte.

Biografia ei, inversă, începea cu studii la Politehnică – „mă pasionează cristalele lichide” – am crezut o clipă că-şi bate joc de mine – cum poate fi un cristal lichid? – mi-a observat nedumerirea şi a încercat să-mi explice că totuşi există… Am ascultat-o răbdător, aproape politicos, fără să pricep altceva decât faptul că nu-şi bătuse joc de mine şi că, într-adevăr, cristalele acelea existau, ca o trecere dintre două stări ale materiei…

Fusese o elevă obişnuită, bună pe ansamblu la învăţătură, deşi cu inegalităţi surprinzătoare între un obiect şi altul, chiar dacă acestea erau, cel puţin teoretic, înrudite: lamentabilă la matematică, foarte bună la fizică. Despre copilărie nu ştia mai nimic (sau nu vroia să-mi spună mie prea multe): nu-şi cunoscuse părinţii şi doar din anecdotica numelui – o botezase un unchi bizar, amestec de egoism şi de generozitate, cu un nume ciudat, Lividia, poate topind în el două iubiri defuncte, Livia şi Lidia, numai că de fapt o botezase un funcţionar bătrân şi surd, care o trecuse în registru Lidia şi, ciudat, unchiul, atât de intransigent în diverse alte ocazii, nu protestase deloc acum, privise cu resemnare petecul acela nou de hârtie, deşi părea mai vechi din cauza culorii gălbui a formularul-tip, din această poveste cu numele ei – schimbat înainte de a-l avea de fapt – reieşea că avusese totuşi o rudă oarecare apropiată, neputând preciza însă dacă unchiul era din partea mamei sau a tatălui.

O cunoscusem în munţi, la o cabană, într-un grup de prieteni, colegi, colege, studenţi gălăgioşi şi sportivi, ca toţi citadinii la sfârşit de săptămână, când se reped din Capitală la Sinaia, la Buşteni sau la Predeal, cred, sunt ferm convinşi de treaba asta, încât orice contraargument ar părea superfluu şi te-ar privi nu cu uimire, ci cu o curiozitate nedisimulată, puţin într-o parte, că fac alpinism, în cel mai deplin sens al cuvântului.

Mă atrăsese tăcerea ei expresivă, inteligentă, puţin ironică, destinsă, deşi participa sincer la „relaxarea” celorlalţi. Mă cunoşteam cu unul din grup, aşa că mă alăturai fără vreo reţinere grupului lor, mai mult chiar, cu plăcere, deşi nu sunt un tip sociabil şi una din explicaţiile pentru care preferam muntele era faptul că puteam să fiu aici cu adevărat singur, fără vreun efort. Mă „acceptă” şi ea în grupul lor, firesc, ca pe o veche cunoştinţă şi asta a făcut ca primul nostru dialog să pară de fapt continuarea altuia, început mult mai devreme. Cineva aduse peşti: cleni, boişteni, două mrene şi vroia să-i prăjească direct în jar. Am văzut-o pălind şi nu şi-a putut reţine gestul de aduce mâna în dreptul inimii.

„Ce ai?” – am întrebat-o, speriat. „Nimic… am simţit deodată… aşa ceva… mi se mai întâmplă uneori… inima.” Nu s-a atins de peşte.

i-am propus să meargă în vacanţă la mare. A acceptat, gânditoare, apoi brusc hotărâtă: „Mergem. N-am fost niciodată la mare. Nu cred că-mi place. Totuşi mergem.”

I-am strâns mâna şi i-am simţit-o rece.

…A doua zi dis-de-dimineaţă am plecat pe plajă. Trupul ei era nefiresc de alb, soarele părea să n-atingă. „Nu am deloc pigment”. A tăcut un timp. „Cred că totuşi îmi place marea. Numai că mă tem de ea. O simt imensă. Am citit undeva că ar fi un simbol al infinitului.” „De fapt simbolul înfinitului e compus din două valuri, dintre care unul întors” – am îndrăznit. „S-ar putea. Dar s-ar putea să fie şi altceva.”

Îi plăceau vitrinele. Geamurile îi răsfrângeau ciudat imaginea, părea un animal marin care pluteşte peste valuri îngheţate. I-am spus-o. A zâmbit. „Din cauza luminii de neon. Uneori capăt nişte reflexe verzi-albăstrii. Asta şi din cauza tenului foarte alb. Şi geamurile, imperfecte, sunt de vină.”

Totuşi, am simţit că observaţia mea o descumpănise puţin. „Îmi plac vitrinele seara. Nu-mi place să cumpăr ceva. Poate din cauza asta îmi place să le privesc seara, când magazinele sunt închise, mi se pare că privesc într-un acvariu. Bluzele, broşele, poşetele, ciorapii îmi par alge şi peşti. Cu puţină imaginaţie îi poţi face să înoate”. Am trecut pe lângă un magazin, un restaurant mai bine zis, cu specific pescăresc. Crapi mari de crescătorie treceau prin faţa noastră, cerşind parcă aer. S-a încruntat. „Hai să mergem. Nu-mi place peştele. Are prea multe oase.” „dacă vrei, mergem în altă parte”. Am luat-o de braţ. Tremura. „Ţi-e frig?” „Nu, dar nu mă simt prea bine. Am avut o zi destul de grea”. Am condus-o acasă. Pe scrin am observat o fotografie puţin îngălbenită. Înfăţişa în tânăr, îmbrăcat într-un costum de scafandru, râzând cu toată gura şi având braţul ridicat. „Cine e?” – am întrebat-o, oarecum gelos. „Fratele meu. A fost scafandru. E singura poză pe care am păstrat-o. De la el cunosc câte ceva din frumuseţea tăcută şi fascinantă a adâncurilor; avea o capacitate excepţională de a vizualiza şi de a reda în cuvinte culorile, formele, atât de unice, de uluitoare în desfăşurarea lor… Din cauza asta mi-e teamă de mare.” Recită uşor: „…marea fură îmbrăţişările înotătorului… plutirea nu-i decât dezamăgirea iubirii îndelung încercate…”

Începu să cânte. Avea o voce de cristal: clară, limpede, perfectă. Din când în când vălurea aerul cu un refren trist.

„N-am ştiut că ai voce. Şi încă o asemenea voce.”

„Îmi place să cânt. Cânt rar, la anume ceasuri ale serii, mă visez singură, pe o stâncă, uit de mine, cântecul e atunci pentru mine o respiraţie divină. Cânt rar, pentru că, după ce cântecul istoveşte, mă simt stingherită, oarecum inutilă. Parcă aş pierde de fiecare dată ceva, un nor, un suflet, un brad, un vapor…”

Am mers la ştrand. „Nu ştiu prea bine să înot. Mă descurc, dar nu am „stil”. Mă…”

Într-adevăr, înota ciudat, mişcările mâinilor erau ca la „bras”, dar coloana şi picioarele unduiau ca pentru „liber”, mai personal însă, asemeni unui val, o undă o traversa şi ea, unda, înainta surprinzător de repede pentru cineva cu un stil atât de imperfect, braţele păreau s-o încurce, aveam senzaţia că ar vrea să-şi oprească cu ele avântul, nu să şi-l sporească. I-am spus-o. A roşit uşor. „Am picioarele puternice. Cândva, în clasa a doua, a venit cineva la noi, de la Cluj, o maestră de balet, căuta copii pentru şcoala de coregrafie, a asistat la o oră de educaţie fizică, ne-a pipăit picioarele, căuta nu ştiu ce muşchi, din toată şcoala a ales doi copii, pe mine şi pe un băiat; eu n-am vrut să fac balet, el s-a dus la Cluj, probabil ar fi ajuns un bun balerin…S-a înecat însă în Someş, într-un sfârşit de aprilie…Aşa că – adăugă înseninându-se – zâmbind, am destulă forţă în picioare.”

Îi plăcea apa minerală. „Mi-a spus cineva, pe când eram de-o şchioapă, că apa minerală conţine iod, fier, fosfor, magneziu, calciu şi potasiu şi că toate astea fac omul mai deştept. Aşa că am încercat să beau în disperare apă minerală. Fără vreun efect vizibil” – remarcă maliţioasă.

Marea ne-a primit ostilă. Ajunseserăm noaptea, trenul întârziase câteva ore din cauza unei locomotive defecte, n-am văzut deci marea, era furioasă fără motiv, vântul abia adia şi totuşi marea arunca zeci de tone de apă cu fiecare val pe plajă. Apa răbufnea greoi, înfundat, la intervale regulate. M-a strâns de mână, crispată. „O auzi? Mi-e teamă.” „De ce?” „Nu ştiu. Parcă ar vrea să ne ia. Ne cheamă, ne ceartă, creşte parcă, ne alungă.” Şi pe mine se strecurase un fior de spaimă. Am liniştit-o. „Mâine… O s-o vezi mâine. Ca o pată de untdelemn. Supusă. Răsfăţată. N-o vedem: o auzim, de asta ne înspăimântă.”

Noaptea era caldă şi umedă, simţeai mirosul scoicilor, mirosul de sare, de alge, de peşte. „Până şi aerul ne intimidează, e greu, e puternic” – i-am spus şi m-am strecurat în cort. Am încercat să mă apropii de ea. „Nu… nu… te rog… nu se poate acum. Am să-ţi explic”. Am privit în întuneric, în sus, undeva în gol, unde bănuiam că se îngemănează pânza, spre un colţ, posibil. Am rostit greu: „Ai… prejudecăţi?” Mi-a strâns puternic mâna: „Nu, nu de asta e vorba… Va fi bine, îţi promit… Nu sunt o puştancă şi dacă am acceptat să vin cu tine, am acceptat şi să… Ai puţină răbdare. Vei înţelege mai târziu. Vino lângă mine.” Mi-a luat capul cu amândouă mâinile, aproape matern şi mi l-a aşezat pe sânul stâng. Îl simţeam puternic, tare şi totuşi lunecos, ca o piatră de râu acoperită cu muşchi. Am adormit senin.

Dimineaţa am constatat că avusesem dreptate. O ceaţă ciudată, roză, inundase cerul şi marea. Marea dispăruse. Din când în când, un val se prelungea cu zgomotul unei aripi de pasăre în zbor peste stânci. Cineva nivelase cu o palmă uşoară toate asperităţile, toate ridurile mării. Spectacolul era fascinant.

„Nu ţi-am spus? -am exclamat bucuros. Marea e caldă ca un ceai uitat pe fereastră.” Am intrat în apă. Era caldă, lină, transparentă şi aş fi stat acolo oricât. „Mă duc la cort, mi-a spus ea deodată. Am uitat ceva.”

Am ieşit şi eu. M-am întins pe cearşaf cu faţa în sus. Soarele nu se vedea, se risipise parcă în aer şi în mare, aşa că puteam să stau oricât. Am adormit brusc. Nu-mi amintesc să fi visat ceva.

Când m-am trezit, am văzut trei perechi de picioare înconjurându-mă. Am privit în sus, dar soarele m-a fulgerat nemilos. O voce mi-a spus: „Nu ştiam ce e cu dumneavoastră. Staţi de mai bine de şase ore. Am crezut că… oricum n-o să puteţi dormi la noapte.”

M-am uitat buimăcit în jur.

Mi-au trebuit destule clipe ca să-mi recapăt vederea. Pluteau peşti albaştri într-o mare roşie, dureros de luminoşi. Apoi alţi peşti, verzi, sau poate tot aceiaşi, apoi galbeni şi din nou albaştri. Cei trei m-au părăsit fără vreun alt comentariu, dându-şi seama că totul e în regulă. „Bine, dar unde e Lidia? – m-am întrebat alarmat. A spus că…” M-am grăbit spre corturi. Mă aştepta pe saltea un plic închis, având pe „anvelopă” scris cu creionul dermatograf: „Deschide-l când eşti singur cu adevărat.” Am ezitat o clipă, apoi l-am deschis. „Nu fi supărat. A trebuit să plec. Nu eram potriviţi unul pentru celălalt. Ar fi fost inutil. Oricum, ai înţeles câte ceva. Şi pentru asta, îţi las această monedă; interpreteaz-o cum găseşti de cuviinţă. P.S. Nu încerca să mă cauţi. Nu mă vei găsi. Voi avea grijă să mă feresc din calea ta. Aş vrea să-ţi scriu mai mult, dar mă grăbesc. Oricum, rămâi cea mai încântătoare prezenţă din viaţa mea. Linişteşte-te: nu s-a putut altfel.”

Am cercetat moneda: aversul era pilit, se vedea că cel care făcuse acest lucru voise să şteargă cele două-trei cuvinte pe care cu siguranţă le-a avut. Reversul medaliei înfăţişa o sirenă cu două cozi, apa era abia schiţată printr-o linie frântă şi continuă. Nu ştiam ce să cred: de ce plecase? Pentru că îi cerusem să fie a mea? Singură îmi spusese că nu asta o speriase. Nu putea să fie a mea? Din ce cauză? Un jurământ la care ţinea, o altă iubire, o imposibilitate anatomică? Şi unde plecase: nu-şi luase nimic cu ea, nici măcar hainele.

Pentru o clipă am crezut că e vorba de un joc, că s-a ascuns pe undeva foarte aproape, că-mi urmăreşte curioasă sau ironică reacţiile. Aveam însă certitudinea că nu e vorba de aşa ceva: descoperisem un lucru care nu-i convenea şi atunci se grăbise să dispară. Sau poate acele mici amănunte adunate făceau tocmai cât acel ceva pe care chiar eu nu vroiam să-l numesc? Cineva spunea: „Nu răspunsul mă interesează, mă interesează să pun corect întrebarea.” Or, tocmai asta nu reuşeam eu acum.

Am încercat să-i schiţez din memorie portretul: n-am putut, detaliile nu izbuteau să reconstituie întregul. Mi-au rămas totuşi de la ea, în afara monedei, patru versuri disparate, pe care le recita cu frenezie: „Însăşi căderea darul divin / ca orice plăcere refuzată de toţi / plutirea nu-i decât dezamăgirea iubirii / îndelung încercate” Nu aveau pentru mine (şi cred că şi pentru ea) un înţeles anume. Tocmai faptul că spuneau atât de multe şi nimic mă făcu să le reţin.

Când braţe puternice au scos-o din flux şi au aşezat-o cu grijă pe plajă, am înţeles că marea nu-mi restituise decât un trup. Ea, ultima sirenă, se risipise în cer şi apă. De atunci nu m-am mai dus la mare.

Deşi acasă am o colecţie impresionantă de corăbii.

Lucian Strochi