GHEORGHE VADANA – TRIUMFUL UNEI VIZIUNI

Gheorghe_Vadana_03Scriam, cu mai bine de un deceniu, despre Gheorghe Vadana: „De câţiva ani buni, Gheorghe Vadana ne-a obişnuit ca, de ziua lui, în februarie, să-i fim prin preajmă. Nu invitându-ne la somptuoase recepţii în saloane de cinci stele, nici în spelunci cu iz de boemă, ci într-o galerie de artă, de obicei Galeriile Lascăr Vorel din Piatra-Neamţ, povestindu-ne, nu cu verb ci cu vervă, în culoare, desen şi compoziţie, ce a făcut el peste an. Un bilanţ sentimental, necesar tuturor, pictorului în primul rând.”

Acum, în 2015, datele problemei s-au schimbat foarte puţin.

Gheorghe Vadana a rămas acelaşi rapsod al munţilor Neamţului, îmbinând lirismul cu narativul, descrierea cu invitaţia la dialog. Peisajele sunt văzute caleidoscopic, totuşi cu dominante (altădată verdele, apoi albastrul, acum galbenul şi chiar rozul). Vadana este un postpostimpresionist, lumina şi nu culoarea interesându-l ca primă instanţă.

Peisajul e de tip anamorfozic, se recompune după vârtejuri blânde, dar întreg tabloul are o unitate severă, inconfundabilă.

Portretele şi autoportretele, altădată măşti ale tristeţii metafizice, sunt acum măşti de sărbătoare, în universul artistului intrând acum tot mai decis ceremonialul, umanitatea strecurându-se astfel în natură firesc, fără vreo contrazicere sau împotrivire.

Deşi pare a avea un pact nescris, pictural cu natura, Gheorghe Vadana nu reţine decât melodia naturii, ritmul ei, practic numai ce convine personalităţii sale deosebite, sensibilităţii sale neobişnuite.

Pictorul nu istoriseşte, nu este contemporan cu o poveste, rapsodul din el are ambiţia relevării mitului, sacrului, ritualului.

Există în pictura sa o voioşie senină, un fel de dezlegare la toate, umanul nefiind antropomorf, ci antropomorfizat: case, drumuri, turle de biserici.

Dar ceea ce impresionează poate cel mai mult în pictura sa este senzaţia de proaspăt, de reavăn, de aer tare, pe care nu îl găseşti decât de la o anumită altitudine; miroase a primăvară, a ploaie generoasă după o arşiţă nefirească.

Demiurgic, dar fără a avea aerul şi orgoliul că întemeiază o ţară, fie ea şi imaginară, Gheorghe Vadana modelează natura după pofta ochiului, asigurând cadenţe din asimetrii şi simetrii extrem de rafinate.

Procedeul de bază e metamorfoza, iar modul de fiinţare a obiectelor, însufleţite sau nu, e metempsihoza.

Rapsodul şi-a început cântarea. Înfioraţi, i-o ascultăm. Şi înţelegem într-un târziu, că pictorul s-a convertit în rapsod, iar rapsodul în patriarh.

Un patriarh fără cler, dar urmat îndeaproape de îngeri.

Picturile sale se privesc cu sentimentul că sunt icoane laice, eliberate de hieratism, dar sacre.

Dar toate au un nucleu de condensare, obligând privirea să fie unidirecţională, tiranică, dar meditativă.

Prin Gheorghe Vadana, pictura se reînnoieşte permanent, întorcându-se paradoxal la rosturile ei fireşti, la funcţia ei de bază: aceea de a celebra şi consacra prezenţa omului şi a umanului într-o zonă rămasă încă pură şi care, pe măsură ce coboară spre poale, devine tot mai urbană şi mai ostilă.

Lucian Strochi