Integrala prozei scurte: Voluţie (Amintirea zborului)

volutieTotul a început cu acest gând, nici el prea clar, dar revenind, insistent, sâcâitor, asemeni unei muşte pe o rană. Să fie deci zborul nu evoluţia noastră spre înalt, spre ascensional, nevoia de puritate, de materializare, ci, dimpotrivă, involuţia noastră?

Stăteam pe plaja fierbinte, pe spate, cu ochi închişi şi ascultam ţipătul pescăruşilor. Imprevizibil, întotdeauna. Atât de scurt, încât nu-l puteai imita. O silabă, atât. Am deschis pentru o clipă ochii. Soarele m-a fulgerat. Alb, apoi albastru. Într-un ocean roşu. Psihedelic. A urcat spre rădăcina nasului. Apoi s-a aşezat undeva în mijlocul frunţii. Gaura unui glonţ tras de un trăgător de elită. Plutind în acest ocean roşu, nu de sânge, sângele e o altă realitate, asemeni vinului, roşul unui lichid filtrat prin eter, aflat între două straturi incolore de gaz, gaz inert şi perfect, un roşu irizat care se incendia, frângându-se, nu ca un vreasc de brad în jar, ci lent, dar implacabil, un roşu spre portocaliu, de râşcov proaspăt rupt, o imagine dintr-un tablou straniu, un elogiu adus ochiului pineal, o nuntă încercând să unească principiile fundamentale – masculinul şi femininul – ochiul pineal pe care încerca zadarnic să-l astupe, – dopul era redus la doar două dimensiuni -, discul albastru al soarelui. Mi-am schimbat poziţia, pe burtă şi am simţit nevoia să fac loc coastelor în nisip, aşa că am unduit stângaci, picioarele s-au zbătut caraghios o clipă în aer, m-am târât, m-am închipuit pentru o clipă acea stranie vietate, anguis fragilis, şarpele de sticlă, singura şopârlă fără picioare de pe la noi, din o sută de oameni chestionaţi, o sută îţi vor spune că e şarpe şi totuşi e şopârlă, legenda spune că dacă-i dai drumul de la un metru înălţime, se va sparge, am prins una, dar n-am avut curiozitatea să verific legenda, s-ar fi putut să fie adevărat, de unde această voluptate, dureroasă, dar abia înfrânată, de a mă târî, din nou gândul întorcându-se spre mine, spirală necruţătoare, să fie spirala o engramă psihologică a omului, omul fiind un mezocosmos şi atunci…

Mă afundam în nisip, soarele mă decupa perfect, jumătatea din mine aflată sub mine era răcoroasă, cealaltă, încinsă; eram prins în matriţa de nisip, atât de nesigură şi totuşi fermă; eram turnat într-o formă care coincidea perfect cu ceea ce ştiam despre trupul meu, despre dimensiunile lui şi atunci mi-am dorit o armură răcoroasă, nu una medievală, din fier, s-ar fi încins imediat, mi-ar fi stânjenit mişcările, îmi doream membrele libere, doar trupul se vroia apărat, îmi doream o armură de calcar, de os, chitinoasă, fulgerător m-am gândit nu la o insectă, cum ar fi fost normal, atunci, eu rămâneam din carne, flască şi inertă, totuşi din carne, ci la enormele broaşte-ţestoase din Galapagos, armura lor, carapacea lor m-ar fi salvat, nu m-ar fi atins, m-ar fi învăluit doar, îmi doream ceva imposibil, o armură care să nu mă atingă şi care să fie totuşi o prelungire a coastelor mele. Pielea devenise ultrasensibilă, atât de fină, încât m-ar fi deranjat şi respiraţia cuiva aplecat deasupra mea şi totuşi se instalase o senzaţie de răcoare, de parcă un nor nevăzut ar fi ecranat soarele şi, în acelaşi timp, mi-ar fi pulverizat trupul cu un inel de ceaţă umedă şi atât de fină, încât rămânea invizibilă.

Ţineam în continuare ochii închişi, mi-am schimbat doar poziţia braţelor, respiram altfel acum, plămânii erau striviţi de propria greutate, eliberaţi de apă, de toxine, se curăţaseră perfect, eram cu toţi porii deschişi, respiram într-adevăr cutanat, sângele se răcorea în contactul direct cu oxigenul din aer, nu mai trecea prin plămâni, alesese o cale mai directă, osmoza, mă inunda şi numai printr-un echilibru precar al unei tensiuni şi presiuni superficiale nu mă părăsea. Linia conturului meu, la început o linie, devenise acum o zonă de contact, o bandă cu o grosime de câţiva centimetri, care mă înconjura, întrerupându-se undeva în regiunea urechilor. Încercam o senzaţie cu totul nouă, diferită de ce ştiam până atunci; nu era o senzaţie fizică, ci una mult mai subtilă. Toată acea bandă era terminaţia unei pâlnii în care, gâlgâind, se scurgea în zi din mine spaţiul. Un spaţiu lichid, surpându-şi proprietăţile, dimensiunile, forma; un fluid perfect, lipsit de orice vâscozitate, nemaiîntâmpinând nicio rezistenţă. Curios, timpul se aglomera în plăci, era mai îndărătnic decât spaţiul, plăcile îşi reduceau ele însele dimensiunile, exact ca bucăţile de gheaţă încălzite, până când, reduse la dimensiunile unor unghii (ce substanţă le alcătuia?), se lipeau de trupul meu, asemeni unor solzi. O ţesătură perfectă, un tricotaj continuu, legând acei solzi invizibili, dar reali, crescuţi în (din) pielea mea. Mă părăsise orice gând; creierul era şi el înecat în acel fluid lent, perfect, implacabil, cucerit greu, dar ireversibil, asemeni unei sugative. Aproape epuizat, am deschis de câteva ori gura, mişcându-mi cu greutate buzele, căutând să le îndepărtez cât mai mult una de alta. M-am ridicat brusc şi presiunea spaţiului reîntors în matca lui mi-a îndoit genunchii. M-am târît aşa, până când marea m-a înconjurat. Ţineam în continuare ochii închişi. Banda laterală s-a închis brusc, dureros, în scurtcircuite alb-albastre. Apa mă legăna uşor, ducându-mă spre larg. Îmi pierdusem complet echilibrul, nu şi orientarea. Abia acum am încercat să respir. N-am reuşit. Eram sub apă. Am dat de două ori din braţe şi am ţâşnit la suprafaţă. Am respirat zgmotos, de câteva ori, până când plămânii s-au săturat de oxigen. Am simţit că leşin, plămânii – prea firavi acum – erau arşi de prea mult aer. Simţeam că explodez. Mi-am ţinut câtva timp respiraţia. Am făcut pluta pe spate. Am deschis, cu infinită prudenţă, ochii. Galben, într-un imens albastru, soarele mă fulgera ca un ochi pineal. Şi gândul părăsit pentru atâta vreme se întoarse triumfător. „Oare nu fusesem pentru câteva clipe, pe rând, pasăre, reptilă, batracian, peşte? Nu plutisem în acest ocean al senzaţiilor prin fostele mele tipare pe care le crezusem unite prin – cum să le spun? – „năpârlirile” mele succesive? Sau totul nu fusese decât un joc al gândului meu, disimulat în senzaţii, acelaşi gând ce încerca să descifreze sau să încifreze metafora zborului?” Trecusem oricum printr-o voluţie. Amintirea ei, prea puternică atunci, e acum prea palidă. Aproape inutilă.

Lucian Strochi