„De ce?”

Într-adevăr: de ce? Ce puteai să-i răspunzi? Îi privi ochii (albaştri – odinioară îi găsise adânci; acum îi vedea opaci, strălucitori, dar inexpresivi) acoperiţi de un abur de spaimă. Era în acea stare de iritare în care găseşti replică la orice cuvânt, gest, gând al adversarului. „Ne cunoaştem de atâta timp.” „Nu e un argument. Sau poate că este, numai că e în favoarea mea; ne ştiam prea bine, îţi ştiu fiecare rotunjime a corpului, fiecare fir de păr, fiecare por. Parcă te-aş fi privit printr-o lupă. Nu-mi mai spui nimic.” „Ne-am obişnuit unul cu celălalt.” „Exact: precizie, intrare în ritm, mecanică simplă, pârghie, scripete, plan înclinat.” „Ce pot face acum pentru tine?” „Nimic. Nu poţi face nimic nici pentru tine.” „Am fi putut avea un copil.” „Ar fi fost inutil…acum.” „N-am crezut niciodată în cuvinte, totuşi te blestem. N-o cunosc, bănuiesc că e foarte tânără, foarte frumoasă. Nu-ţi doresc decât s-o pierzi. Nu dintr-o dată. Încetul cu încetul. Cu fiecare cuvânt pe care-l spui. S-o arzi cu privirea cum arde o flacără lumânarea…” „Aproape poetic: Mulţumesc.” „Te vei întoarce la mine. Numai că atunci va fi prea târziu. La revedere.” „E nebună. Nu cred că urăşte ceva, pe cineva. N-are destulă putere pentru asta. A vrut totuşi să se descarce. A ameninţat, m-a ameninţat, a ameninţat-o. Am uitat că peste o oră trebuie să vină…”

„Uf, ce cald e la tine. Pot să mă dezbrac? ” „Bineînţeles.” „Ştii, am observat o licărire ciudată în ochii tăi. Ai vreun gând mai ciudat pentru seara asta? Sunt veselă, mulţumită, dacă nu mi-ar fi puţin teamă de cuvinte, aş spune chiar fericită. Nu înţeleg însă de ce eşti atât de morocănos? N-ai vrut să vin? Doar tu m-ai chemat. Dacă vrei, pot să plec. Vin mâine seară sau… când spui tu.” „Nu, nu despre asta e vorba.” „Atunci despre ce…? Ai o surpriză pentru mine? Cum îţi strălucesc ochii… Ai chef de joacă. Mi-ai cumpărat ceva…? Ce? hai, spune-mi… nu mă mai fierbe atâta. ”

Se hotărî: „Nu, nu e ce crezi. Mi-e teamă să nu te… pierd.” „Eşti gelos? Nu mai spune: eşti chiar gelos? Cu adevărat gelos? Asta înseamnă… asta înseamnă că mă iubeşti cu adevărat?” „Ascultă-mă, ascultă-mă cu atenţie, fără să mă întrerupi, fără explicaţii inutile, colaterale. Cineva m-a blestemat sau… te-a blestemat.. Nu mai ştiu nici eu ce să cred. ” „Cum, crezi în poveşti din astea cu blesteme, cu dedeochi?! şi cine ne-a blestemat: o fantomă, spiritul casei, vreun spiriduş, vreun vârcolac?” „Stai aşa şi nu mai râde: o fiinţă cât se poate de reală.” „Vrăjile le fac spiritele.” „Vrei să fii serioasă şi să mă asculţi?” „Dacă-mi spui ceva amuzant sunt numai ochi şi urechi.” „Am avut o… legătură… cu o femeie de-o vârstă cu mine. A rămas văduvă după câteva luni de la nuntă …” „şi-a blestemat şi soţul, nu?” „Mi-ai promis că mă asculţi fără să mă întrerupi. „Bine, bine, tac. Numai să fie ceva interesant, ceva palpitant.” „A fost una din acele legături, foarte puţine la număr, care depăşesc, prin durată şi intensitate, aventurile mai mult sau mai puţin necesare sau întâmplătoare. Ne-am înţeles perfect până… până destul de recent…” „Sper că nu sunt o „imixtiune”… Dacă e aşa, mă retrag.” „Eram mulţumit. Legătura era discretă, fără probleme, ideală pentru un om atât de comod şi dificil ca mine. N-am avut norocul să avem copii… Din cauza ei, dar n-are nicio importanţă asta. Cred că am iubit-o… o vreme cel puţin. Într-o zi, mi-a spus privind ciudat spre mine, pieziş, amuzată şi amuzantă: „De fapt mă înşeli… Şi te înşel.” „Cum vine asta?” „Am citit undeva că organismul uman îşi reînnoieşte celulele, toate celulele, o dată la şapte ani. Asta înseamnă că iubesc un cu totul alt om decât cel pe care l-am cunoscut acum… douăzeci de ani. Mai exact, tu eşti al treilea bărbat din tine pe care-l iubesc, căruia îi sunt amantă, după cum şi eu sunt a treia femeie cu care mă înşeli, iubindu-mă totuşi pe mine. Nu e ciudată această aritmetică, teribilă şi atât de adevărată şi de simplă?” A râs. Eu nu. Pentru că abia atunci am privit-o cu adevărat, cu curiozitatea cu care priveşti o amantă care ţi se dă, toată, goală, pentru prima dată. Am simţit-o străină, străină cu adevărat. Cine era femeia de lângă mine, care-mi vorbea cu atâta familiaritate? Ce drepturi avea asupra mea? Era o femeie străină care intrase brutal în viaţa mea, înlocuind o femeie (poate două) pe care le-am iubit cu adevărat. O cunoşteam perfect, nimic nu-mi era străin din ce-i aparţinea: trupul, sufletul, reacţiile, gândurile, vocea, cuvintele. Şi tocmai această familiaritate mă înspăimânta şi mă dezgusta. Femeia asta era mult mai bătrână, sânii îşi pierduseră elasticitatea, pântecul se bombase primejdios, şoldurile i se lăţiseră, carnea îşi pierduse transparenţa aceea albăstrie de porţelan fin, vocea i se alterase, părul îşi pierduse strălucirea şi culoarea unică, de castană proaspătă. Riduri adânci îi brăzdau gâtul, se adunaseră la coada ochiului, buzele se strânseseră într-un bot de maimuţă… Nu, hotărât lucru, nu mai aveam nimic comun cu această femeie, nu avusesem niciodată nimic. O legătură cu ea îmi apărea acum cu adevărat o aventură. De care nu mai aveam nevoie… Aşa că am hotărât să bat în retragere cât mai era timp. Nu ştiu dacă era o laşitate din partea mea, dacă era moral sau nu ceea ce făceam, moralitatea nu mai avea în acest caz nicio importanţă. Şi ea a simţit ceva, m-a privit cu spaimă şi mi-a spus: „Sunt o proastă. Iartă-mă… Nu trebuia…” M-a îmbrăţişat. Mărturisesc că mi-a fost jenă s-o refuz. Dar participarea mea nu era cu adevărat un răspuns…

…Astăzi am văzut-o pentru ultima oară… sper… Ea m-a blestemat. Şi-a dat seama că exişti, că însemni pentru mine ceva important, esenţial, adevărat. N-a avut puterea să se retragă în mod demn… Dar ce e cu tine? Mi se pare că eşti… mult mai mică decât de obicei.” „Vrei să mă înspăimânţi… mărturisesc că ai reuşit până acum… oricum eu nu simt nimic.” „Nu, îţi jur că adevărat… eşti din ce în ce mai mică…” „Nu mă mai privi atât de sălbatic… mă… intimidezi… ai nişte ochi formidabili, hipnotici, au o strălucire metalică sau aşa ceva…” „Bine, dar în curând va trebui să te iau de mână şi să te duc la grădiniţă… nu se poate… ce se întâmplă cu tine?” „Nu ştiu, eu nu-mi dau seama… cred că ai o halucinaţie… ai să-ţi revii.” „Nu, din păcate nu e vorba de aşa ceva… iată, ai ajuns într-adevăr cât o lumânare. Te-aş putea lua cu o singură mână şi să te pun într-un sfeşnic… Şi faţa îţi străluceşte tot mai puternic, ca o flacără… abia te mai pot privi…”

Seara se lăsase de mult… aprinse cu degete tremurătoare o lumânare… încercă să privească flacăra… abia atunci i se făcu cu adevărat frică. Privi neputincios în jur. Alb, credincios, şarpele de casă, telefonul, dormea încolăcit. Formă un număr: „Sanda?” „Da, dragul meu… ” „Am avut un vis… un coşmar… o halucinaţie în plină zi… Deşi e cam târziu… ai putea veni până la mine?” „Da, imediat.” Într-adevăr, veni foarte repede, de parcă ar fi aşteptat, gata îmbrăcată, telefonul. „Ştii, mi s-a întâmplat ceva extraordinar…” Sanda zâmbi: „Nu-mi spune nimic… nu vreau să te contrazic…” Fu o noapte cumplită: până şi aerul urzica, pielea lui se acoperi cu zeci de băşici. Rosti greu: „Arde aerul…”

Sanda îl privi cu milă: „Nu aerul arde. Eu ard. Ştii, am vrut să fiu cinstită cu mine. Aşa că m-am blestemat şi pe mine: fiecare cuvânt pe care mi-l spui, fiecare privire de-a ta aţintită asupră-mi să mă pietrifice, să mă ardă…Până mâine nu voi fi decât o mână de cenuşă, cu o consistenţă neobişnuită. Acum lasă-mă să ard. Mâine voi fi statuie.” Nu-şi vorbiră prea multe. Jumătăţi de vorbe, jurăminte întrerupte de sărutări, „o noapte de nuntă” -cum spunea ea. Spre zori el adormi mulţumit şi învins.

Fu trezit de rateurile unui camion. Oprise foarte aproape de fereastra lui. Patru muncitori coborau cu frânghii, cu multă precauţie, o statuie învelită într-o pânză aspră.

Întrebă înspăimântat:

– Ce faceţi cu statuia?

Muncitorii îl priviră nedumeriţi:

-Cum ce facem? O punem aici, în părculeţ. Ştiţi… s-a organizat un concurs. E una din lucrările premiate… Abia în ultimul moment s-au hotărât pentru asta. Îi spune „Maternitate”. Vroiau să pună aici un bărbos călare… S-au gândit că poate… copiii… sunt cam neastâmpăraţi… ce să le faci…

Se întoarse brusc. Sanda plecase, desigur. Era aproape ora nouă. E drept că lucra după-amiaza, dar trebuia să treacă oricum şi pe acasă. Se întoarse spre muncitori:

– Şi când va fi dezvelită?

-Zilele astea. Dar de ce vă interesează?

-Aşa…

Se retrase. Nu-l părăsea un gând. Formă un număr de telefon. Telefonul ei…

Îi răspunse o voce tânără, caldă:

-Alo, aici grădiniţa de copii… numărul… Cu cine doriţi?

Lăsă uşor, fără vreun cuvânt, receptorul în furcă.

Alături, sfeşnicul îşi consumase, probabil încă de aseară, în întregime, o lumânare albă şi subţire.

Lucian Strochi