Despre Ioan Popei am scris în mai multe rânduri, îndeosebi despre perioada sa de început, când se manifesta aproape exclusiv ca iconar.

Scriam aşadar în 1993: „Un „iconar” este şi Ioan Popei, născut la 15 iulie 1954 în Agapia (loc celebru pentru icoanele lui Nicolae Grigorescu, dar nu numai. Şi astăzi măicuţele de la Agapia pictează unicele (ca tehnică) icoane cu „mărgele” („perlate”). Expune începând din 1975, iar din 1987 participă la toate saloanele anuale, judeţene şi municipale, organizate de cenaclul „Aurel Băeşu”. Din 1990 este membru al Asociaţiei artiştilor plastici profesionişti – Neamţ.

Premiile obţinute (1989 – Marele premiu pentru pictură – Botoşani şi Premiul I pentru portret la Concursul A. Verona) l-au determinat să participe cu „personale „ şi peste hotare: 1991 – Kinng’ s Linn (Anglia) şi 1992 – Bayonne (Franţa). Are lucrări în colecţii particulare din Anglia, Franţa, Belgia, Suedia, Italia, Olanda, Australia, S.U.A..

Expoziţia de icoane de la Casa Prieteniei Neamţ – Champagne-Ardenne (15 decembrie 1992 -15 ianuarie 1993) va fi un prilej pentru publicul pietrean de a lua contact cu o artă mai puţin cunoscută, mai puţin practicată, extrem de pretenţioasă.

Icoanele pe lemn ale lui Ioan Popei sunt aşchii din arborele Sfânt. Nici aurul veneţian, nici „patina” atât de iscusit obţinută, nimic din „secretele” unui bun artist nu contează, ci arta de caligraf, minuţia, credinţa şi iluminarea. Icoanele lui Popei sunt pictate direct cu raze de lumină. Unele icoane au graţia siluetelor găsite pe vase egeene. Altele au severitatea şi precizia icoanelor de Novgorod. Cu siguranţă că, pe Popei, însuşi Anastasie Crimca şi l-ar fi dorit ucenic sau chiar colaborator.”

Această perioadă a creaţiei sale a ţinut destul se mult, peste şapte ani, în anul 2000, scriind încă despre icoanele sale:

„Aflat acum la a 14-a expoziţie personală, iconarul Ioan Popei este un consacrat, în toate accepţiile cuvântului. Cunoscut ca un foarte bun portretist (pentru portret a primit importante premii, între care unul la concursul „Artur Verona”), artistul, nu a avut dificultăţi de adaptare, severitatea canoanelor picturii bizantine invitându-l la o disciplinare, la o aprofundare a materialului pictural. Ioan Popei este un adept al lui Dionisie din Furna, celebra Carte de pictură a acestuia fiindu-i „carte de căpătâi”.

Având o mână foarte sigură, rapidă, curajul unor tuşe energice, decisive, dar şi un natural simţ al culorii, Ioan Popei poate reuşi atât în pictura în ulei, de dimensiuni relativ mari, cât şi în miniaturi, subiectul „narat” fiind întotdeauna surprinzător, uneori tratat ironic, alteori în registru grav sau simbolic.

Icoanele sale l-au făcut însă celebru, îndeosebi după 1989, când preocuparea sa specială a devenit pictura de icoane pe lemn.

Lucruri adevărate, fără îndoială. Acum aş mai adăuga ceva: „Icoanele lui Ioan Popei sfidează legile simple, dar atât de adevărate ale perspectivei; siluetele, portretele sale nu sunt doar nimbate, aureolate, ci înconjurate de subtile halouri holografice, încât ai impresia că nu doar ochii te urmăresc, ci întreg trupul Sfântului sau al Pantocratorului ţi se adresează direct, spre rugă şi mărturisire”.

În fond, ca orice taină, şi cea a lui Popei este simplă: credinţă şi aplecarea spre străfundurile firii, acolo de unde apar neistovitele puteri creatoare ale omului.

Ioan Popei nu pictează icoane, ci se roagă.

Cândva, prin ruga sa, icoanele sale vor fi făcătoare de minuni, prima dintre minuni fiind aceea că se vor picta singure, aşa cum se întâmpla cu multe sute de ani.”

Remarcam deja şi o predilecţie a sa pentru portret, lucru firesc, întrucât artistul se exersase îndelung pe feţe de sfinţi, aceste feţe presupunând „canoane” extrem de severe şi reprezentări care să-l facă pe cutare sfânt, mai puţin cunoscut şi reprezentat, oricând recognoscibil.

Totuşi, a doua perioadă a pictorului este aceea pe care o putem numi „figurativă”. În această perioadă artistul pictează atât peisaje largi, campestre, cât şi panorame muntoase, îndeosebi ale muntelui Ceahlău, dar şi naturi statice, având o predilecţie pentru florile simple, de pajişte, „naturale”, mai rar pentru cele de „grădină”.

Tot acum atacă şi alte teme, între care şi nudurile, obligându-mă să scriu, prin 2003, rânduri ca acestea: „Recunoscut drept un foarte bun iconar, Ioan Popei se remarcă şi în pictura de şevalet. Tuşa nervoasă, largă, curbele care par a se odihni maiestuos în acorduri triumfale (vezi „Nudurile” sale), curajul cu care atacă spaţii ce par infinite, iată câteva din notele definitorii ale acestui artist, mereu imprevizibil totuşi.”

E perioada în care pictorul participă la enorm de multe expoziţii, la Piatra-Neamţ, Săvineşti, Bicaz, Târgu-Neamţ (ca să mă refer doar la zona Neamţului), dar şi la Târgu-Mureş, Iaşi sau Bucureşti.

Notorietatea internaţională şi-o cucereşte însă în Franţa, în Anglia, în Olanda, în Italia sau Germania, unde pictura sa, îndeosebi cea religioasă, e privită cu mult respect, obţinând chiar câteva premii importante.

Un capitol special în creaţia sa sunt Marinele, devenite metafore obsedante şi care îi permit artistului trecerea lentă spre nonfigurativ, într-o metaforă îngheţată, din care triumfătoare e doar culoarea.

Ultima sa perioadă, cea nonfigurativă, este şi cea mai interesantă. Plecând de la câteva engrame şi dezvoltări fractalice,(îndeosebi crucea), Ioan Popei găseşte rezolvări inteligente, suprafeţele picturale cresc, autorul tinde spre monocromii, dovedind o deplină stăpânire a mijloacelor de expresie.

Din păcate în această „perioadă” a dispărut aproape total spiritul ludic, atitudinea ironică, rarele portrete amintind vag de cel ce devenise la un moment dar un polemist de temut.

Tonul e acum grav, solemn, monumental, apropiat de geologic. E o lume ce pare să nu fi descoperit încă prezenţa omului.

Lucian Strochi