…prietenului Ion Strătilă

Cel care intrase în sala de concurs, puţin după ce acesta începuse,  nu  părea  să  fie  un  spectator  obişnuit, cuminte, gata    să-şi noteze poziţia din diagrama de pe uriaşa tablă de şah instalată chiar la intrare şi apoi să asculte docil explicaţiile comentatorului, mai mult sau mai puţin improvizat, mai mult sau mai puţin competent.

Hotărârea cu care cerceta mesele de concurs, ca şi dorinţa vie, febrilă, ce i se citea pe faţă, aceea de a juca efectiv o partidă, te-ar fi îndemnat să crezi că e fie un concurent întârziat, fie un „împătimit” al acestui sport.

După ce ezită câteva momente, unul din organizatori se apropie de el: „Înţeleg că nu vă mulţumiţi cu rolul de simplu spectator. Din păcate concursul nostru a început acum câteva minute. V-aş servi ca partener într-o partidă de „consolare”, la această masă de joc rămasă liberă. Asta dacă vreţi într-adevăr să jucaţi…”

Puţin deranjat şi suspicios de abordarea directă, necunoscutul îl privi totuşi cu simpatie pe „ofertant”:

„Mulţumesc foarte mult. Îmi place, într-adevăr, mult şahul. Din păcate n-am  mai jucat „la masă” de doi ani. Nu e o scuză pentru o eventuală înfrângere. Pur şi simplu acum doi ani am luat hotărârea (foarte grea pentru mine, recunosc) să nu mai pun mâna pe vreo piesă de şah”.

După o clipă de tăcere: „Dacă aţi fi în locul meu m-aţi înţelege…”

Organizatorul îl privi de astă dată sever: „Nu cred că există un motiv suficient de serios pentru o hotărâre atât de aspră. O partidă pierdută, un pariu sau…”

Ultimele cuvinte le spusese cu voce tare. Remarcă faptul că acum atât el, cât şi ipoteticul său adversar erau înconjuraţi de un grup destul de numeros de curioşi.

Vru să-şi facă loc prin mulţime, dar adversarul contraatacă:

„Şahul e un sport nobil. N-a produs niciodată drame. Regulile sale sunt nobile şi… inofensive. Aşa că nu văd…”

„M-aţi provocat. Am să vă arăt că lucrurile nu stau, din păcate, chiar aşa. Dar pentru asta am nevoie de un martor. Nu de doi, ca în justiţie; de unul singur. Esenţial însă. Pentru voi (aruncă o privire rapidă, circulară, celorlalţi) martorul ar reprezenta Autoritatea, Sigiliul care întăreşte vorbele (şi faptele) mele. Ori de câte ori logica e încălcată, verosimilul pus în paranteză, prezenţa Martorului reabilitează totul. La fel acum. Acceptându-l totuşi, prin absenţa sa, printre voi, pot povesti următoarele:

„Îmi place şahul, poate şi pentru că este jocul (sau sportul) care convine cel mai mult structurii mele intime. Conţine hazard, dar nu e hazardul însuşi, ca zarul din jocul de table; cere precizie, dar o şi elimină, tocmai din cauza infinitelor sale variante; mimează egalitatea perfectă (sau aproape); fiecare jucător e stăpân pe obiectele sale (în alte sporturi avem un singur obiect: minge, puc, disputat de două echipe sau de doi jucători); e un joc individual şi în acelaşi timp un joc colectiv (piesele alcătuiesc o echipă; se susţin între ele, se suplinesc, se completează reciproc). Ar fi multe de spus, dar nu vreau să vă obosesc cu o pledoarie nenecesară de fapt pentru cunoaşterea şahului. Oricum, îi dedicasem destule ore din viaţa mea; aşa încât, găsind în prietenul, adversarul (şi veţi vedea mai departe de ce) martorul meu, un jucător egal mie, nu-mi puteam dori mai mult într-o seară decât cele două partide de şah.

…Intraserăm în acea seară în jocul de mijloc şi urmam la mutare. Radioul era deschis, nu ne deranja, se transmiteau ştiri externe. Am capturat un pion al adversarului. Aproape concomitent, simultan am auzit la radio ştirea, lipsită de valoare (din păcate!) prin repetiţie: „Un soldat britanic a fost ucis în Ulster”. Mărturisesc că atunci n-am făcut nicio legătură cu… Partida a continuat, adversarul meu a schimbat un cal pe un nebun. Am avut atunci prima revelaţie: anticipasem o „corespondenţă univocă”; într-adevăr, la radio se comunicau următoarele: „La Pardubice, în urma cursei cu obstacole, un cal a trebuit să fie ucis întrucât îşi fracturase…” Peste câteva clipe, după o interferenţă a unui post străin, vocea crainicului: „Drogul continuă să facă ravagii în S.U.A. Un ofiţer din armata de uscat a S.U.A. s-a sinucis în urma unei crize…” Partida a continuat, mergeam spre o remiză clară, am evitat totuşi un schimb de turnuri (mizând pe un avantaj poziţional). Urmară, bineînţeles, ştirile aproape aşteptate acum: „Primarul oraşului X (oraş înfrăţit cu…) a făcut o vizită de prietenie în… S-au subliniat cu acest prilej bunele relaţii existente între poporul… şi poporul…, între cetăţenii celor două oraşe…” N-am mai rezistat şi    i-am comunicat prietenului meu „impresiile”. A căzut pe gânduri: „S-ar putea să fie  o  simplă coincidenţă. Tu ai făcut legături, care, în realitate, s-ar putea să nu existe. Ni se întâmplă de multe ori să forţăm o interpretare a faptelor, tocmai pentru a „împăca” o „viziune” asupra unor fenomene cu realitatea însăşi. Tehnica e veche şi speculată conştient de toţi cei care au un interes în a o face. Oricum, e destul de ciudat ce-mi spui. Nu avem decât să verificăm afirmaţia. Propun de aceea să întrerupem partida până la următorul radiojurnal.”

Am aşteptat că nerăbdare să se scurgă ora. Urmau (în partidă) manevre spectaculoase: adversarul meu urma să facă rocada mare, iar eu să risc un sacrificiu spectaculos de damă, urmat de pierderea de către adversar a unui turn, a unui cal şi a doi pioni (într-o perspectivă ceva mai îndepărtată). Partida continuă exact aşa cum anticipasem. Şi acum ştirile: „Anglia a hotărît să-şi retragă ultimele trupe din… până la finele anului… X – regina neîncoronată a filmului mut din anii… a decedat azi-dimineaţă la un spital din… Cutremur de pământ în Algeria. Oraşul El – … a fost distrus în proporţie de 80 la sută… O nouă „sinucidere” colectivă. Pe plajele coastei… treizeci şi patru de caşaloţi au eşuat ieri seara. Biologii încearcă să descifreze taina acestor „sinucideri” în masă… Un soldat şi trei civili au fost ucişi în urma exploziei unei bombe artizanale plasate într-un automobil din… Atentatul n-a fost revendicat de nicio organizaţie teroristă, dar se presupune că ar fi opera…” „Ei, ce spui?” „Încă nu  m-am convins cu adevărat că ar fi vorba de ceva extraordinar.” „Şah şi mat”      – am anunţat triumfător. Aproape în aceeaşi clipă am auzit vocea crainicului: „Lovitură de stat în… Trupe ale… au preluat puterea…” Am privit tabla de şah. Matul îl dădusem cu un nebun… Ne-am aprins ţigările. „Să stăm liniştiţi de vorbă; fii mai clar… despre ce e vorba? Pretinzi ceva, de fapt?” „Pretind că între fiecare piesă pierdută sau câştigată, cum vrei s-o iei, şi un  eveniment politic este o anumită legătură. Am senzaţia că fiecare piesă capturată are un ecou asupra unui fenomen politic, social sau biologic din lume. După cum aţi văzut, dacă îţi iau (sau pierd) un cal, aflu o veste despre animale. Dacă pierd un pion, un soldat sau un civil e ucis undeva. Pierd un turn – o localitate e inundată, un cutremur distruge un oraş, un turn istoric e mistuit de un incendiu. Pierd dama: moare o actriţă, o cântăreaţă, o regină. Şi aşa mai departe. Nu poţi să-mi spui că există şase – şapte coincidenţe la rând.” „Şi dacă ar fi invers? Dacă printr-un proces telepatic, un anumit eveniment politic petrecut undeva în lume şi preluat şi comentat de agenţiile de presă îţi influenţează o anumită mişcare? Sau şi mai simplu: corespondenţa e biunivocă.” „La asta nu m-am gândit: totuşi cred că prima dintre posibilităţi e cea reală. Printr-o simplă intuiţie”. Prietenul se despărţi de mine, ameninţându-mă cu degetul: „Să nu te grăbeşti cu concluziile. Şi ipoteza e încă nebuloasă”. Avea dreptate, desigur, dar, rămas singur, am căutat să-m ordonez gândurile: aşadar e clar (cel puţin aşa mi se pare) că între mutările din partidele noastre de şah şi evenimentele comentate în radiojurnal există o legătură. Prima întrebare: oare nu există o legătură şi între mutările din alte partide şi alte evenimente? De pildă, o partidă, jucată de doi argentinieni şi evenimentele comentate de radiodifuziunea argentiniană? A doua întrebare: nu era totul un joc al numerelor mari, aşa încât legătura pe care eu o stabilisem să nu existe de fapt? Nu cumva exista o relaţie reală, biunivocă, între două mulţimi cu acelaşi număr de elemente (şase) – la şah: pion, nebun, cal, turn, damă, rege şi natura ştirilor – asasinate, lovituri de stat, deplasări de trupe, comentarii asupra unor evenimente deosebite: cutremure, inundaţii, incendii, cicloane etc., dar interpretarea acestei relaţii era pur şi simplu fantezistă? Dar atunci ordinea? De ce atunci când câştigam un cal trebuia cu necesitate să urmeze o ştire privitoare la animalele Terrei? Prietenul meu avea dreptate: nu puteam trage (deocamdată cel puţin) niciun fel de concluzii. Pentru simplul fapt că ipoteza avea prea multe necunoscute. Partida din seara următoare a început într-o stare de nervozitate, deşi amândoi încercam să zâmbim. Am pierdut un pion. A urmat, normal, ştirea: „Un avion de tip… s-a prăbuşit în apropiere de…Aviatorul nu s-a putut salva.” Mi-am recucerit pionul: „Tragic accident în circuitul piloţilor de formula unu de la… maşina pilotată de… a părăsit pista de concurs şi a luat foc. Pilotul, transportat de urgenţă la spital, a decedat după câteva ore de la…” „Să ne oprim, am spus. Am impresia că particip (dacă nu cumva chiar îl comit) la un asasinat”. Chipul prietenului meu se lungi. „Aproape m-ai convins. Dar cui să spui toate acestea? Şi la ce-ar folosi? Oricum, nu putem controla fenomenele care se produc: le putem provoca sau influenţa; nu le putem şi controla însă…” „Să încercăm să fim calmi; să analizăm lucid situaţia; ne-am convins de un lucru, că nu e vorba de întâmplare. Cunoaştem cauza, nu şi efectul (mai exact, efectele). Cunoaştem foarte vag domeniul. Ce-ar fi dacă am evita schimbul de piese; orice evitare ar da probabil un eveniment favorabil umanităţii.” Am început atunci o partidă ciudată: evitam orice schimb, evitam şi matul. Partida îşi pierduse orice interes sportiv, în schimb veştile bune ne inundau acum. „Tigrul bengalez nu mai e în pericol. Ultimul recensământ indică un număr liniştitor de asemenea uriaşe feline…”(nu luasem un cal lăsat „în priză”.) „Schimb de prizonieri la graniţa…” (nu luasem „en passant ”). „Academia regală din Stockholm anunţă decernarea Premiului Nobel pentru pace cunoscutului…” (adversarul meu nu „văzuse” matul). Ajunseserăm într-o situaţie de „şah etern”. Ce-ar fi să… (gândul a fost comun). Urmă, bineînţeles, replica: „Tratativele de la Geneva în problema dezarmării continuă…” Ultima ştire ne destinse. „Astăzi renunţăm la şah. Continuăm mâine. Îţi propun să jucăm între ştiri.” „Şi dacă mutările efectuate deja influenţează evenimentele ce vor urma?” Râserăm amândoi… „Nu se poate. Să ajungem la… E drept că o şansă sau o neşansă continuă obligă la superstiţie, dar… nici chiar aşa. Oricum, verificăm ipoteza asta mâine.”

Prietenul reveni a doua seară mai târziu ca de obicei. „Sunt matematician. Ştii că îmi plac lucrurile clare, pozitive sau „pozitiviste” – cum le spui tu. După mine, problema are mai multe soluţii, valabile toate. Pentru prima ar trebui să facem puţină protoistorie a şahului: şahul e un mit. mitul luptei, al înfruntării directe, dintre doi adversari cu forţe egale, două armate. E vorba de ostaşi în carne şi oase, de cetăţi sau tabere adevărate, de elefanţi sau de cai, de nebuni sau ofiţeri, de regi şi de regine. Jocul de şah este un simbol al realităţilor de atunci (şi de acum, de ce nu?). Orice simbol este o eufemizare a unui mit, în cazul nostru, al luptei. Ca atare nu trebuie să ne mire vagile ecouri ale vieţii care ajung la noi. Corespondenţa e perfectă, pentru că trece prin acelaşi proces de esenţializare; nu epuizăm toate variantele, ci o alegem pe cea mai bună, mai importantă. La fel şi cu ştirile: nu ne sunt date toate ştirile, ci numai cele mai importante. Ceea ce trebuie să ne mire este îndepărtarea noastră de real, de concret, de realitate; nu mai vedem în şah decât scheme de gândire, traiectorii. Simbolul nu e o chintesenţă a gândirii, a experienţei, ci o degradare a gândirii, o opţiune relativă a unei experienţe; lucrăm cu nuanţe, dar am pierdut culoarea; iubim adjectivele, dar am ucis din cauza lor substantivele.” Afirmaţiile matematicianului mă tulburaseră puţin, aşa că am încercat, reacţie tipică de timid, să contraatac. „Te-ai exprimat cu o precizie aproape… eseistică!” „A doua soluţie se referă la o realitate: gândim binar: Da – Nu. Toată gândirea omenirii începe de aici. Ca atare, limbajul, fiind tot gândire exprimată, va fi tot afirmativ sau negativ. Din aproape în aproape, urmând aceeaşi schemă ajungi la acelaşi rezultat. Există apoi şi o altă realitate: adevărat că gândim binar (dialectica începe în doi), dar nu gândim un singur gând, ci mai multe, paralele, dintre care doar unul e principal. Restul rămân în subconştient, reziduuri neprelucrate. E suficient însă ca un eveniment sau obiect să „evoce” un gând secundar, pentru ca acesta să devină brusc principal. De exemplu: urmezi la mutare; gândul principal este să deplasezi, să spunem, calul de la b 2 la c 4. În acelaşi timp gândeşti: joc cu albele, trebuie să câştig, calul meu  e alb, calul meu sare, calul meu sare în formă de L, calul meu e de lemn, etc., etc., evident gânduri secundare. E suficient să asculţi un anunţ, o ştire (din n posibile) de exemplu: „La grădina zoologică din Beijing au fost aduşi doi urşi albi” sau „Meşterul lituanian X e renumit pentru miniaturile sale realizate, cu multă măiestrie, din lemn. El a realizat numeroase lucrări, precum păsări, case, fiare, personaje din basme, etc., etc, ”, pentru ca tu să faci legăturile cal – animal – urs  – animal sau cal – lemn – fiară. Sau cal-sare-cal-zboară (din basm). În acest fel, din cauza analogiei (lumea e o imensă… analogie), orice ştire are cel puţin un element comun, secundar, desigur, dar care, pentru simplul motiv că e dublu, devine principal.” Demonstraţia, convingătoare (cel puţin în primă… audiţie), mă obosise însă. Totuşi curiozitatea mă făcu să-l întreb: „Şi o a treia soluţie?” Acum matematicianul zâmbi: „Îţi voi explica „matematic”. Consideră problema noastră ca având trei soluţii, două reale şi una ireală, adică neaparţinând lumii acesteia.” „dar mai bine să jucăm o partidă.” Am închis radioul. Prietenul meu juca inexplicabil de neglijent, aşa încât, după nici douăzeci de mutări, aveam un avantaj pe care îl puteam considera decisiv. Într-adevăr, după încă alte opt mutări, anunţai sec: „Mat”. Prietenul meu tresări, încercă să se ridice, dar se prăbuşi pe covor. M-am repezit la el. Se învineţise imediat. Încercă să spună ceva. Bolborosi două-trei cuvinte din care am înţeles doar două silabe, „Sa” şi „Ta”. I-am pus mâna pe frunte. Rece. Am dat imediat telefon la salvare. „Un infarct… sau… cam aşa ceva… veniţi repede…” Au venit foarte repede. Medicul clătină din cap: „Prea târziu. Cum s-a întâmplat?” I-am povestit. „Ce credeţi că are?” „Doar autopsia oferă certitudini.” Au plecat. Am privit, fără voia mea, tabla de şah: singura piesă răsturnată era regele negru. Mă cuprinsese o spaimă teribilă. Dar dacă nu ar fi fost mat?. Sau dacă radioul ar fi fost deschis? Până spre dimineaţă mi-am pus zeci, sute de întrebări. Am luat o singură hotărâre: să nu mai pun mâna pe nicio piesă de şah. Până azi mi-am ţinut promisiunea. Iată de ce, deşi ştiu să joc şah, mă simt nevoit să refuz orice provocare. Autoritatea martorului absent mă împiedică să întreprind ceva. Nu urăsc şahul, nu-l cred nici acum un joc al diavolului, dar cred că are şi alte legi decât acelea pe care le cunoaştem, cu toţii, atât de bine.”

Am mai zăbovit în sala aceea vreo zece minute. Curios, în acest răstimp, la cele opt mese la care se juca nu s-a luat nicio piesă. Teamă? Respect pentru emoţia care mă încercase, reamintindu-mi acea întâmplare atât de dramatică? Cine ştie… Gândim mai multe gânduri deodată. Şi uneori nu ştim nici să-l alegem pe cel mai important, esenţial.

… Ajuns acasă am prins „Telejurnalul”. Am ascultat ştirile. Traduse, îmi dădeau o variantă mai puţin uzitată din Apărarea siciliană.

De fapt, ultima ştire se referea la o „vastă acţiune antimafia” întreprinsă de carabinieri. Chiar la Palermo.

Lucian Strochi