Călătoria este un motiv literar tiranic: primele capodopere ale umanităţii sunt jurnale de călătorie; mitul eternei reîntoarceri presupune cel puţin două călătorii.

Lirică, epică sau dramatică, reală sau fictivă, solitară sau în grup, călătoria a fascinat şi fascinează încă.

Într-o excelentă carte – Călătoriile epocii romantice, (Univers, 1972) – Marian Popa este tranşant: „Posibilităţile călătoriei şi ale comunicării ei se reduc în ultimă instanţă la o problemă de raportare a experienţei la imaginaţie. Călătoriile variază între aspectul pur informativ, experienţial şi cel tinzând către ficţiunea pură” (p.464).

Expoziţia de acuarelă şi desene (tuş filtru şi pastel) a Iuliei Hălăucescu deschisă, la un an de la călătoria pe care a efectuat-o în Franţa (Bayonne-Biarritz – 2-9 iunie 1992), la Casa Prieteniei Neamţ –Champagne – Ardenne, începând cu 18 iunie 1993, stă sub semn ul călătoriei.

Genericul – Întâlnire cu Atlanticul se vrea fertil, mai ales în varianta franceză. Memoria afectivă a artistei e necruţătoare: de la reflexele Bayonnului în l’ Adour, până la felinarele din Saint Jean de Luz, pe ploaie; de la o stradă veche din Bidart, la palatul imperial din Biarritz, la casele basce din Anglet, la stâncile de pe coasta Atlanticului, de la un apus de soare până la curcubeu. Desenul e nervos, expresiv, notaţia definitivă.

Încătuşarea valului, îngheţarea pentru eternitate a timpului şi a apei – unică. Dar ceea ce impresionează cu adevărat este nuanţa, acea nuanţă care permite fiecărei catedrale să fie mereu alta, rămânând egală cu sine, un orologiu al culorilor(dacă măsurăm lungimea, spaţiul prin culoare – v. „radiaţia orange a gazului Kripton” –de ce nu am măsura şi timpul prin culoare; o fac, cu splendide efecte literare, „indienii” şi eschimoşii, adică tocmai cei care nu au pierdut contactul direct cu natura). Iulia Hălăucescu reuşeşte să surprindă acea nuanţă unică pe care o dau pietrele din care s-au înălţat orgolioasele catedrale franceze: porozitatea, umiditatea, căldura, reflexele altor clădiri, ceaţa.

Tot ce atinge penelul artistei se antropomorfizează: bărcile, podurile, străzile, casele sunt în aşteptare; o aşteptare flămândă, aşteptarea iubitului (iubitei).

Recursul la memorie e oricând posibil, trădat prin culoare, prin titlu („acolo şezum şi plânsem), prin muzică.

Oceanul e un simbol al infinitului. Întâlnirea cu infinitul e dramatică pentru oricine.

Iată de ce între Ocean şi pictor trebuie trase cortine de aer şi de tăceri. Iată de ce Iulia Hălăucescu pictează nu cerul, ci aerul, nu oceanul, ci apa, nu reflexia, cu lumina însăşi.

Şi – lucru ciudat – desenele sunt lichide, lirice şi, din când în când, cântă.

Pentru cei familiarizaţi cu inconfundabilelor flori ale artistei, această expoziţie constituie o veritabilă surpriză.

Nu vreau să închei aceste rânduri fără a evoca o întâmplare, trecută deja din anecdotă în legendă: Artista picta. Începe ploaia. O tânără îi ţine umbrela. Artista pictează mai departe, imperturbabilă. În locul tinerei, un bătrân, care, în tăcere”preia” umbrela. Apoi un tânăr duce mai departe „ştafeta”, permiţând artistei să „surprindă” ploaia.

Un omagiu direct adus unui popor care ştie ce este cultura, arte şi care şi-a permis să ofere unui artist român un semn al prieteniei, civilizaţiei, simpatiei şi care recunoştea (prin „reprezentanţii” săi) că se află în faţa unui artist.

Lucian Strochi