O întrebare, reluată obsesiv de cultura română în ultimii vreo sută cincizeci de ani, ar suna cam aşa: „Ce anume l-ar putea interesa pe cititorul occidental din literatura română?”

Evident, această întrebare ar putea fi urmată de altele, din aceeaşi sferă: „Cum anume am putea impune Occidentului valorile noastre naţionale?”; „Este traductibilă literatura română (sau măcar o parte a ei)?”; „Este compatibilă cultura noastră cu o cultură de tip occidental?”

Un prim răspuns la aceste întrebări l-au oferit paşoptiştii.

Buni cunoscători ai limbii şi culturii franceze (îndeosebi), dar şi ai celei germane, scriitorii noştri şi-au scris o parte a operei lor direct în aceste limbi.

Succesul nu a fost cel aşteptat, din mai multe cauze: era vorba, în primul rând, de note de călătorie, de scrieri minore, de opere ştiinţifice (care, în mod fatal, nu interesau decât un număr restrâns de cititori – specialişti).

În al doilea rând, piaţa literară era invadată de serii întregi de asemenea opere, redactate de către francezi sau germani, care interesau direct publicul cititor din aceste ţări. A scrie despre Algeria, Maroc, chiar Egipt, era, din motive lesne de înţeles, mult mai profitabil decât a scrie despre Balcani, Franţa sau Italia (subiecte, teme, realităţi – fie exotice, fie prea bine cunoscute).

În al treilea rând, o serie de scriitori celebri s-au ocupat de Orient (Hugo, Goethe – ca să dau exemplele cele mai la îndemână) şi, chiar dacă au scris şi ei opere minore (în contextul general al operei lor), aceste scrieri interesau în epocă mai mult decât opera unor scriitori din Est, practic necunoscuţi.

A doua problemă importantă este cea a tematicii alese. Pentru un francez, epoca lui Ludovic al XIV-lea este mult mai interesantă decât aventurile unor haiduci de la gurile Dunării, după cum, pentru un englez, epoca elisabetană, nemurită prin opera unui Shakespeare, este esenţială şi suficientă, nelăsând loc altor epoci şi altor realităţi.

Folclorul a fascinat câteva decenii întreaga Europă (epoca lui Herder, dar şi cea a impunerii conceptului de naţiune), dar ce şansă ar fi avut basmele şi poveştile populare româneşti în faţa celor germane culese de fraţii Grimm sau scrise de Charles Perrault sau chiar ale lui Hans C. Andersen?

Aşa încât, tentativa eroică a lui Alecsandri de a populariza în occident, la jumătatea secolului al XIX-lea, lirica populară românească, legendele, baladele, doinele rămâne doar una de palmares individual, un fapt de istorie literară şi atât.

O încercare lăudabilă, constantă, dramatică şi cu efecte aproape nule s-a făcut cu opera poetului nostru naţional, Mihai Eminescu.

Eminescu este într-adevăr intraductibil. Fiind ultimul mare romantic european (apare după Rimbaud sau Baudelaire!), Eminescu nu mai interesează prin tematica poeziei sale. În plus, farmecul cosmic al poeziei sale, venit din muzica absolută, celestă a sferelor şi vocalelor, se pierde în mod fatal prin traducere, Luceafărul părându-i cititorului străin exact ceea ce nu este, adică un basm versificat. Ce rămâne, chiar în cazul unei traduceri bune, din Sara pe deal, Revedere, Mai am un singur dor?

Nimic din fascinaţia aproape mistică a versului eminescian…

Limba română este, s-a spus, o limbă analitică. Prin urmare ea va pierde din expresivitate atunci când este translată într-o limbă sintetică (franceză, engleză), sau într-una de compunere (rusă, germană). Atunci când această traductibilitate este posibilă (în cazul unor opere indiferente la valorile analitice ale limbii române), o operă românească ar putea interesa, iar în cazuri fericite chiar fascina. (Din acest punct de vedere, Rebreanu este mult mai traductibil decât Sadoveanu sau Creangă).

Dintre cei patru mari poeţi români ai perioadei interbelice (Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu), cel mai traductibil mi se pare Lucian Blaga.

Tudor Arghezi este mult prea personal prin limbajul său uneori arhaic, uneori popular, uneori venind din zone necunoscute sau chiar incomode cititorului obişnuit (limbajul duhovnicesc sau cel al puşcăriilor) pentru a fi traductibil. (Deşi a fost tradus de către doi laureaţi ai Premiului Nobel, care i-au intuit valoarea sa mondială!). El apare în traducere fie distractiv, fie banal.

Bacovia, muzical, sinestezic, bazându-şi opera pe o formidabilă economie a mijloacelor şi cuvintelor, este condamnat din start. În plus el are de luptat cu un întreg curent literar, simbolismul, extrem de virulent (în sens pozitiv!) şi prolific în Franţa.

Cazul lui Ion Barbu e mai complicat, poetul român având o operă extrem de diversă, contradictorie, asemenea unui Fernando Pessoa. Cu un foarte bun traducător, care să înţeleagă perfect spiritul balcanismului, să fie un maestru al elipselor şi să aibă suficient curaj în a silui fără prejudecăţi o limbă precum franceza sau engleza, Ion Barbu ar putea fi, şi în ochii occidentalilor, un mare poet european.

Spirit universal, având un acut simţ al unei limbi „neutrale”, „indiferente”, deci perfect traductibil, Lucian Blaga rămâne un caz fericit de poet ce nu pierde prea mult în traducere. Dar, despre Lucian Blaga şi traductibilitatea operei sale, cu un alt prilej.

Lucian Strochi
ASACHI, nr.125, 07.1999, p.16 (Galaxiile spiritului)