Era bătrână. Cât avea să trăiască? Întrebarea nu era pusă nimănui. Adevăratele întrebări nu se pun nimănui. Poate nici nu era o întrebare: o constatare, cel mult. Ochii bătrânei aveau o culoare ciudată. Sau poate culori, reflexe neobişnuite: căprui când îi priveai din faţă – un căprui veninos, deşi nu avea pic de galben în el – mai degrabă un roşu stropit cu pete minuscule, dibaci ascunse; verzi – un verde blând, tonic – alteori; când îi priveai din profil, căutătura era cenuşie; rar, numai în momente de supremă şi cabotină uitare, ca aceasta, albastră. Atunci nu privea pe nimeni. Se apleca, mai greu decât putea de fapt, ducea chiar, teatral şi totuşi stângaci, mâna dreaptă la spate, în dreptul şalelor, de parcă ar fi căutat să aline o durere veche, brusc reactivată la vederea cortegiului funerar. Cu cealaltă mână înhăţa taburetul, gestul acesta contrazicea violent pretinsa ei imobilitate şi, conştientă de trădarea ei, după ce mai arunca o privire în jur, de parcă ar fi vrut să verifice ceva sau să se asigure de ceva, împingea portiţa şi intra, şchiopătând, în casă. Aici se înviora brusc, lăsa grăbită scaunul lângă uşă şi se îndrepta spre fereastră. Perdeaua tremura uşor, bătrâna îi transmitea tremurul ei, teama ei: „oare nu cumva dricul se pusese iar în mişcare?”

Nu se întâmplase niciodată asta şi totuşi, de fiecare dată, inexplicabil, era sigură că acum avea să se întâmple.

Casa avea o poziţie ideală, strategică: ultima casă pe stânga, înainte de intrarea în cimitir. Grădina era în pantă, ca şi strada. Dâmbul, precum şi faptul că la intrarea în cimitir mortul trebuia să facă ultimul popas, justifica, mai mult chiar, făcea absolut necesară, staţionarea aici a fiecărei înmormântări. Ar fi putut locui şi în altă parte, ginerele chiar insistase, delicat şi totuşi ferm, „…mamă, gândeşte-te, nu e bună pentru dumneata vecinătatea asta. Te duce prea des cu gândul la…”; dar ea scutura din cap, nu, nu, e foarte bine aici, nu avea nevoie de nimic, vroia să fie mai aproape de… şi, adăugând un element aproape material, pe care îl credea esenţial „nu vreau să obosesc şi să vă obosesc cu ultimul meu drum.” Ginerele era obligat să cedeze de fiecare dată, nu convins, dar din delicateţe. De altfel, vecinătatea asta a morţilor o apăra: morţii de sus, din cimitir, erau cuminţi, n-o strigau, n-o chemau sau, în orice caz, nu-i auzea ea; îi auzeau alţii şi surprinşi, se duceau la ei, să-i audă mai bine, să-i înţeleagă, să împartă cu ei soarta, bună sau rea.

Bătrâna îl vedea pe fiecare, îl număra, avea certitudinea că a scăpat şi de data asta, de vreme ce altul era cel care urca dâmbul. În fiecare zi, puţin după trei, îşi lua taburetul şi ieşea în faţa casei, aşteptând răbdătoare, încăpăţânată chiar. Aşteptarea n-o neliniştea, dimpotrivă, timpul scurs aducea cu el o certitudine. Rar se întâmpla să se însereze, fără să treacă pe lângă ea un mort. Când se întâmpla asta, nu se speria, îşi amintea că, uite, alaltăieri, s-au înmormântat doi – astăzi niciunul, aşa că vine unul pe zi; matematica asta simplă şi teribilă n-o deranja, o încânta chiar, dar ştia să şi-o ascundă sub masca unui surâs aproape neutru, abia schiţat.

Moartea nu alegea: muşca arbuşti, copaci tineri, stejari semeţi, sălcii bătrâne şi scorburoase. Bătrâna comenta fiecare mort, stereotip, singura distincţie, singura diferenţă pe care o accepta era vârsta celui decedat. Copiii erau priviţi cu indiferenţă: „…n-a avut zile-n el.” Şi, consolându-se, de parcă ar fi fost prietena sau ruda mortului: „Ce să-i faci: aşa e câteodată soarta asta…” Tinerii aveau parte de o compasiune fals concesivă: „Săracul… Ar mai fi putut să trăiască.” Nesimţirea morţilor bătrâni o revolta: trăiseră atât de mult. Indignarea ei era sinceră: „Era bătrân: cât avea să trăiască?” Printr-o şireată şi chibzuită reacţie „de substituţie”, ea ieşea întotdeauna din cauză. Vârsta ei, moartea ei, viaţa ei nu interesează pe nimeni. O bătrână şi atâta tot. Aşa că nu se compara niciodată cu nimeni. Morţii erau comparaţi tot cu morţi, socotiţi tot cu ei. Şi apoi, semănau atât de bine între ei! Îi plăceau sicriele deschise: morţii priveau cerul senini, fără să se jeneze de ceilalţi, aşa cum ai privi  cerul, vara, răsturnat pe spate, în iarbă. Mâinile îi erau puse pe piept, pe parcă mortul  s-ar fi speriat de ceva anume sau, pur şi simplu, ar fi vrut să se liniştească, să-şi ţină respiraţia. Ceilalţi încercau să-i întoarcă privirea spre pământ: îl ademeneau cu flori, cu alămuri, cu lacrimi, cu ţipete.  Treceau apoi la ameninţări: dacă nu avea să-şi îndrepte privirea spre pământ, avea să şi-o îndrepte în pământ, aveau să-l ţină acolo până când avea să renunţe la hotărârea asta de neînţeles: să priveşti numai cerul. Îi vorbeau frumos oamenii, popa: încercau să-l cumpere cu bani, să-l sperie cu pământ. Degeaba: mortul o ţinea numai pe-a lui.

Bătrâna era singura mulţumită: după ce convoiul intra pe poarta cimitirului, aprindea candela. De ce, nu ştia foarte exact: să se convingă că mortul e mort de-a binelea, că nu se va întoarce spre oameni, fermecat în întuneric, de luminiţa candelei. Sau pentru sufletul şi liniştea ei: iată, sufletul ei ardea încă, mâinile ei mai puteau aprinde o lumânare. I se părea că vecinii o privesc ciudat, ca pe o cobitoare, de parcă ea era vinovată de moartea celorlalţi, că îi impută mut acest lucru. Începu atunci să-şi închipuie boli şi dureri care să-i convingă că, uite, nici ea n-o mai duce mult, că abia se mai ţine, că a ajuns o umbră. Se îmbrăca acum numai în negru, de parcă ar fi chemat moartea; de fapt, dacă purta doliu, era vie, nu putea să poarte doliu după ea, hainele astea o apărau de priviri străine şi de moarte. Îşi cumpăra la fiecare pensie haine şi pantofi de înmormântare: purta totul numai o lună, apoi dădea totul la ţigănci, convinsă că a păcălit şi aşa, încă o dată, moartea. Nu se spovedea niciodată, deşi mergea în fiecare duminică la biserică. Ştia că, în felul acesta, nu avea cum să moară. Şi, într-adevăr, nu murea. Apropierea morţilor n-o deranja. Îi despărţea gardul înalt, de beton. Putea ea, la vârsta ei, să-l sară? Evident, nu. De la un timp, începu să-şi taie găinile. Câte una pe zi. Le privea înfiorată cum se zbat, cum saltă trupul fără cap prin aer, căutându-şi un loc de linişte, o poziţie comodă, calmă, nedureroasă, pe care o găsea numai pe pământ. Mulţumită, pasărea întindea un picior leneş, a alint, şi se liniştea. Bătrâna o lua, o arunca în groapa dinainte săpată şi o acoperea cu ţărână: capul era dus cu grijă până în fundul curţii. Ca nu cumva să se întâlnească cu trupul, era lăsat afară, până la venirea gunoierilor.

„Era bolnavă găina”- se scuza la început, justificându-se către o vecină invizibilă.

„Era moartă”- avea să se scuze mai târziu.

Ciudat cât de mult seamănă ochii oamenilor între ei. Ochii ginerelui, venit pe neaşteptate, aveau aceeaşi expresie cu ochii tuturor vecinilor.

„Nu se poate, mamă, -protestă el- cine a mai auzit aşa ceva: auzi, să stai într-o criptă!?! Şi apoi nu ţi-ar da voie nimeni să stai acolo…”

„Nu-i adevărat. Am vorbit cu paznicul. Mă lasă. Şi apoi o să trec şi pe acasă. Oamenii sunt răi, sunt ocupaţi, nu mă lasă să stau în criptă de ciudă: morţii miros atât de frumos… Uite, numai pentru  că-mi eşti ginere, ţi-am spus asta. Morţii miros atât de frumos! Dar pentru asta trebuie să ai răbdare: uite, stai singur într-o noapte în cripta aceea şi ai să vezi. Trebuie să nu-ţi fie frică. Frica miroase şi atunci  nu  mai  miros morţii. Ţi-e frică?”

„Nu mi-e frică, dar n-are rost. Ce tot spui acolo?”

„Uite, ţi-e frică să înţelegi. Miroşi a om viu, de asta nu înţelegi. Uite, eu o să mă fac că mor, voi o să mă înmormântaţi şi eu o să stau aproape de morţi. E bine aşa?”

„E bine.”

„Bine atunci. Dar să nu uiţi: eu numai mă fac că mor. Să nu uiţi asta!”

„Nu uit.”

„Bine atunci: mâine mă fac că mor.”

Tânărul dădu un telefon la Braşov, îi spuse neveste-si că   maică-sa e grav bolnavă şi să vină şi ea, să hotărască împreună ce era de făcut.

A doua zi, conform înţelegerii, bătrâna muri. Şi cu toate că era un spirit pozitivist, un lucid, un cerebral, ginerele nu putu uita multă vreme dialogul din ajun.

Abia târziu, peste câteva luni, crezu că a înţeles, în sfârşit: din cumplită spaimă faţă de moarte, bătrâna mimase nebunia.

Încercase să scape astfel, încă o dată de moarte, păcălind-o, oferindu-i-se, punându-i întrebări.

Numai că întrebările nu se pun nimănui. Adevăratele întrebări nu se pun nimănui.

Lucian Strochi