Şi atunci înţelese. Era simplu, îmi fac meseria, dar nu întotdeauna trebuie să îţi faci meseria, mai ales când ea interesează şi pe alţii, întotdeauna interesează şi pe alţii şi atunci concluziile faptelor, faptele înseşi adică, pot fi inutile sau periculoase, depinde pentru cine, nu fusese chemat, venirea lui aici era o eroare, regretată, nu regretabilă, nu se ajunsese până acolo, aşa că, de bine, de rău,    să-şi facă meseria doar pentru el, nu interesa pe nimeni rezultatele, mai ales că puteau fi interpretabile şi nu numai strict profesional, cu alte cuvinte să-şi ia doar salariul, doar pentru asta lucrează şi, eventual, prima anuală ce i se cuvenea, e drept că era angajat de stat, tocmai aici era buba, că era angajat de stat.

De fapt, era aici o lucrătură, ceruseră, finanţaseră, insistaseră să fie angajat un medic specialist, de profil. Venise el, se gândise că va găsi aici suficient material pentru mai târziu, pentru „teză”, fapte adică, dovezi decisive. Aparatura era neaşteptat de bună şi primele rezultate îl încântaseră, uita atunci pe cine avea dincolo, îl încânta boala şi nu bolnavul, bolnavul nu exista de fapt, era un număr înscris cu grijă pe radiografie. Radiografiile semănau uluitor, în toate era prezentă boala, în diferite stadii, dar, oricum, prezentă.

Atunci a primit acea vizită, flatantă desigur, vizită decisivă, de fapt un compromis încântător, din care nimeni nu pierdea sau, în orice caz, pierdea atât de puţin, încât nu conta, nu se observa. În fond, nu i se cerea mare lucru, toţi oamenii trebuia să fie sănătoşi, sau, mă rog, aproape toţi, „Societatea” nu trebuia să plătească asigurări medicale, concedii, noi angajări, igiena muncii şi alte invenţii păguboase, conta şi factorul psihologic, evident, cine s-ar angaja dacă ştia exact ce-l aşteaptă, aşa că nu era vorba decât de o simplă radiografie.

În schimb putea să lucreze în linişte, să strângă date, să-şi tragă concluziile necesare, eventual să le şi publice în revistele de specialitate, pe care le citeau tot ei, specialiştii. „Societatea” se oferea să-l ajute cu aparatură ultra şi, eventual, după un an-doi, pentru schimbarea mediului, o bursă în străinătate, undeva în Occident, pentru că oricum, oricând şi oriunde e nevoie de specialişti.

Apoi alte lucruri, minore bineînţeles, dar care îţi macină nervii, banii şi timpul, casa şi masa, probleme care se puteau rezolva, discret şi repede.

Acceptase. Fără regrete, dar şi fără entuziasm. Atunci când acceptase, avusese senzaţia că se vorbea de altcineva, de problemele aceluia, ridicol de meschine; el era un om de ştiinţă, tânăr şi de viitor, care vine tare din urmă, care promite, care se impune şi care, în final, domină, devine autoritate în materie.

În rest, totul era nesemnificativ, aproape inutil. Acum îşi dădea bine seama, nu era vorba doar de o boală, ci de un fenomen social complex, pe care el nu era chemat (şi nici nu putea) să-l rezolve.

L-a deranjat totuşi insistenţele bătrânului, voia să vadă cu ochii lui că era sănătos, insistenţa şi circumspecţia bătrânului miner l-au deranjat, i-a arătat o radiografie bună, a lui, a medicului, îşi făcuse şi el o radiografie „şi totuşi simt aici o tuse seacă, parcă am înghiţit o piatră, care s-a făcut apoi pulbere”, „nu-i nimic, nu mai fuma atât”, „nu fumez, n-am fumat niciodată”- şi glasul bătrânului se aprinse din nou a îndoială- „atunci o răceală mai veche” – ce să le spui, „trebuie să te păzeşti bine, mai bine nu mai ieşi iarna dezbrăcat afară, nu bea apă rece”- altceva ce să le mai spună; era un caz fericit, peste doi ani ieşea la pensie, oricum era ceva, avea să prindă şi pensia: „aş vrea să arăt şi eu aşa la anii dumitale şi acum, du-te, că trebuie să intre şi alţii”.

Formula era miraculoasă: spune-i oricui că arată bine şi vei fi iertat de toate păcatele.

Avu atunci un coşmar în plină zi: era casier, vindea bilete de tren unor oameni care nu vroiau să plece, stăteau în faţa ghişeului, îşi înfigeau mâinile prin sticla ferestrei, a ferestruicii, nu pentru bani, nici pentru bilet, căutau parcă ceva, altceva, să ghicească din diagramă unde vor merge, de parcă n-ar fi ştiut unde se duc, de parcă ştiau că trenul care avea să plece nu avea să ajungă la destinaţie, cine s-ar fi urcat într-un tren care avea să deraieze, să fie angrenat într-o catastrofă feroviară, de asta nu se grăbeau, nu se grăbea nici trenul, era hotărât să-i aştepte oricât, până la urmă trenul pleca, scrâşnind din toată schelăria de fier, gemând, de parcă ar fi ştiut şi el ce-l aştepta, catastrofa, da, era trenul care ducea spre moarte, chiar fără catastrofă, tot spre moarte îi ducea. El rămânea acolo la ghişeu, stingea luminile şi, în locul oamenilor, vedea inimi, inimi care se zbăteau de spaimă, clipeau din pleoape, ţipau, oamenii nu mai erau acum decât schelete şi inimi şi asta şi erau de fapt: „şi acum du-te, moşule, trebuie să vină şi alţii”, „…vă mulţumesc, dom’ doctor”,    „n-ai pentru ce… ” şi câtă dreptate avea pentru acest „n-ai pentru ce”.

Oamenii veneau mereu, parcă se vorbiseră între ei, toţi se credeau bolnavi, toţi se vroiau bolnavi, „unde o să ajung şi aşa m-am expus prea mult la razele astea blestemate, hm, raze şi de fapt…” Tot el trebuia să facă şi vizita pentru încorporări, veneau acum numai băieţi tineri, dar atinşi şi ei, „e uimitor cât de repede se ia boala asta, ai spune că oamenii se nasc aici cu ea”, ar fi putut să-i respingă definitiv pe toţi sau măcar să-i amâne, n-o făcea, din plictiseală sau din laşitate, de fapt, tot din spaimă, credea că în felul ăsta scapă de ei, că odată şi odată se va termina cu ei, se va sfârşi, nu putea să dureze la infinit. Oamenii îl priveau ciudat pe stradă, oblic, unii îl salutau, dar repede, pentru că nu aveau altă scăpare, trebuia să-l salute, din obligaţie, nu din respect, plecau apoi privirea în pământ, de ciudă, de ruşine, să nu li se vadă ochii, era blestemat să le vadă doar pieptul, nu şi ochii, era doar doctor.

Şi atunci, într-o singură săptămână, s-au petrecut două întâmplări care i s-au împlântat în creieri pentru multă vreme. Nu era un senzual, cel mult un curios, nu prea veneau femei pe la el şi, când a văzut-o intrând şi închizând cu sfială uşa, i-a plăcut, era timidă, avea nevoie de linişte, pentru a avea curajul să-i spună pentru ce venise; el îi privea ciorapii groşi, de lână, fusta cenuşie, apoi pieptarul, şoşonii, era o biată femeie şi spaima întrebătoare din ochii ei „trebuie, dom’ doctor… ”, râsul lui frumos, avea un râs frumos, „da, trebuie, n-ai auzit că la doctor trebuie să te dezbraci ”, „nu ştiu, dom’ doctor, că n-am prea fost la doctor ”, „cum aşa „n-am prea fost”?”, „adică deloc, dom’ doctor, doar la moaşă”- femeia roşi, îi plăcea roşeaţa ei, o făcea şi mai tânără – „la moaşă, da, dar e femeie”, „nu e proastă deloc”; îi plăcu.

Stinse lumina, aprinse becul roşu, o auzi pe întuneric „de tot, dom doctor?”, „nu, numai la piept”, o luă de mână, „trage tare aer în piept şi ţine-l aşa… acum, gata”; o prinse din nou de mână şi văzu că tremură, îi trecu prin spate şi o îmbrăţişă, îi mângîie cu palmele, cuprinzându-i, sânii, ea se lăsă fără să tresară măcar „nu trebuie, dom’ doctor, că-s femeie singură şi slabă…”, abia atunci el fu întărâtat, vru să…, dar îi auzi vocea venind de departe „de ce nu sunteţi de-ai noştri, dom’ doctor”; el râse atunci, dar nu-i venea să râdă, aprinse lumina, se scuză „nu vroiam să-ţi fac nimic, eşti prima femeie care intră aici şi vroiam să-ţi simt sânii întregi, înţelegi…”

Nu înţelegea, dar în fond de ce trebuia el să se scuze; ea se îmbrăca în linişte, senină, îl izbi seninătatea asta a ei din nou; apoi ea îi aruncă o privire mândră, de jos în sus, hotărâtă, în răspăr, o singură privire, aşa cum numai femeile de la munte pot arunca o privire: mulţumită, sfidătoare, dispreţuitoare, mândră, ironică.

Apoi tânărul acela cu părul lung, lins şi totuşi rebel, negru şi lucios, un păr nervos, care venise pentru „rezultat”: „ne amăgeşti, domnule doctor, şi-i păcat de şcoala pe care o aveţi”, „cum îţi permiţi să spui aşa ceva”, „păi, aşa, că mie mi-a ieşit bună, adică sunt sănătos tun şi aşa şi e, nu mă plâng, numai că nu trebuia să iasă aşa, a mea nu trebuia să fie bună, că eu m-am frecat cu mercur pe spate, că trebuia să vă încerc, că îmi spuseseră mie oamenii că ies toate bune, a mea trebuia să iasă cu pete şi unde-s petele şi o să le spun asta tuturor, să ştie.”

Nu avea să ştie ce scandal avea să iasă din asta, sindicatul lor făcuse mare tărăboi, că nu-l mai vor, că se ţine de falsuri cu cei din conducere.

Trebuia să plece şi-i părea rău, era la jumătatea drumului şi ei i-au spus că regretă, dar că nu-l pot ajuta cu nimic, trebuia să fie mai prudent, să nu facă chiar exces de zel. Aşa că, în sfârşit, înţelese. Abia atunci înţelese şi trebui să plece.

Cu primul tren şi fără să se teamă de el.

 Lucian Strochi