O toamnă generoasă a permis plasticienilor nemţeni câteva expoziţii de răsunet între care cele organizate la Clubul de Protocol din Taşca de Ziua Cimentiştilor, la Sala Radio – Bucureşti şi, desigur, cea mai recentă, de la Muzeul de Artă din Piatra Neamţ.

Frunze  desprinse din arborele Eternităţii, tablourile artiştilor din Neamţ au însemnat „culoare, suflet, retină”, dar şi experiment şi efort de intrare într-un imaginar propriu.

Plastica nemţeană poate începe cu splendida cultură a ceramicii de Cucuteni, o cultură a spiralei, mereu tăiate, astfel încât fiecare vas e un unicat, fiecare suprafaţă e unică (ca desen), având drept culori „de bază” ocrul, albul şi roşul. O cultură contemporană (chiar anterioară!) marilor culturi egipteană sau mesopotamiană, cu capodopere, între care Hora de la Frumuşica (dans păgân, solar, al unor fete, şase la număr), Soborul Zeiţelor (splendidă asumare a unei feminităţi orgolioase) şi Gânditorul de la Târpeşti (replică a la fel de cunoscutului Gânditor de la Hamangia) sunt cele mai celebre.

Din  Neamţ pornea, peste timp, Anastasie Crimca, cel care întemeiase la Mănăstirea Neamţu o şcoală de caligrafi şi de miniaturişti şi tot în Neamţ se pictau uluitoarele icoane de Văleni şi de Războieni (tempera pe lemn de tei sau de Paltin, datând din sec. XV-XVIII, rivalizând cu cele ale mult mai cunoscuţilor Andrei Rubliov sau Teofan Grecul).

Patru mi se par a fi notele fundamentale ale plasticii nemţene, note aflate într-o opoziţie dinamică: miniaturalul, rod al anluminurilor şi al manuscriselor bisericeşti gravate întâi pe lemn de păr, voluptatea monumentalului, inspirat de celebrelor Chei ale Bicazului, de măreţia singuratică a Ceahlăului sau de megaliticii de la Sihla (cu un apogeu atins în perioada barajului de la Bicaz, în anii 60), o cultivare obstinentă, insistentă a realului, graţie şi a unui peisaj variat, complex (în Neamţ se găsesc toate formele de relief, de la luncă la munte), dar şi esenţializat (munte-mare, pe zeci de kilometri, lacul Izvorul Muntelui fiind o adevărată mare interioară, în miniatură desigur), ca şi gustul pentru experiment (să-i amintim doar pe Lascăr Vorel, cel al cărui guaşe expresioniste, introduceau în România acest curent, iar în Germania făceau operă de pionierat şi pe Victor Brauner, născut la Piatra-Neamţ, poate cel mai cunoscut pictor român în Occident).

Prin urmare, Neamţul a avut întotdeauna o şcoală de pictură, o continuitate în demersul plastic.

Mai vechilor şi celebrilor Iulia Hălăucescu, Simona Vasiliu-Chintilă sau Eugen Crăciun (cu toţii  – fii al locului), li se adaugă acum o pleiadă de artişti plastici tineri, aflaţi pe diferite trepte ale consacrării.

(În plus, peisajul nemţean conţine adevărate oaze de picturalitate, taberele de la Almaş, Brateş, Tazlău, Ceahlău, Costişa, Durău, Tarcău, Piatra Neamţ, Hanu Ancuţei) fiind tot atâtea argumente în timp).

Ultima expoziţie colectivă a nemţenilor (vernisajul a avut loc la Muzeul de Artă din Piatra-Neamţ, joi, 30 noiembrie 2000, la ora 11,00), fiind şi un omagiu adus Zilei Naţionale a Românilor, despre creaţia artiştilor nemţeni şi a invitaţilor lor vorbind scriitorul şi criticul de artă Lucian Strochi, precum şi pictoriţa Doina Daşchievici, preşedinta filialei Neamţ a UAP, propunând tuturor pietrenilor producţia taberei de pictură şi sculptură de la Durău – Piatra-Neamţ, s-a vrut o adevărată demonstraţie de forţă, fiind o anuală cu numeroase izbânzi artistice, pictorilor aflaţi la Durău şi sculptorilor de la Piatra-Neamţ adăugându-li-se acum şi aici şi nemţenii rămaşi acasă, precum şi câţiva invitaţi de ultimă oră.

Pentru cei care nu au fost la vernisaj sau nu au avut posibilitatea de a o vedea în integralitatea ei, să inventariem expoziţia, parcurgând-o în sensul acelor de ceasornic.

Ştefan Potop ne propune mai multe ferestre, ipostaze ale păsării, de la pasărea măiastră la păunul „răsăritean şi moale”, de la bufniţa cea înţeleaptă la pasărea Fenix. Desenul e atât de sigur şi de fin tăiat, încât ai impresia de colaj.

Lucian Gogu-Craiu e prezent în expoziţie cu trei lucrări de sorginte expresionistă, forme (proteice) având „ochi”, asemenea celenteratelor. Desenul e precis, expresia a devenit mult mai personală.

Grigore Agachi se dovedeşte, prin cele două lucrări expuse (precizez că majoritatea lucrărilor din expoziţie nu au „titluri”; gest de frondă, dar şi credinţa expozanţilor în valorile simbolice ale artei, în infinitele nuanţe interpretative, în aleatorismul (şi limitele) verbalului, opus, măcar formal, plasticului), un maestru al  sugestiei, un colorist de primă mână, realizând o pictură care se priveşte liric, printre gene.

Violeta Dinu perseverează, cu foarte bune rezultate, în monocromii de ocru, umbră arsă sau roşu. Siluetele ei au, paradoxal, relief şi o netăgăduită eleganţă, de blazon şi de basorelief.

Ieşeanul Constantin Tofan aduce în lucrările sale cerul pe pământ. Drumurile Ceahlăului devin drumuri celeste, iar pământul se eliberează parcă de propria-i greutate. Artist matur, perfect stăpân pe mijloacele sale artistice, Constantin Tofan poate expune oriunde în Europa cu acelaşi succes, nu doar „de stimă”. La Constantin Tofan  se remarcă o rafinată economie de mijloace de exprimare, dar de o forţă ce derivă vectorial din visceralul asumat plenar şi un intelectualism de cea mai bună calitate.

Dan Cepoi confirmă „răzvrătirile” sale printr-o interesantă „Germinaţie” (titlurile, repet, ne aparţin) şi prin acei „Copaci singuratici în furtună”, simboluri ale permanenţei, dar şi ale deznădejdii atent filtrate şi vibrate.

Carmen Albu-Diaconu ne propune, într-o grafică subtil colorată, un colţ de atelier.

Arcadie Răileanu, moldoveanul de dincolo de Prut, foarte recent aclimatizat şi împământenit pe malurile Bistriţei este una din revelaţiile ultimului an plastic. În expoziţia de faţă ne indică, în doar două lucrări, două modalităţi de abordare a culorii: una pură, descinzând din curcubeu şi o a doua, mai puţin spectaculoasă, dar mai rafinată, pe tonuri de kaki.

Ioan Popei, celebru deja prin icoanele sale, intră în expoziţie cu o lucrare atent elaborată, de dimensiuni mai puţin „ortodoxe”, amintind de „Nenupharii” impresioniştilor.

Mi-l închipui pe Mihai Agape „desfrunzind” natura, dar nu brutal, aşa cum se procedează cu cuconii viermilor de mătase, chiar dacă rezultatul nu e foşnitoarea, unica mătase, ci tandru, lilial, prin cântec.

Pensula sa mângâie şi linişteşte, gesturile sunt calme, precise, ritualice, tandreţea sa acoperind în final natura cu o altă pânză, mai reală, esenţializată: frunza şi creanga poartă un dialog cromatic decisiv, convingător.

Doina Daşchievici este un pictor deja clasicizat, pledând pentru răcoarea liniilor de „contur”, dar şi pentru valorificarea febrilă a centrului (mandală, origine, punct de sprijin, metaforă obsedantă, început de mister). Pictura Doinei Daşchievici a evoluat în timp, de la o fervoare a formei şi a sentimentului, la o geometrizare bine temperată a intelectului.

Litere, cuvinte, sentinţe, avertismente, pleacă toate din „fierbintele mijloc al faptei” spre margini, în cercuri concentrice, asemenea undelor (de apă, de lumină, sonore). Doina Daşchievici pledează convingător pentru puritatea şi sobrietatea formelor geometrice, înţelepciunea fiind una geologică (cea care transformă materia amorfă, inertă, în flori de mină).

Dinu Huminiuc, prezent cu trei lucrări de grafică pe simeze, (îşi) cultivă cu încăpăţânare grădina sa de simboluri, engramele sale fiind amprentele unui (pre)creştinism în care lemnul, peştele sau cuiul devin, din semne, însemne.

Dumitru Mosor, pictor trăitor deocamdată la Târgu – Neamţ, ne surprinde plăcut prin patru lucrări echilibrate, cu dominante de roşu şi ocru.

Gălăţeanul Ioan Tudor e autorul unor remarcabile dealuri, mult mai eterificate decât cele ale regretatului Horia Bernea, fiind de fapt, un nod de curcubeie, semn că artistul nu a rămas insensibil la chemările şi ispitele apelor Dunării.

La polul opus, de o sobrietate antică, lucrările în reliefuri subtile, rafinate ale pictoriţei din Bacău Dany Zărnescu, cea care sporeşte taina negrului, iniţierea sa fiind făcută în Bucovina natală, acolo unde localnicii pot distinge, se spune, peste cincizeci de nuanţe de negru, fiind egalii antagonici ai eschimoşilor, din acest punct de vedere.

Solidară întotdeauna cu mai tinerii săi colegi, artista plastică Iulia Hălăucescu e prezentă în expoziţie cu trei lucrări: „Scăldătoarea vulturilor”, „Pe malul Tarcăului – Cascada” şi „Case şi dealuri”. Pictura Iuliei Hălăucescu capătă, tot mai mult, dincolo de valoarea artistică incontestabilă, o valoare monografică, artista fiind un poet al satului de munte, văzut matricial şi blagian,etern şi perfect ritmat într-o natură generoasă.

O altă surpriză (şi tot plăcută) sunt cele două lucrări ale pictorului Adrian Bocancea, un împătimit al „migraţiilor”, hotărât să se oprească o vreme şi în Neamţ, după ce a cutreierat Suceava şi Botoşanii. Impresionează rafinata trecere a griurilor colorate într-un peisaj, precum şi evitarea şabloanelor dintr-o natură statică.

Un patriarh al pictorilor nemţeni (cel puţin prin ţinută) e Gheorghe Vadana, autorul unei adolescentine „Alegorii a Toamnei” şi a unui „Peisaj fantastic”, realizat cu o forţă imagistică remarcabilă.

Dumitru Bezem, excelent colorist, mizează mult, de această dată, pe compoziţie. „Cristul” său e realizat aproape monocrom, dar este dramatic, expresiv, fiind, cert, una din reuşitele genului, iar interiorul humuleştean este o evocare caldă a unui univers în care obiectele casnice, simple, banale sunt reperele formative ale unei viitoare personalităţi (artistice).

Camelia Rusu, inegalabilă profesoară, pledând permanent pentru condiţia de înaltă artă a decorativului (în grafică sau tapiserie) ne oferă două „Naturi statice”, absolut remarcabile prin realizarea acelui echilibru atât de greu de găsit între desen, culoare şi compoziţie.

Tereza Gogu, structură clasică, intră în această expoziţie cu două lucrări rezolvate academic: „Conduraşi” şi „Portret de femeie”.

Nicolae Zeleznicov este singurul care expune tapiserie, reuşind, prin „Monstrul apelor”, să ne convingă de marele său talent. Aş afirma chiar că artistul pietrean creşte valoric cu fiecare lucrare nou realizată, arzând etape şi cucerind unanime aprecieri.

Ieşeanul Grigore Bejenaru ne propune trei lucrări de grafică, pasiunea sa declarată fiind grafica asistată (pe calculator, fireşte).

Minuţioase, reuşite compoziţional, lucrările sale sunt uneori prea aglomerate, semn că există posibilităţi de creştere valorică în perioada imediat următoare.

Deja anunţate de o personală, lucrările lui Dumitru Bostan jr. trădează noua sa etapă de creaţie, bazată  pe reflecţie şi un aer metafizic inconfundabil, lăsându-se în spate cuceriri trecute, certe, tributare unor efecte de galerie (în sens de spectacol).

„Uşa” sa e o trecere spre un alt tărâm al cunoaşterii artistice, mai dificil, dar plin de mai multe satisfacţii.

În fine, Constantin Filimon, prin doar două lucrări, „Pescarul” şi „Meseanul” îşi reconfirmă acutul spirit de observaţie şi umorul incontestabil.

Lucian Tudorache e prezent chiar în centrul (fizic) al expoziţiei, cu câteva lucrări de sculptură mică, mai aproape de basorelief decât de sculptura „volumetrică”, monumentală.

Pentru a fi o anuală, în această expoziţie trebuia să ne întâlnim şi cu creaţia altor artişti semnificativi ai urbei, între care Vasile Doru Ulian, Iosif Haidu sau Mariana Papară.

Regretăm absenţa lor şi ne exprimăm convingerea că, la o viitoare expoziţie colectivă, se vor dovedi solidari cu colegii lor, cu arta plastică de pe aceste meleaguri.

Să-i amintim şi pe sculptorii de exterior, dimensiunile lucrărilor lor nepermiţând o expunere de interior: Camelia Cilianu, Ionel Iştoc, Mugur Vrânceanu şi din nou Lucian Tudorache.

Această expoziţie a artiştilor plastici nemţeni este, cu certitudine, una dintre cele mai valoroase din ultimii ani.

Prin complexitate, prin diferenţa specifică, prin genul proxim, prin unele realizări individuale, prin unele autodepăşiri, prin confirmări.

Aici, în Neamţ, pictura este, alături de religie, o religie.

Lucian Strochi
(ANTITEZE, nr.1-3/2001, pp143-146)