Mina împlinea în curând şaptesprezece ani. Şi când i-a spus  maică-sii ce vrea, aceasta a lăsat capul în jos sub povara unei priviri parcă uimite, parcă hotărâte, sigur albastre. I-a promis rochia, dar să rămână o taină a lor, că dacă află taică-su le omoară pe amândouă. Lux le trebuie lor acum? Invitaţia la ziua lui, a lui Eugen, băiatul doctorului Stifter adică, era valabilă peste trei săptămâni. Aşa că Lucreţia s-a dus, chiar de a doua zi, la madam Margot, să-i dea lucruri la spălat. Madam Margot o cunoştea, ştia că e curată, că spală repede şi mai ales bine şi a acceptat. Şi Lucreţia a reuşit să dea gata un munte de rufe. Rămânea un mister cum de reuşeau să fie atât de murdare, când se ştia că familia doctorului nu îmbracă de două ori aceeaşi cămaşă sau bluză. Dar, până la urmă, Lucreţia a reuşit să-şi ţină promisiunea. A luat-o pe Mina de mână, s-au oprit îndelung la galantare şi s-au decis în favoarea unei rochii albe, cu tăietură simplă, foarte scumpă, dar, într-adevăr, frumoasă. Au luat-o şi au ascuns-o la Lisaveta, o vecină. Cum-necum, Petre a aflat de rochie. S-a dus el singur la Lisaveta, a cerut rochia şi Lisaveta, de frică, i-a dat-o. A luat-o cu grijă, împăturită frumos pe braţ şi aşa a intrat în casă. Cele două s-au făcut mai albe ca rochia. Şi când Lucreţia i-a înţeles gândul, nu degeaba şi-l ştia de bărbat de douăzeci de ani, i-a întins în tăcere, ca într-o rugăciune, degetele înflorite în muguri sângerii.

„Cu astea am făcut-o; e prima ei rochie .”

N-a scos niciun cuvânt, dar el a înţeles-o. N-a mai despicat, aşa cum avea de gând, pânza aceea prea albă pentru ochii şi mâinile lui. Dar Petre ştia mai multe şi nu s-a lăsat:

„Dar să fim bine înţeleşi, Mina: la petrecere tot nu te duci .”

Şi totuşi Mina s-a dus. A avut noroc: taică-su intră în tură de noapte. Aşa că s-a dus. I-a luat lui Eugen o carte, cu banii strânşi de ea, cine ştie de când, a învelit-o cu o coală de pergament pe care i-o dăduse Maricica, vară-sa care lucra la cofetărie. A sunat cu frică, o singură dată. Şi scurt. Nu i-a deschis nimeni. Înăuntru era zarvă mare. Noroc cu un prieten de-al lui Eugen, care tocmai sosea. Aşa că au intrat împreună. Înăuntru erau multe fete: sora lui Eugen, Claudia, apoi o vară de-a sa, vreo două trei prietene. Au privit-o cu toţii, întrebători. Şi Eugen. O invitase în glumă, ştia că oricum n-o să vină, o ştia din vedere mai demult. Îl mirase şi pe el atunci propunerea lui.

Mina înaintă spre el:

„La mulţi ani, Eugen!”

Şi îi dădu cartea. Eugen surâse subţire:

„Nu trebuia să te deranjezi. Nu e ziua mea. E doar o mică petrecere, între prieteni.”

Apoi, vinovat, văzându-i chipul întunecându-se:

„Oricum, eşti invitata mea în seara asta.”

Brusc, teatral, cu un gest larg:

„Fetelor, v-o prezint pe Mina.”

Fetele schimbară între ele priviri, apoi tot din priviri o întrebară pe Claudia cine e.

„E fata spălătoresei noastre.”

Claudia rostise cuvintele suficient de tare, să audă toată lumea, deşi, evident, mimase şoapta.

Mina vru să plece imediat. Numai chipul istovit al mamei, pe care l-ar fi întâlnit, întrebător, la întoarcere, în pragul uşii, o făcu să rămână.

S-a început cu dans. Mina îşi dădu seama cu groază că toţi dansau excelent, pe când ea nu încercase decât câţiva paşi, în joacă, singură, acasă. Acum picioarele ei subţiri şi lungi, cu genunchii prea mari ca să fie cu adevărat frumoase, de o culoare nefirească, de plantă crescută la întuneric, acum picioarele ei se zbăteau zadarnic, căutând să prindă ritmul dansului.

Eugen era drăguţ, adică binevoitor:

„N-ai prea dansat, nu-i nimic, ai să te obişnuieşti.”

Mina trase cu ochiul la celelalte picioare, bine făcute, nervoase, ale fetelor. Aici o depăşeau, e drept. Picioarele ei nu erau obişnuite cu frământarea asta pe loc, în fond stupidă. Dar ia să fie o pajişte cu iarbă înaltă şi să fugă toate, cine-ar mai prinde-o? Gândul ăsta o linişti. Avea, cel puţin pentru ea, un punct câştigat. Băieţii aprinseră apoi ţigările. Erau stângaci, se vedea că, deşi trag în piept, fumează numai la ocazii mari. Apoi aprinseră ţigările şi fetele. Cineva, un băiat desigur, propuse să se stingă lumina. Nu de tot, doar atât cât să fie intim. Propunerea o făcuse din braţele unei fete, aşa că era în fond inutilă, dar avu succes. Au venit şi sandviciurile. Frumos ornate. Şi băutura. A fost de fapt momentul cel mai festiv al serii. Eugen a rămas şi în continuare atent cu Mina. Îl amuza situaţia, mai ales că pe Mimi n-o amuza deloc. Nu făcea decât să repete un joc, început cu invitaţia şi continuat cu venirea Minei aici. Mimi, ca orice brunetă, nu ştia de glumă, aşa că, la un moment bine ales, reuşi să-i verse Minei pe rochie o ceaşcă de cafea. Mina nu zise nimic, se întrebă doar îngrozită, dacă cafeaua pătează sau nu. Nici Eugen n-a spus nimic. Se simţea de două ori vinovat: odată faţă de Mina, merita o soartă mai bună şi a doua oară faţă de Mimi, care, evident, era suficient de agasată de jocul lui, pe care nu-l pricepea pur şi simplu.

Claudia a fost atunci drăguţă, s-a oferit să-i dea o rochie de-a ei „mai veche”, apăsase cam tare pe cuvintele astea, dar Mina era acum prea speriată, incapabilă de nuanţe.

Aşa că s-a schimbat în camera Claudiei şi, cu toate protestele ei, a trebuit să lase acolo rochia.

„Nu-i nimic, se aranjează. O vei primi aşa cum a fost.”

Întrebă de ceas. Era destul de târziu, mai stătu totuşi o jumătate de oră, să nu-l indispună pe Eugen, apoi plecă.

Eugen se oferi, amabil, s-o conducă. Îl refuză politicos, dar ferm. Îi mulţumi pentru invitaţie şi pentru seara petrecută împreună. Se despărţiră repede: Eugen ieşise numai în cămaşă, era transpirat şi ar fi putut să răcească.

Privi o clipă în urmă, casa doctorului era luminată puternic şi abia atunci plânsul se frânse în ea. Şi izbucni. Ajunse acasă târziu, maică-sa se culcase, oftă uşurată, ascunse rochia Claudiei şi se strecură în pat.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Lucreţia îşi reluă lucrul la doctor. O aştepta alt munte de rufe. Cutremurată, descoperi în vârful vrafului de rufe aruncate alandala, rochia albă a Minei. Descoperi imediat şi pata aceea maroniu-roşiatică, culoare care i se păru fără echivoc. Rămase fără glas.

„De aia nu mi-a spus nimic azi-noapte. Altfel m-ar fi sculat. Eu mă zdrobesc toată să-i fac rochie, ca ea să-şi facă rost mai uşor de amanţi.”

Spălă cu îndârjire, fără să-i mai pese de mâini. Degetele păreau crenwurşti fierţi. Nici n-a ştiut cum a trecut timpul. Spălase trei funii întinse. Numai rochia albă a Minei, nu. O împături cu grijă pe braţ, îşi aminti că şi Petrică făcuse la fel şi plecă.

Ajunse într-un suflet acasă. Era o flacără toată. Se şi repezi la Mina, plesnind-o peste faţă:

„Ce-ai făcut, tu…?”

Mina ţipă îngrozită:

„Nu da, mamă. Nu eu…din greşeală…”

Dar  Lucreţia n-o mai asculta.

„Greşeală? Şi de ce, mă rog? E de nasul tău? De ce a trebuit să faci asta?”

Mina se refugie pentru o clipă lângă pat:

„Mamă, mi-a spus Claudia că… cafeaua iese la spălat.”

Lucreţia nu-şi crezu urechilor:

„Care cafea? Ce spălat?”

Apoi tot singură înţelese. Începu să plângă, biruită. O încercă totuşi o bănuială:

„Şi tu cu ce te-ai întors acasă?”

„Cu o rochie veche de-a Claudiei.”

Lucreţia trebuia să se descarce.

„Şi unde-i rochia?”

Mina i-o dădu tremurând. Lucreţia o privi o clipă lung, de parcă rochia aceea a Claudiei putea să-i spună, într-adevăr totul, aşa cum fusese, apoi se repezi asupra ei. O sfâşie însă cu gesturi calme, nobile.

„Ce faci, mamă? Trebuie s-o duc înapoi. Acum ce fac?”

Atunci Lucreţia izbucni biruitoare:

„Nu face nimic. N-ai nevoie de boarfele lor. Lasă, am să le-o plătesc şi pe asta, cum am plătit-o şi pe cealaltă. Am să spăl. Tu fă de mâncare, că acuşi vine tată-tu şi ne omoară pe amândouă.”

Iar  ea  luă  rochia  albă  a  Minei  şi  o  cufundă  în cazanul cu apă rece, să se înmoaie.

Lucian Strochi