De la cabană la ocol avea mai mult de zece kilometri. Era luni, zi de şedinţă, aşa că trebuia să ajungă până acolo devreme. Dacă se grăbea, avea timp să treacă şi pe acasă. Acum era singur, locuia mai mult pe la cabană. Era mai aproape de pădure. Fata terminase cu şcoala, era învăţătoare într-o comună vecină. Trecea din când în când pe acasă, mai ştergea praful, îi mai aducea  câte  ceva  de  pe  la  oraş. Copil  cuminte.  Ca  şi nevastă-sa. Poate ea să aibă mai mult noroc. Nu fusese bărbat rău, nu-şi bătuse nevasta, nu strigase la ea. Dar femeia se stinsese repede, la doi ani după naşterea copilului. Slăbise tot mai mult, vedeai prin ea, dar medicii nu-i găsiseră nimic suspect. „Mai multă poftă de mâncare.” Dar ea mânca tot mai puţin, cât un pui de pasăre. Se stinsese aşa, pe picioare. Fata îi semăna şi nu-i semăna. Avea statul ei. Şi căutătura. Poate şi o tristeţe fără motiv şi fără leac. Râdea prea rar. Învăţătorii o iubeau, era cuminte şi răspundea bine la lecţii. Era totuşi voinică şi aprigă la mânie. Băieţii se temeau de ea, de când îl învineţise pe unu, Crăcea, puternic ca un tăuraş. Îi spusese ceva, încercase să-i ridice, cu un băţ, fusta. I-a smuls băţul din mână, l-a croit de-a curmezişul feţei. Speriat, Crăcea şi-a dus mâinile la ochi, să se apere. Atunci ea i-a sărit la gât. L-a dat jos. Au sărit ceilalţi băieţi. Abia l-au scăpat. „Turbată. E turbată.” Crăcea îşi învârtea speriat ochii, căutându-şi prin preajmă scăparea. Dacă i-ar fi trecut prin minte cumva să sară iar la el. Ea nu spunea nimic: atâta doar că, după întâmplarea asta, a devenit şi mai retrasă.

Îi plăcea drumul ăsta. Uneori, când trebuie să păzească, mai ales vara, cabana, cobora foarte devreme, pe întuneric aproape; îi culegea fragi, cu tot cu tulpiniţele lor verzi şi subţiri; când ajungea acasă, punea fragii în pahar şi aştepta să o trezească. Se trezea imediat, îi înfăşura gâtul cu braţele ei subţiri şi-l săruta pe gură cu buzele ei mici şi fragede. 

Citise undeva, într-o culegere populară „buza ta / e ca fraga” şi se scuza: „…şi eu îţi dau fragi”.

Altfel era serioasă, nu-i plăcea să fie mângâiată, nici sărutată. Nici chiar de el.

De aceea poate îi plăcea atât de mult la marginea drumului: treceau pe drum atâţia care ar fi putut să-i culeagă. Chiar cei care mergeau anume după fragi părăseau drumul şi se îndreptau spre poienile însorite, sus, spre vârfuri. Sau spre plantaţii. Acolo însă mergeau toţi şi fragii nu ajungeau pentru toată lumea. Vara, marginea drumului era plină de şopârle verzi, repezi: nu le vedea, îşi trădau trecerea doar la pasul lui greoi şi egal, atunci când se zbăteau pentru o clipă ierburile. Le căuta cu interes: şopârlele îl priveau cu ochii lor mici şi strălucitori, fără frică  (dacă nu le-ai fi urmărit guşa care se zbătea asemeni unei inimi după cumplite încercări).

Se mai oprea şi la podul de la Verdele: aici pârâul devenea râu, copii îl luau cu asalt încă din zori: trupurile lor alburii, gălăgioase, trăiau în bună pace cu cleni somnoroşi şi mrene şirete.

Drumul se îngusta apoi, pătrundeai printr-un tunel de frunze: copacii se îngrămădeau ca la spectacol (nu ştiai: să vadă sau să fie văzuţi); fragi, arini, plopi, ulmi, salcâmi, mesteceni. Din când în când, câte un stejar sau câte un brad: era tot timpul umezeală în pădure şi un aer tare şi rece, oricât de cald ar fi fost afară. Căutai o rază sau două, dar erau atât de puternice, încât locul unde atingea pământul fumega. Căută şi acum o rază de soare. N-o găsi la locul ştiut. Dimpotrivă, veni dinspre pădure. Îl izbi puternic în piept, orbindu-l pentru o clipă, luându-i apoi cu totul privirile. Nici când auzi văile urlând, nu pricepu nimic. Numai când omul din faţa sa, destul de departe ca să fie recunoscut, porni şchiopătând să urce spre măgură, înţelese. Vru să-l strige, dar aerul rece pe care îl trase în piept îl făcu să tuşească. Clătinându-se, porni totuşi pe urmele celuilalt. De ce, nu ştia: oricum nu avea să-l mai ajungă. Abia ajuns la poala bradului, îşi dădu seama că pentru brad pornise, aproape fără voia lui, într-acolo.

De aici nu se mai vedea drumul: mai bine. Se aşeză pe spate, cu grijă, de parcă s-ar fi temut să nu se spargă. Abia acum putea să se cerceteze în voie. Rana era fără speranţă. Celălalt ţintise „în plin”. De ce? Şi cine? Găsi şi glonţul. Nesemnat. „Armă fără ghinturi, lisă. Să nu se cunoască cine a tras”. Numai că, de data asta, ştia cine a tras. Privi în jur. Până la drum avea cel mult cincizeci de paşi. Ar fi putut ieşi la marginea lui. Să aştepte o maşină cu buşteni. Dar asta ar fi însemnat… Mai bine nu. Dacă avea să mai trăiască, trăia şi dacă mai stătea aici.

Şi tatăl lui fusese pădurar: om aspru, dar drept, atât cu fiarele, cât şi cu oamenii. Nu-i plăcea să pună capcane. O singură dată le-a pus, când nu mai avea ce face: chiar în sectorul lui se aciuase un urs bătrân. Dăduse de carne şi acum nimic nu-l mai oprea să-şi ia partea. Atacă la început cireada aflată la păscut. Apoi când s-au înmulţit câinii şi paza, a început să atace grajdurile oamenilor de la poala pădurii. Nu se temea de glonţ, de câini îşi bătea joc, lăsându-i să se sugrume singuri cu lanţul. Se cocoţa în spinarea vitei, care înnebunită, rupea tot ce întâlnea în cale: poartă, gard şi se repezea în pădure.

Oamenii începuseră să se plângă pe la autorităţi. Se organiză chiar o vânătoare în toată regula: trei zile au bătut pădurea, copac cu copac, stâncă cu stâncă, tufiş cu tufiş. Degeaba totul. Ba, mai mult, le lăsa în mijlocul drumului câte o balegă fierbinte. Atunci s-a hotărât să pună capcana. Numai că în capcană nu intrase cine trebuia, ci un băiat, coleg de clasă cu fiu-său. Capcana i-a rupt osul în două locuri.  Puştiul rezistase eroic până a doua zi dimineaţa, când  l-au găsit femeile plecate după zmeură. Piciorul i s-a vindecat mai apoi, dar a rămas mai scurt. Nu-i mai ziceau acum Strâmbu, ci Şchiopu.

Taică-su îi povestise ce se întâmplase mai departe cu ursul. Îl căutaseră cu înverşunare. Nu-l aflaseră. Atunci când se aştepta mai puţin, dădu faţă în faţă, la nici doi metri, când ursul, auzind zgomot, se ridicase brusc în două picioare. Puşca o avea la spate. A ridicat atunci o mână, aş „mă predau sau te salut” nici el nu ştia prea bine de ce. Ursul era şi el uimit şi înfricoşat: a ridicat şi el o mână în dreptul capului, a salutat adică. „Mi-am dat seama atunci că n-o să mor şi că nici ursul n-o să moară din mâna mea”. Aşa a şi fost. Ursul s-a dezmeticit primul, s-a întors uşor, trăgând cu coada ochiului să vadă ce-o să fac. Apoi s-a îndepărtat fără grabă, caraghios, cu cărnurile curgând valuri – valuri de pe el. Ursul a murit un an după aceea, nedemn sau demn, cum vrei s-o iei: l-a lovit un bou, când încerca ceva la un staul. I-a rupt falca. A murit după vreo trei luni, de foame, de ruşine şi de bătrâneţe. L-am găsit tot eu, mort, lângă o stâncă, într-o dimineaţă. Mai târziu i-am văzut şi falca: osul se lipise în felul lui, e drept, dar strânsoarea nu mai avea putere. Şi când ursul dă de carne, nu-l mai mulţumeşti cu zmeură sau cu muguri.

Şchiopu – aşa îi rămăsese numele, părea că-l poartă de când lumea, oamenii uitaseră cum îl cheamă de fapt, poate şi pentru că celălalt nume era tot o poreclă şi ar fi rămas uimiţi, dacă ar fi fost strigat de cineva după acte, devenise tot mai retras, era mândru, părea să nu-i mai pese de piciorul lui care se zbârcise şi se subţiase, dar el îl văzuse odată prin gard, când venise să-l cheme sau să-l roage ceva, bătându-şi cu un băţ piciorul neputincios şi plângând în voie, cu lacrimi înnodate, aşa cum plâng copii, convinşi fiind că plânsul e şi el ceva important şi, ca orice lucru important, se cere făcut cu seriozitate. Ştia că nu plânge de durere, de durere plângi prea rar, atunci când durerea e prea mare, nu te mai iubeşti, uiţi de tine, chiar dacă nu de tot, chiar dacă te aminteşti apoi; iar când durerea nu-i atât de mare, n-are rost să plângi. Îl văzuse şi el, îl privise rău, îi părea rău că fusese văzut plângând şi încă cu cine…Aşa că plânsul i se curmă imediat şi un „ce vrei”, care nu cerea parcă răspuns, veni peste umărul lui, căci se şi întorsese deja. Apoi, deodată, fără să mai aştepte răspunsul celuilalt, fără vreo legătură cu ce întrebase înainte: „tu… numai tu… eşti de vină.”

Nu spusese nimic despre capcană, despre picior, dar despre capcana de urs şi despre piciorul schilodit era vorba. Mult mai târziu, când şi-a amintit acele cuvinte scuipate, bolborosite, aproape fără trup, chinuite, s-a întrebat de ce el era de vină şi nu tatăl său, cel care pusese capcana, asta dacă nu cumva vinovat era chiar el, ce căutase pe-acolo, de ce nu avusese grijă cum merge prin pădure. Întrebarea şi-o pusese mai târziu, când dragostea pentru tatăl său mai pălise, când tatăl său putea fi şi el vinovat şi poate şi era: dar tatăl său era puternic, nu putea fi înfruntat nici măcar în gând şi, gândind asta, simţea cum i se umple de mândrie pieptul şi dragostea dintre ei începu să strălucească la fel de puternic, dar altfel şi atunci ura celuilalt se revărsase asupra lui, o ură fără scăpare, teribilă, mocnită, ură rară, de-o viaţă, cum nici nu crezi că mai există.

Începu între ei o luptă surdă, „care pe care”, mai întâi la învăţătură, numai că aici Şchiopu nu putuse face prea mult, învăţa greu şi, cu toată dârzenia lui, nu-i putuse face faţă. Apoi în celelalte. Ieşise din mohorala lui, devenise iarăşi vesel, părea să spună „da, am numai un picior, dar mai am două mâini şi mâinile astea nu le întrece nimeni”, făcea totul cu o sălbăticie şi cu o încăpăţînare din faţa căreia trebuia adesea să te dai la o parte. Venise şi vremea dragostei, mai întâi a dragostei gingaşe, a plimbărilor şi vorbelor lungi, când cei doi nu-şi spun prea multe, n-au de ce, dar îi leagă aceeaşi febră, într-o sudură albă, de cositor. Fata cu care vorbea i-o luase Şchiopu, nu pentru că ştia mai multe despre dragoste şi despre femei, ci pentru că el arsese timpul şi pentru că dorinţa lui fusese mai puternică. Şi fata îl urmase fără prea multă vorbă în casa lui. Fără să se dezmeticească prea bine, ca într-un somn. Şi tot ca într-un somn, i-a născut în doi ani, doi copii: când s-a trezit era femeie, cu şoldurile late şi fierbinţi, una din acele femei „suflet de pat”, pe care n-o linişteşte un bărbat, mai ales un bărbat în care încape mai multă ură decât dragoste.

Aşa că Şchiopu a găsit-o înlănţuită în patimă cu un altul, prea lung şi prea puternic ca să-l îneci sau ca să-l dobori chiar cu un val de ură.

Femeia n-a zis nimic, l-a privit senină şi şi-a luat copiii şi vlăjganul şi s-a mutat la acesta. Şchiopu a umblat ca turbat două luni, mai mult beat decât treaz, se lega de femei pe drum, până l-au prins într-o seară doi flăcăi, l-au prins şi l-au întins în drum şi l-au bătut până când l-au lăsat fără suflare acolo, mai mult mort decât viu şi atunci i-a venit mintea la cap, şi-a dat seama că nu aşa trebuia să se poarte, pe faţă.

A devenit iarăşi posac şi ascuns, cu priviri răsucite şi moi: numai arcul din el rămânea întins.

S-a luat de femeia unui văr de-al său, acesta pleca câte o săptămână, lucra departe tocmai la ocnă şi se întorcea sâmbătă seara, femeia rămasă singură avusese vreme destulă de dragoste, deşi avea şi ea doi copii şi putea să se gândească la asta. L-a urmat şi ea tăcută în casa lui mică, numai o cameră, prost văruită, cu copii cu tot.  Văru-su  n-a zis mai nimic, îşi găsise şi el o mândră în târg, venea acasă acum mai mult pentru copii, aşa că Şchiopu şi-a greşit şi de astă dată socotelile, dacă în ele intrase şi ura. Şi intrase cu siguranţă.

Se însurase şi el, îşi luase o femeie albă de peste deal, frumoasă şi supusă. Şchiopu încercase să se dea la ea, dar ea se apărase cu furca. Şi Şchiopu  n-a îndrăznit să se mai apropie din nou. Femeia i-a spus. Era însărcinată, se speriase cumplit, tremura toată. Asta l-a hotărât. Şi-a luat toporul, l-a scuţit bine, femeia îl privea albă, mai albă decât o văzuse vreodată, dar el i-a zâmbit, „nu te înspăimânta, nu-i fac nimic, mă apăr numai.” Pe Şchiopu îl găsise acasă, a venit repede, ştia  despre ce-i vorba, îl mira numai faptul că celălalt îşi ieşise în sfârşit din nepăsarea (aşa credea el) sa, că în sfârşit poate să-l umilească. L-a privit cu genele plecate, apoi drept, cu pleoapele coşcovite şi ochii mici şi negri:

„Şi ce? Toate-s femei.  Toate-s la fel. Dacă nu era cu copil în burtă, s-ar fi întins poate să-i fac eu unul, dacă tu n-ai fi fost în stare.”

Vroia să-l facă să-şi iasă din minţi, îi văzuse toporul strălucind albastru, solzos, sub braţ. Există oameni care-şi doresc parcă răul, vor parcă să intre în încurcătură, pentru ca apoi să-şi blesteme zilele şi să-i blesteme pe toţi. Şi Şchiopu era unul dintre aceştia.

I-a spus totuşi, rar, apăsat, hotărît:

„Mie poţi să-mi faci orice. Nu-mi pasă şi nu mi-e frică. Dar dacă te iei de femeie şi de copil, îţi zdrobesc capul ca la şerpii cei neadormiţi.”

Spuse asta şi văzu la celălalt piciorul într-o capcană pusă de tatăl său? Ce vină avea el că fata cu care vorbise el la început şi pe care Şchiopu i-o luase, se dovedise mai târziu o târfă (sau poate nici nu se întâmplase ceva, la vreo trei ani după asta se întâlnise cu Zâna, o colegă de-a lui şi de-a Şchiopului – Zâna -Zenovia – cum o striga învăţătorul – se măritase cu un tânăr inginer silvic, care era acum şef de ocol – şeful său – şi Zâna îi spusese gânditoare, dar brusc, ca şi cum şi-ar fi continuat un gând mai demult ştiut şi adevărat:

„Dacă nu l-aş fi găsit pe Mihai, pe tine te-aş fi luat. Cu fetiţă cu tot.”

Asta aşa, ca o mângâiere pentru pierderea neveste-si, petrecută cu câteva luni în urmă. Şchiopu, ascuns ca o umbră, îi auzise, ieşise pe scurtătură, la pod şi îi ţinuse Zânei calea. Fusese şi el în clasă cu ea, îi plăcuse, dar nu îndrăznise să-i spună vreodată ceva; tocmai pentru că îi plăcuse. Acum însă, cuvintele Zânei îi dădură curaj, nu mai era o zână, ci o femeie oarecare, dornică de bărbaţi, nu de unul, pe care îl avea, îi sucise minţile şi era al ei; ci de doi sau trei, nesătulă ca toate femeile. Numai că Zâna îl privise cu o ironie care îl îngheţase, împingându-l într-o râpă plină cu brusturi, şuierând:

„Neterminatule! Cum îndrăzneşti?”

Acolo, în vale, cuvintele îi răsunau ca un ecou, vuiau, se despicau în bulgări: „ne”, „ter”, „mi”, „na”, „tu”, „le”. Se gândise  să-i spună ceva inginerului, dar se temuse: Zâna avea să-i spună adevărul. Tot adevărul. Şi uneori minciuna nu poate îndoi totuşi adevărul.

El aflase asta imediat, la vreo două zile, Zâna râdea, îşi arăta dinţii ascuţiţi ca solzii de şarpe, de şarpe alb. „Tâmpitul. N-a înţeles nimic”.

Şi totuşi el căzuse pe gânduri: ştia de acum că Şchiopu se va ţine de el mereu, ca o umbră, lipindu-se parcă de umbra lui. Ştia că va lovi şi că, atunci când va lovi, va fi fără milă  şi  fără  speranţă.  Îşi  aminti  de  cuvintele  acelea spuse într-o linişte şi o mânie joasă, dar teribilă, ghemuită:

„Mie poţi să-mi faci orice. Nu-mi pasă şi nici nu mi-e frică”.

Şi, ciudat, aşa şi era.

Drumul de la cabană şi până la marginea satului îi plăcea pentru asprimea sa. Era un drum forestier, bătut cu pietre de râu care se cimentaseră atât de bine, încât păreau acolo de când lumea. Mergeai uşor pe el: piciorul lua contact dur cu solul, aproape ricoşa, aşa că trebuia să-l chemi pe celălalt în ajutor, un echilibru instabil, pentru că şi celălalt picior ricoşa. Şi aşa mai departe. Auzise expresia „a nu vedea copacii din cauza pădurii ”. O găsise adevărată. În pădure copacii se pierd, aproape nu mai contează unul în plus sau în minus. La fel şi oamenii. Pus într-o mulţime, un om nu-ţi mai spune aproape nimic, devine lichid, se amestecă cu alte lichide. Drumul însă…

Pinul de la cotul Verdelui nu era falnic: tânăr, cu crengi atât de elastice şi de lungi încât ar fi fost o nebunie să încerci să le rupi. I se părea că acum drumul aleargă singur, avea senzaţia că se strânge, din faţă şi din spate, din stânga şi din dreapta, cu stânci care-i blocau calea, cu tufişuri care păreau să-l sugrume, cu pădurea care ar fi crescut cu un icnet peste noapte şi l-ar fi şters şi l-ar fi acoperit cu frunze încă neputrezite din anii trecuţi.

Ciudat însă, drumul nu dispărea, devenea doar egal cu el, de aceeaşi lăţime, precum drumul de fier. Îşi dădea seama acum că ochiul e cel care fuge, nu rotit, ci liniar, o alunecare rapidă, imposibilă, ca şi cum ai încerca să pluteşti fără să te loveşti de arbori, fără să te agăţi de tufişuri, fără să fii mângâiat de frunze…

Ce căuta de fapt ochiul? De ce era pus mereu să alerge, ce pedeapsă era asta să alergi şi să stai pe loc, de ce totul se petrecea din ce în ce mai repede? Ce căuta deci ochiul? Făptaşul? Bine, dar el era cunoscut, nu putea fi altul, mişcarea aceea unduitoare, aproape elegantă, de şarpe vertical, nu avea cum să-l înşele. Şi apoi, acum, făptaşul nu mai avea nicio importanţă.

Ultima întâlnire dramatică dintre ei se făcuse într-o noapte de august, când alertat de un telefon, (cine-l dăduse?), inginerul a dat un soi de alarmă, şi-a strâns cinci-şase oameni şi au înconjurat cu grijă „perimetrul”. Era chiar sectorul lui. Fuseseră ucişi doi cerbi cu focuri de armă şi ucigaşii, „asasinii”- aşa îi numea roşu de furie, inginerul – părăsiseră zona (cum?) cel puţin pentru o vreme, două-trei ceasuri, până să se liniştească pădurile, aerul, pentru a se întoarce după carnea de cerb, sărată, cea mai dulce după cea de om, după cum aflaseră, nu avea s-o lase, doi cerbi nu se împuşcă chiar în fiecare noapte, chiar dacă eşti braconier.

Aşa că cei cinci – şase s-au aşezat răbdători la pândă, mai atenţi ca la urs, căci fiara asta albă e mai şireată decât toate fiarele pădurii, chiar dacă nu e a pădurii.

Şi când zorile păreau însângerate, cerul era vânăt, dar un vânăt ciudat, necontopit, de roşu sângeriu şi de albastru, a auzit paşi. S-a luat după ei. L-a recunoscut uşor. Era Şchiopu. Nu era înarmat, dar cu rucsacul picurând de sânge.

A şovăit o clipă, dacă să-l ducă sau nu la inginer. Pe el poate Şchiopu l-ar fi convins. Mai greu era să convingi legea. Aşa că l-a dus sub ameninţarea armei la inginer. Acesta a privit în lături, parcă fără mânie sau bucurie. Apoi cu voce calmă, l-a întrebat înjurându-l:

„Pentru ce paştele mătii”  – exact aşa, parcă dintr-o răsuflare – o întrebare care nu aştepta răspuns: prea erau clare lucrurile.

„Nu eu am ucis-o” – a încercat să spună mohorât Şchiopu.      „L-am găsit…era cald încă…am zis că e păcat de carne. Nici nu mai am armă…”

Spusese ultimele cuvinte împleticit, amestecând vocalele cu consoanele, privindu-i alb pe oamenii aceia crunţi şi obosiţi, după o noapte de veghe şi de încordare. A renunţat şi el să se mai apere: cine să-l creadă? Nici el nu s-ar fi crezut pe el, atât îi erau de potrivnice împrejurările.

Când i s-a găsit şi arma, la vreo două sute de paşi de cerbul bătrân, cel hăcuit, ascunsă nedibaci într-o scorbură, orice umbră de îndoială s-a risipit.

Şi totuşi l-a crezut, a ştiut că nu era el făptaşul, îl ştia pe Şchiopu, ştia că nu minte decât extrem de rar şi niciodată ca să se apere. Dar a tăcut pentru că nici el n-ar fi fost crezut. Sau poate tăcuse din laşitate? Sau din răzbunare? Probabil că în hotărârea lui era câte ceva din toate acestea.

Şchiopu  a scăpat  numai  cu  o amendă, e drept zdravănă; când s-au descoperit adevăraţii făptaşi, o mai plătea încă.

Explicaţia găsirii armei era foarte simplă: toţi ştiau că Şchiopu avusese armă, cu ţeava lisă, retezată puţin, ca să fie mai uşor de purtat. I-o furaseră, îl urmăriseră şi i-o lăsaseră prin preajmă. Lucrurile se lămuriseră uşor, s-ar fi putut lămuri poate şi atunci, dar minţile erau prea obosite şi gândurile prea înfierbântate.

Lui Şchiopu i s-au restituit toţi banii, ba chiar şi arma, printr-o ciudată generozitate a inginerului, poate impresionat de nedreptatea pe care o făcuse, convins fiind că avusese dreptate.

S-au întâlnit pe scară şi i-a spus Şchiopului, aproape fără voia lui, vrând să-i arate un soi de preţuire, de încredere, nereuşind decât să-l învenineze şi mai mult:

„Am ştiut tot timpul că n-ai fost tu”.

Şchiopu nu şi-a putut stăpâni atunci un gest de enervare, a făcut gestul încărcării armei; iar el a ştiut, a ştiut de pe atunci că umbra lui de acum nu va mai fi una neagră şi tăcută, ci o alta, grea, roşie, de sânge.

Căută glonţul. Îl găsi destul de uşor. Îl înfipse sub rădăcina copacului. Glonţul intră uşor în pământ. Pământul era umed, răcoros şi moale. Primi glonţul fără împotrivire. Surâse.

„Oare se va şti… ceva… cu adevărat… din adevăr? Poate niciodată… sau prea târziu…”

Nu-i părea rău de nimic.

„Nu ştiu de ce cred unii că trebuie să mori numai când eşti bătrân, slab, inutil. Cred că e bine să mori când ţi-ai terminat treburile. E un fel de odihnă. Aşa…”

Se pornise un vânt care făcea să clipească ochiul albastru al cerului, privindu-l de deasupra.

Adormi. Îl trezi o ploaie. Repede. Bogată. Întinse mâinile. S-o privească sau să se apere. Atunci privirea întâlni acele bradului.

Nu mai avu timp decât să încerce un zâmbet. Pentru mirare era prea târziu.

 Lucian Strochi