„Veniseră la rude – la bunici – spunea el, cu un ton răutăcios, jignitor, uitându-se totuşi temător la sora lui, cerşindu-i aprobarea, chiar mută. Ea era însă Prinţesa şi o Prinţesă nu-şi trădează niciodată gândurile. Aşa că Viciu (trebuie să fi fost o prescurtare, poate de la viniciu; altfel nu-mi pot imagina pe cineva purtând acest nume) plescăi nemulţumit din buze: „la bunici ”; repetă cu încăpăţânare acesta, deşi ştia că nu-l credeam, că bunicii trebuie să fi fost unchi şi mătuşă, dar aşa vroia el să-i numească, de parcă ei    l-ar fi putut auzi şi, dacă l-ar fi auzit, s-ar fi supărat cumva. Şi numele lor era curios, semăna cu cel al oraşului de unde veniseră, Medreaş din Mediaş; acum nu mi se pare că seamănă atât de mult, dar atunci eram convins că avuseseră noroc: „auzi, ce noroc, să te cheme la fel ca oraşul de unde vii, adică oraşul în care te-ai născut.”

Pe soră-sa o chema la fel de ciudat: Astrid; când îi pronunţai numele, parcă mâncai o felie de lămâie; am înţeles mai târziu că ar fi un nume nemţesc; ei nu erau nemţi, dar oamenii şi popoarele îşi mai împrumută unii altora numele; nu-i niciun păcat în asta şi multă vreme m-am gândit că poate nicicând numele cuiva nu s-a potrivit mai bine cu persoana: Viciu şi Astrid, Medreaş din Mediaş; nume aspre: primul – ca o lovitură de bici; al doilea – strepezindu-ţi dinţii. Viciu era pistruiat şi ciupit de vărsat atât de tare, încât întreaga faţă, chiar şi pleoapele, îi erau ciuruite, de parcă ar fi fost împuşcat cu alice.  Vărsatul de vânt era o boală rară pe la noi şi când i-am auzit întâia oară numele, m-am gândit: „Cum adică „vărsat de vânt”? Adică se varsă vântul peste tine? Ce fel de vânt?” Mai degrabă Viciu trecuse printr-o ploaie de acid. Poate de aceea era atât de rău. Era roşcovan, cu părul sârmos, cu firul gros cât o liţă şi cu genele atât de blonde, încât păreau albe. Îşi ţuguia buzele şi atunci ştiai că urmează o răutate. Era atât de răutăcios, încât credeam că e puternic. În fiecare zi bătea copiii de pe stradă. Scena se repeta, mereu şi mereu, fără vreo variaţie notabilă. Pe la ora zece, Viciu ieşea „la joacă”, însoţit de Astrid. Astrid se proptea în mijlocul drumului, o stradă lăturalnică, pe unde nu treceau niciodată maşini. Băieţii jucau fotbal, fetele săreau coarda, se  fugăreau; ea, nimic, stătea nemişcată în mijloc. Normal, o minge sau o mână o atingeau din greşeală. Viciu atâta aştepta. Se repezea ca un uliu la vinovat: „Ce? Dai în         soru-mea?” Şi, până să mai zică ceva, vinovatul se şi trezea cu un pumn puternic în faţă. Pumnul lui Viciu părea necruţător. Rar se întâmpla să scapi doar cu obrazul vânăt. Să-l eviţi era mai greu, fraţii se ţineau după tine, fără să-ţi dai seama. Viciu rămânea sprijinit de un gard, Astrid se strecura între noi, având grijă să rămână nemişcată. Urma atingerea Prinţesei şi pumnul necruţător al lui Viciu.

Ne jucam odată în grădina popii, între pruni. (Popa era plecat de acasă, iar baba care-i păzea casa, după ce ne-a drăcuit o vreme, văzând că nu ne poate dovedi, a intrat în casă). A apărut şi Astrid cu Viciu. Eram singurul care încă nu făcusem cunoştinţă cu pumnul lui Viciu şi eram hotărât să nu mă las. Aşa că am tras un şut intenţionat în Astrid, lovind-o cu mingea în piept atât de puternic, încât a căzut în fund. În grădina popii pământul era negru, gras şi umed, cu doar câteva smocuri de iarbă lungă, verde şi moale, aşa că Astrid şi-a murdărit rochia. Viciu a sărit la mine: „Ce? …” Atât a mai apucat să spună. I-am strecurat călcâiul stâng în spate şi l-am împins cu palmele, cât am putut de tare. A făcut un pas în spate, apoi a căzut. A căzut rău, într-un şanţ acoperit de un grătar de lemn putred. Uimirea, spaima (frângându-se, lemnul a trosnit sec, ca un foc de armă, de parcă ar fi fost uscat, ca un vreasc de molid, vara, în pădure), furia (nimeni nu îndrăznise până atunci să-l înfrunte), ruşinea de a se vedea la pământ, mai mult, într-un şanţ mocirlos – toate astea s-au adunat şi  l-au  răpus.  A  rămas  pe  spate, mai întâi zvârcolindu-se, adunându-şi genunchii la gură, apoi destinzându-se nefiresc, deschizând larg gura, cum fac peştii aruncaţi pe mal, în iarbă. Copiii au început să râdă, satisfăcuţi: în sfârşit, naşul îşi găsise naşul! În plus, Prinţesa fusese şi ea umilită, coborâtă de pe tron. Degeaba stătea ea acum nemişcată; acum nu mai impresiona pe nimeni. M-am apropiat de Viciu, mărturisesc, cu teamă, ezitând. Credeam  că se  preface,  că  mă  aşteaptă  să   mă  apropii  de  el şi o să-mi sară pe neaşteptate la picioare. I-am privit mâna dreaptă, acum uşor desfăcută. În ea Viciu ţinea o piatră. Iată de ce Viciu lovea atât de năprasnic!  Curios, nimeni până atunci nu se gândise şi nu observase că Viciu ar avea o piatră în mână atunci când loveşte. Poate că venea cu ea de acasă, nu se apleca să o ia de jos atunci când avea nevoie. L-am privit cu dispreţ. Ochii îi erau albi. Irisul îi fugise în sus, spre fundul capului; aproape că nu se mai vedea. Astrid s-a întors brusc pe călcâie:

„Vă spun!” – şi a plecat hotărâtă, dar fără grabă.

Băieţii  s-au strâns  cu  toţii în jurul lui Viciu.

„Ce facem?” – i-am întrebat răguşit, şoptit (răguşisem de spaimă).

„L-ai omorât…” – mi-a spus fără reproş unul dintre ei.

„Mai bine hai să-l îngropăm?!?” – a venit altul cu ideea.

„Dacă  ne  întreabă  cineva, zicem că nu   l-am văzut…!”

„Şi Astrid?”

„Zicem că minte. Ea e singură, noi atîţia. Pe cine o să creadă…?”

„Eu ştiu ce are…” – a început, şovăielnic, Marcel. „Are o criză de inimă. Sau şi-a pierdut cunoştinţa. Sau e epilectic şi l-a apucat criza…”

„Şi atunci ce facem?”

„Nu facem nimic, îi punem o brazdă rece la gât şi plecăm”.

aşa am şi făcut. Eu am mai rămas însă. Viciu nu se învineţise, dar nu mişca şi nu respira. Au venit doi oameni. Nu ştiu cum au aflat, cine le spusese. S-au apropiat.

„Cine i-a pus glia aia pe gât? Şi de ce?”

„Eu. Să-i fie rece. Aşa am crezut eu că e bine…”

„Cum s-a întâmplat?”

„El  a  vrut să mă lovească, eu l-am împins, el s-a speriat şi cred că a făcut o criză de inimă…”

Unul din oameni a clătinat din cap. Adică: „Măi, măi”. L-au luat cu ei, purtându-l pe braţe.

„Moare?”

„Nu. Numai că îl ducem la el acasă.”

Nu locuia departe, la cel mult două sute de metri, aşa că au ajuns repede.

Eu m-am strecurat în casă, aşteptând. Niciun copil nu mai era pe maidan.

Spre seară au venit la poartă unchiul şi mătuşa lui Viciu.

Au vorbit cu tata. N-au vrut să intre înăuntru.

„Era să-l omoare…” (Auzeam numai frânturi din ceea ce spuneau) „altădată… huligan… golan… Şi  pe  fată… dacă îl prind…”.

N-au stat prea mult „de vorbă”. Nici familia Medreaş nu era prea veselă şi prea vorbăreaţă. Iar acum…

Tata a intrat în bucătărie.

„Povesteşte… tot… dar să nu mă minţi… că… ”

„Nu mint”.

I-am spus tot. A căzut pe gânduri. Apoi, privind focul din sobă:

„Puteai să-l omori. E bolnav de inimă…”

„Dacă e bolnav de inimă, înseamnă că nu-l omoram eu…?!?”

„Chiar aşa… ţi-ar fi convenit să te  urmărească  toată  viaţa  imaginea  unui om pe care poate că nu l-ai ucis tu, dar la a cărui moarte ai contribuit şi tu? ”

„Nu. Şi acum ce trebuie să fac?”

„Nimic. Evită-l cât poţi. Va căuta să se răzbune. Să te lovească. Ştie că acum ţi-e mai greu să-l loveşti, pentru că ştii că este bolnav. O să profite de asta… ”

N-a profitat. Mi-a luat frica. Se încrunta când mă vedea, se întorcea cu spatele, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Nu s-a mai legat de nimeni. Copiii îi aflaseră secretul (piatra din pumn) şi acum nu se mai temeau de el. De altfel, Astrid n-a mai ieşit pe afară şi, peste vreo trei săptămâni, au plecat la Mediaş.

Mult mai târziu am aflat că Viciu ar fi murit, tot de inimă,  puţin  după  terminarea  liceului,  iar  Astrid, Prinţesa, s-ar fi măritat cu un fierar din Agnita.

Numai că Viciu n-a plecat fără să nu lase vreo urmă. Ochii lui albi, goliţi de orice expresie, m-au urmărit multă vreme. Nu ştiu să spun cum erau, mai bine zis nu ştiam. Apoi, văzând mai de aproape o statuie (un bust, în holul unui teatru, nu ştiu dacă era Hasdeu, Iorga sau un actor cu barbă, am citit placa de bronz, avea un nume greu de pronunţat, de aceea nici nu l-am reţinut), am găsit: ochii lui Viciu semănau cu ochii unei statui. De aceea, de atunci n-am mai privit nicio statuie în ochi.

La vreo două săptămâni după plecarea lui Viciu am fost la un teatru de păpuşi. Nu mai ţin minte piesa, ştiu că personajul era Vasilache, veniseră foarte mulţi copii, erau gălăgioşi şi nerăbdători şi Virgil  mi-a şoptit:

„Hai la balcon.”

A încercat să ne oprească o femeie în halat albastru:

„Acolo nu e voie”, dar Virgil a liniştit-o:

„Am mai fost acolo. Şi o să fim cuminţi”, aşa că femeia ne-a lăsat să stăm la balcon. Mai fusesem de câteva ori la teatru de păpuşi,  credeam că păpuşile sunt adevărate, adică vorbesc şi se mişcă singure; numai că acum vedeam sforile, beţele şi mâinile păpuşarilor chinuind bietele păpuşi, bătându-le. Copiii din sală râdeau şi aplaudau, dar eu îi priveam pe cei doi păpuşari (o fată cu plete lungi şi blonde şi un bărbat în cămaşă albă, cu ochelari) chinuind păpuşile, vorbind în locul lor, înţepând cu vergele subţiri doi porumbei care încercau să zboare şi nu puteau din cauza păpuşarilor, aşa că îmi venea să strig de la balcon:

„Lăsaţi păpuşile în pace, să se joace.”

Aş fi strigat, dar îi promisesem femeii în halat albastru că vom fi cuminţi, aşa că n-am strigat, o lumină transformase într-o oglindă ochelarii bărbatului, îl auzeam rîzând „he, he, he”, o vedeam şi o auzeam şi pe fată miorlăindu-se, n-am urmărit deloc piesa, totul mi se părea o înşelătorie fără seamăn, nişte oameni în toată firea îşi băteau joc de nişte copii care nu vedeau din sală nimic, numai eu şi cu Virgil descoperiserăm secretul, ne-am plictisit şi am coborât şi noi în sală, în curând s-a terminat şi spectacolul, au venit în faţa cortinei şi păpuşarii să primească aplauze, copiii aplaudau păpuşile pe care aceştia le ţineau în mână, păpuşarii credeau că ei sunt cei aplaudaţi, dar nu era aşa, numai eu şi Virgil îi văzusem pe păpuşari de la balcon, păpuşarii se înclinau, făceau semne cu mâna, agitau păpuşile, copiii râdeau şi aplaudau păpuşile în continuare.

Iar eu m-am găsit străin şi mult mai bătrân decât ei, trist şi tăcut şi m-am hotărât să nu le spun ce văzusem, nu ca să nu le stric bucuria, ci pentru că vroiam doar eu să ştiu ce şi cum şi acum îmi părea rău că şi Virgil ştia ce ştiam şi eu, numai că Virgil se gândea cum să-i desfacă, fără să fie simţit, cordonul unui vecin de-o vârstă cu noi, cu care se certase el la amiază.

Era târziu, am trecut podul care lega piaţa şi teatrul de păpuşi de strada pe care aveam să ne întoarcem, era cel mai mic pod pe care îl văzusem până atunci, doar de patru paşi, atât de arcuit, încât trebuia să te ţii de balustrada de lemn; trebuia să te uiţi şi la picioare, să nu fie vreo scândură lipsă.

Acasă, înainte de a adormi, am zâmbit. Virgil coborâse deja de la balcon, dar eu am văzut o scenă. Bărbatul-păpuşar o sărutase pe fată în grabă. Am făcut fără voia mea un zgomot şi fata a ridicat înspăimântată spre balcon privirea. Nu-i mai ţin minte faţa, dar ochii ei căprui, umbriţi  de  spaimă,  rugători,   erau   umezi.

Am  închis  ochii. Când i-am redeschis, fata îmi zâmbea cu recunoştinţă. Sau cel puţin aşa am crezut eu atunci.

Lucian Strochi