Integrala prozei scurte: BUFNIŢA

bufnitaVirgil prinsese o bufniţă; n-a vrut să-mi spună cum şi, mai ales, unde. Am dus-o în pod. Ciudat, era destulă lumină, din cauza ochiului de fereastră, rotund, de parcă am fi fost într-un submarin. Fără sticlă, bineînţeles; privit de afară, ochiul părea o gură absolută: înconjurată de dinţi roşii. Ca şi cum ar fi fost gata să te înghită. Ca să nu ne urcăm în pod, tata îmi povestise un basm încâlcit, cu un monstru care fusese blestemat (pedepsit adică) să împietrească, dar din care mai rămăsese, vie, gura.

O gură ciudată, fără buze, dar înconjurată de dinţi. Urcam totuşi în pod, era imens, negru, gâtlejul monstrului, atât de plin de funingine, încât talpa piciorului lăsa urme adânci, de parcă ne-am fi aflat pe o planetă îndepărtată, necercetată vreodată de vreun vânt. Podul trecea peste toate locuinţele, legându-le astfel; trebuia să umbli cu multă băgare de seamă, să nu te audă locatarii de jos; se temeau de şoareci, de hoţi, de ploaia care ar fi putut pătrunde prin stratul de smoală crăpat sub greutatea ta. Trebuia să fii atent şi la grinzile de lemn care coborau pe neaşteptate, mai mult murdărindu-te, decât lovindu-te. Şi, peste toate, la ambele capete, cele două guri ale monstrului. Te aflai într-un vierme uriaş, într-un animal imposibil,  cu  coaste  de  lemn,  bizare,  savant  îmbinate; sau într-un pântec de balenă; sau, pur şi simplu, într-un tunel, aşteptând mereu să vină un tren şi să-l traverseze şuierând, având în frunte farul, ca un ochi galben şi otrăvit. Sau într-o mină  din  care nu se scoate nimic, fără să fie părăsită. Sau într-o peşteră, plină de comori nebănuite, mii de lucruri de care oamenii mari nu aveau nevoie, dar de care nu se puteau totuşi despărţi. Ochii (sau gurile) şuierau continuu, fără să ne înspăimânte, aşa cum ar fi susurul unui izvor. Dacă l-ai fi auzit în casă te-ai fi înspăimântat, dar aşa…

Bufniţa era legată de picioare şi Virgil o ducea pe o creangă groasă, aşa cum văzuse odată într-o carte. Am aşezat-o cu grijă în ascunzătoarea noastră; nu mai ştiu cum îi spuneam. Bufniţa ne privea mirată, cu ochi galbeni, mari, rotunzi, de aur. Era bătrână şi frumoasă; nu un pui. Abia când clipea, observai că mai are o pleoapă, neagră, ca un solz, mai mult o pieliţă, care îi proteja ochiul  deranjat  de  lumină.

„Şi  ce  facem cu ea?”

„Nu ştiu. Eu zic s-o împăiem.”

„Dar cum s-o împăiem… ne trebuie substanţe, care sunt otrăvitoare şi scumpe şi apoi nu ştim cum s-o împăiem.”

„Îmi pare rău să-i dau drumul  după  ce   am   prins-o  atât  de  greu.”

„Dar  unde  ai prins-o?”

Nu căzu în capcană.

„Nu-ţi spun. Poate altădată. Nici tu nu mi-ai spus…” Coborî vocea. Se auzeau, greoi, egali, hotărâţi, paşii tatălui meu urcând scara podului. Mă strigă întrebător:

„…Aici eşti?”

Virgil dădu drumul bufniţei. O dezlegase cu o singură mişcare, bruscă, brutală, de frică. Bufniţa fâlfâi de două sau de trei ori din aripi, apoi plană deasupra capului tatei. Tata o văzuse în zbor din prima clipă, aşa că nu se înspăimântă. Se feri doar uşor. Prin ochiul podului văzurăm  bufniţa  zburând   tot   mai   sus,   urcând   dealul  şi oprindu-se într-un molid. Tata murmură pentru sine:

„Nu-i aici. Altfel bufniţa…” şi coborî fără să se întoarcă, privind în întuneric, cu o umbră totuşi de îndoială.

Ne-am strecurat cu grijă în grădină.

Acolo era altceva, acolo aveam voie să ne jucăm, eram sub ochii lor  adică.

Ne-am privit unul pe altul; eram curaţi, nimic nu trăda prezenţa noastră de acum câteva clipe în pod. Ne-am ascuns de ochii lor sub un gard de  lemn,  cenuşiu,  ars  de  ploi  şi  de  soare.  De  acolo  priveam printr-un nod scos ce se mai întâmplă în casă. Apoi ne-am dus sub un măr, plimbându-ne nepăsători, până când ne-a văzut tata:

„A, aici erai. Te-am strigat mai înainte. Vroia Gelu să mergeţi la pădure… Te-aş fi lăsat. Acum e prea târziu…”

Mă pedepsise. Ştia că îmi place să merg la pădure. Ştia că fusesem în pod. Oamenii mari ştiu totul despre noi, nu poţi să le ascunzi nimic. Îmi venea să plâng. Nu mă mai interesa nici bufniţa, nici Virgil, nici grădina. Tata intră cu o căldare în mână în casă, nedându-ne nicio atenţie. Virgil îşi muşcă buzele.

„Nu te-ar fi lăsat. S-a întunecat. Peste un ceas plouă.”

M-am înseninat. Aşa era. Nu m-ar fi lăsat. Priveam nodurile de lemn. Erau multe, mai mari sau mai mici. Ochii zmeilor care ne păzeau grădina. Niciodată n-am aflat dacă ne erau duşmani sau prieteni. Păzeau. Atât. Un fluture uriaş s-a lăsat pe gard. Un fluture „ochi de păun”. Nu mai văzusem un asemenea fluture decât în atlase mari şi grele, cu planşe colorate. Era întotdeauna pus la loc de cinste, ca cel mai mare şi mai frumos fluture de pe la noi.

„E un fluture de noapte” -mi-a spus Virgil.

„De asta nu-l vedem ziua.”

Poate avea dreptate. Poate vorbea de lilieci sau de alte zburătoare ale nopţii. Auzisem că tornadele de pe coastele Floridei îşi au originea în simpla bătaie a aripilor unui fluture din America de Sud. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, dar brusc m-am înfiorat. Am prins fluturele cu uşurinţă. Era greoi, parcă uitase să zboare. Când şi-a deschis aripile, s-a auzit primul tunet. Apoi fulgerele au început să se arate de după deal, biciuind ploaia. Virgil a traversat în fugă strada. Nu l-au prins decât cîţiva stropi. Am intrat în casă,   aşezându-mă la fereastră. Aveam vederea destul de ageră. Ploua năprasnic; vedeam cum cad trei ploi, deodată: una dreaptă, grea, cu picături mari; alta venind pieziş, lovind în cealaltă, pulverizând-o aproape. Şi mai era o a treia ploaie, mai subtilă, mai perfidă, care parcă răsărea din pământ. N-a ţinut mult furtuna. Am privit spre deal, unde mai ploua. Soarele reapăruse de după nori, alergând umbrele pomilor, urcând casele şi gardurile. Între deal şi pădure apăru deodată, uriaş, ochiul bufniţei. Numai că acum nu ne mai privea răutăcios, chiar dacă se frânsese în şapte culori. Îl aşteptam să clipească.

Numai că un curcubeu nu clipeşte niciodată.

Lucian Strochi