Am primit, într-o dimineaţă, vizita unui munte de om. Era atât de uriaş, încât nu-i vedeam faţa. Vorbea cu un glas tunător, iar când râdea (şi râdea des) se ţinea cu amândouă mâinile de pântecele uriaş: „Ha! Ha! Ha!” – de se cutremurau geamurile. Era acoperit cu un praf alb, ca un morar (poate că asta şi era), iar părul de pe falangele degetelor, cenuşiu spre negru, alcătuia pătrate perfecte, ridicole.

Nu ştiu cine era namila, am înţeles că o rudă mai îndepărtată, un fel de văr de-al doilea, din partea tatei. Făcuse tot războiul şi am înţeles că se alesese cu o infirmitate pe viaţă. „Ce este aia o infirmitate?” – l-am întrebat, curios.

Toţi au tăcut, stânjeniţi de întrebarea mea, dar omul, după o clipă de ezitare, a reizbucnit zgomotos în râs: „Nu ştii ce e o infirmitate? Să-ţi arăt eu atunci…” – şi şi-a înclinat pentru o clipă faţa, nefiresc de dreaptă şi de inexpresivă, apoi şi-a acoperit cu căuşul palmei stângi un ochi. „Priveşte!” – mi-a mai spus şi am văzut pe masă, alături de zarzavatul pentru ciorbă, tăiat mărunt, un ochi de om.

Lipsit de pleoape şi de gene, scăpat din cuibul lui ştiut, ochiul, de un verde coclit, mă privea duşmănos, hipnotic.

Ochiul părea viu, nu mă impresiona suferinţa omului, dar ochiul acela singur, aproape aruncat pe masă, neglijent, mi se părea o rană perfectă. „E de sticlă” – a mai spus omul, nefiresc de încet, într-o şoaptă care aducea mai degrabă a suspin. „Cum adică „de sticlă”?” I-am privit faţa. Curios, faţa îi era acum destinsă. „Mi-am pierdut un ochi în război.”

Nu înţelegeam cum se poate pierde un ochi în război, dar eram prea impresionat pentru a-l mai întreba şi asta. „Şi de ce ţi-ai pus un ochi de sticlă?”  Întrebarea  mea,  necruţătoare,  nu l-a surprins. „Simplu. Ca să nu se vadă că mai am numai un ochi.” „Şi vezi cu el?” „Nu, asta nu.”

Omul şi-a luat ochiul şi a dispărut în baie, de unde s-a întors peste câteva clipe cu amândoi ochii „în cap”; culoarea ochiului de sticlă avea exact nuanţa ochiului „adevărat”, aşa încât nu-ţi puteai da seama imediat care e ochiul viu şi care mort. Peste câtva timp namila a plecat şi de atunci nu l-am mai văzut niciodată. Peste câţiva ani avea să moară de un cancer la limbă, după ce s-a chinuit aproape doi ani.

Ochiul de sticlă m-a urmărit multă vreme. Era suficient să închid ochii  şi-l vedeam. Mă fixa necruţător, răutăcios, cerându-mi parcă socoteală pentru ceva. Pentru ce – nu ştiam.

Mă întrebam de ce purta totuşi namila ochiul acela monstruos, dacă nu vedea cu el. Sau poate că mă minţise. Ochiul său de sticlă trebuie să fi fost o lupă sau ochelarii pe care îi purta atâta lume.

Mă minţise deci şi aflând odată acest adevăr, m-am liniştit.

Mă urmăreau şi alţi ochi. Ochiul cu irisul de aur al unei fete din vecini. Colonia în care stăteam nu mai era acum atât de omogenă ca la început. Pe lângă ceferişti şi mineri, în ea locuiau acum şi mici funcţionari, croitori, cizmari, dulgheri, ba chiar şi familia unei moaşe.

Părinţii fetei veniseră de undeva din sud, fata ne povestea de Dunăre, care era uriaşă, atât de mare, că nu-i vezi capătul şi atât de adâncă, încât un brad ar fi fost acoperit cu totul; n-o credeam, bineînţeles, dar fata povestea frumos şi noi o ascultam cu plăcere.

Fata avea ochii de culori diferite (dreptul – căprui, având culoarea albăstrie a cafelei turceşti, iar stângul – galben, ca de pisică). Nu ştiu ce era în inima ei, dar fata căuta să ne convingă de faptul că e fericită aşa (altfel cine s-ar mai uita atâta în ochii mei, sunt mai interesantă aşa, sunt însemnată, am un ochi de aur), mutrişoara cu boticul prelungit se cutremura pentru câteva clipe, nu ştiu dacă a râs sau a plâns, căci fata nu râdea şi nu plângea până la capăt niciodată.

Ochiul ei galben mă urmărea şi în vis, eram încă la vârsta basmelor şi îmi închipuiam că fata e o vrăjitoare (sau măcar fata unei vrăjitoare), că ochiul ei nu e altceva decât capătul înroşit al funiei care sfredelea stânca în urmărirea lui Făt-Frumos, sau o stea prea îndepărtată; putea fi şi o creatură ciudată, îngheţată în metamorfoza ei, tocmai când ea, vrăjitoarea, încercase să se preschimbe în lup, în tigru sau în altă fiară şi timpul, aliatul lui Făt-Frumos, o fulgerase cu sabia sa, îngheţând-o aşa, pe jumătate fiară, pe jumătate om.

Nu ştiu dacă fata bănuia ceva din fantasmele mele, vedea că mă înspăimântă ochii ei şi faptul părea s-o amuze; venea adesea lângă mine, căuta să mă privească cât mai mult în ochi, râdea de mine: „nu-i aşa că ţi-e frică de mine…”; eu mormăiam ceva drept răspuns, ceva ce nu era nici confirmare, nici infirmare, pentru că de fapt nu puteam să-mi lămuresc nici mie sentimentele care mă încercau; de fapt mă temeam de propria mea imaginaţie, de propriile mele coşmaruri.

Tatăl fetei era militar, aşa că după vreo doi ani şi-a luat familia şi tot calabalâcul şi a plecat într-o altă garnizoană, undeva mai spre inima ţării.

Ochiul galben al Pachiţei (abia acum mi-am adus aminte cum  o  chema!),  ochi  de  aur, de  lacrimă de răşină sau de jar m-a urmărit îndelung şi mă urmăreşte şi acum în coşmarurile mele.

Nu sunt de fapt coşmaruri, dar nici vise, ci ceva intermediar, coşmaruri blânde sau vise agresive.

Moda nu e legată doar de vestimentaţie, aşa cum cred unii. Privesc joaca unor copii pe fereastră: nu e nicio deosebire între joaca lor şi joaca mea, de copil, de acum atâţia ani. Curios, anumite jocuri, obiceiuri, cântece, versuri, obiecte revin, ciclic, aparent fără nicio explicaţie. Nu e vorba de alţi protagonişti ajunşi la o aceiaşi vârstă (zece ani, de exemplu), ci de aceiaşi copii, care redescoperă praştia, arcul, piatra, copacul, frânghia. Aveam nouă ani când ceata noastră redescoperise arcul. Cel mai bun era cel din lemn de alun, iar săgeţile… Cu săgeţile era o altă poveste. Trebuiau să fie drepte şi uşoare, cu vârful ascuţit, să se poată înfige în pământ sau în lemn. Vârfurile le făceam din cuie pe care le pileam până când ajungeau atât de ascuţite încât intrau cu uşurinţă şi într-o tablă mai subţire; sau din peniţe (se scria cu tocul, stilourile erau rare şi păreau incomode).

Într-o zi, colegul meu de bancă a lipsit, fără ca cineva să ştie ceva. Spre sfârşitul orelor am aflat totuşi că avusese un accident şi că îşi pierduse un ochi. Peste vreo două săptămâni s-a întors la şcoală. Avea un ochi acoperit cu o crustă solzoasă, care îi acoperea şi pleoapele.

Băiatul era totuşi liniştit. Mi-a povestit ce se întâmplase. Trecea prin parc şi dintr-o tufă a ţâşnit o săgeată. „M-am ferit, dar săgeata a fost mai rapidă. M-a lovit drept în ochi. Am mai văzut o flacără galbenă, ca la o explozie şi am căzut. M-au ridicat oamenii. Nu  ştiu  cine m-a  lovit. Un copil, desigur. L-am auzit cum fugea, înspăimântat de ceea ce făcuse. N-a vrut să mă lovească şi, chiar dacă ar fi vrut, tot n-ar fi reuşit. Tata a vorbit cu doctorul. Doctorul i-a spus că trebuie să mă opereze, dar că o să-mi salveze ochiul.”

Îl priveam şi tăceam. Nu credeam că cineva îi mai poate salva ochiul.   „N-ar fi fost nimic, dacă săgeata nu ar fi fost otrăvită. Vârful i-a fost muiat în sodă caustică.”

Am găsit acasă o cutie cu sodă caustică. Chiar aşa scria pe ea: „Sodă caustică. (Solzi).” Am crezut că scria aşa pentru a arăta forma rănii pe care avea să o facă, nu forma de prezentare a respectivei substanţe.

Într-o noapte, am visat toţi ochii: ochiul de sticlă al vărului tatei, ochiul galben al Pachiţei, ochiul lui Adrian, colegul meu de bancă, ochiul unui somn pe care îi adusese odată tata, ochii fosforescenţi ai pisicii nostre pe care îi văzusem într-o noapte, când eram eu singur acasă şi pisica făta (a şi murit peste trei zile, cu pisoi morţi în ea), proprii mei ochi, care, iată, telescopici şi cameleonici se învîrteau în toate direcţiile, fără vreo oprelişte. Părea că se nasc lumi noi, galaxii de ochi, nu de stele, ochi incendiari, care se roteau încontinuu, într-un vârtej auriu, într-o beznă absolută, când strângându-se, când răsfirându-se, pulsând într-o uriaşă inimă de foc şi de ochi. Încercam să închid ochii, ochii mei, să nu mai văd nimic, contrastul dintre foc şi smoală era prea puternic; zadarnic, imaginile veneau din interior, tata mi-a spus a doua zi că am avut febră „aproape 42⁰, ca la păsări”; nu ştiu de ce a mai adăugat şi asta „ai delirat, ai vorbit tot timpul despre nişte ochi rotitori şi alte bazaconii, bine că acum eşti bine” şi a plecat la serviciu grăbit, întârziase, el care nu întârzia niciodată.

Noaptea (de ce numai noaptea?) mă mai torturau imagini: pupila cenuşie a bunicii, cu irisul de un verde putred, otrăvit, ochiul ei tocit de câte văzuse în mai bine de optzeci de ani; ochii negri (se spune că nu există ochi negri – nu e adevărat – există), atât de negri, încât pătau sclerotica, ai fetei cu care m-am sărutat prima oară, ochi de antracit; ochiul ciclam al vecinei, refugiată la noi în casă, fugită de pumnii bărbatului ei beat, care, furios, încercase s-o orbească.

Dar, peste toate, două imagini care păreau de neşters: ochii unui tăietor de lemne, care fusese lovit la cap de o creangă căzută de la câţiva metri („…o creangă? Cum adică?” „Da, o creangă. Numai că acea creangă era mai groasă ca un braţ de om vânjos şi apoi a căzut de la vreo şase metri…”); creanga îi zdrobise faţa, cineva încercase, stângaci, cu un prosop, legat într-un bandaj, să mai oprească sângele; gura era însă plină de sânge, omul a mai trăit o jumătate de oră, a murit în drum spre spital. Ochii acelui om erau teribili, omul nu mai putea vorbi, vorbea numai din ochi; nu erau în ei niciun regret, nici durere, nici ură, nici uimire, ci doar o pace adâncă, o seninătate pe care n-am mai regăsit-o de atunci în ochii cuiva, mai mult decât o împăcare cu soarta, era ceva dumnezeiesc, ceva peste firea lucrurilor şi a oamenilor, ceva de dincolo de lumea noastră atât de meschină, atât de ticăloşită, lume  de  humă  şi  de  tină, o lumină de sfânt, pe care ar trebui s-o regăseşti în ochii sfinţilor, în biserici, dacă sfinţii ar fi pictaţi de mari maeştri.

Seninătatea asta mă tortura mai mult decât cel mai teribil coşmar.

A doua imagine, tot de neşters, era a unui pădurar sau a unui culegător de ciuperci, un om cu cizme de cauciuc, prăvălit de cine ştie ce lovitură năprasnică a sorţii peste un muşuroi de furnici, prăvălit cu faţa în sus, cu faţa complet acoperită de furnici.

Când m-am apropiat de el, furnicile s-au refugiat din ochii lui şi atunci pentru câteva clipe am crezut că omul nu murise; murise cu ochii larg deschişi, avea nişte ochi de o culoare unică, ceva între albastru ceruleum şi vernil, extrem de luminoşi, am fost tentat chiar să-i spun câteva cuvinte, dar am rămas cu gura uşor întredeschisă, am închis atunci ochii, dar n-am scăpat de imaginea teribilă pe care o avusesem în faţa ochilor cu câteva momente înainte: ochii săi întunecaţi, acoperiţi de furnici şi care se deschiseseră fulgerător.

Îmi dau prea bine seama că nu pot povesti imaginea aceea dinamică,  mi-ar trebui multe pagini şi un talent descriptiv pe care nu îl am, dar senzaţia mea a fost că ochii fuseseră vii pentru  o  clipă, în acea clipă, că omul mă aşteptase pe mine să-mi spună ceva important, poate numele ucigaşului, dacă fusese ucis şi nu murise de moarte bună; nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el, am anunţat jos în vale pe câţiva sondori, după câteva zile au venit trei oameni la noi acasă să le povestesc cum l-am găsit, când l-am găsit, dacă l-am mişcat cumva de la locul lui.

Am răspuns cum m-am priceput mai bine, nu i-am întrebat pe  anchetatori  cine era omul, nu vroiam să ştiu nimic despre el, i-am întrebat totuşi de ce furnicile îi căutaseră îndeosebi ochii; „era un adevărat nod, cuib de furnici în dreptul ochilor”; pe moment nu     mi-au răspuns, apoi un bărbat mai în vârstă mi-a răspuns, răspunzându-şi sieşi parcă: „ochiul e umed, e partea cea mai umedă a corpului”; au plecat după ce ne-au mulţumit, mie şi tatei. De ce, n-am înţeles prea bine.

Aveam atâţia ochi sub pleoape, încât nu mai vroiam să-i privesc pe oamenii din preajmă-mi în ochi. De teamă. De ruşine.

Nu vroiam să le fur ochii pe care apoi, în nopţi torturante, să li-i restitui, vărsându-i în mine, din mine, aşa cum verşi o căldare plină.

Să-i privesc pe oameni în ochi am reînvăţat mult mai târziu, când intrasem bine în adolescenţa care mă subţiase şi mă înălţase, ca o boală fără leac, dar şi fără dureri.

Lucian Strochi