CECILIA MOLDOVAN este un autor inteligent, acoperind câteva zone culturale importante, în primul rând cea anglo-americană.

De aici şi o neobişnuită siguranţă a versificaţiei şi mai ales o unitate de ton remarcabilă, o rostire poetică egală, înaltă, fără urcuşuri sau coborâşuri.

CARTEA DE IDENTITATE A PRIVIGHETORII, apărută la editura Junimea din Iaşi în 2013 probează din plin aceste calităţi ale autoarei, dar şi altele, precum o topire într-un nobil aliaj a unor discursuri celebre şi/sau standardizate, cum ar fi cel biblic, mitologic, uşor amărui, patriotic (chiar naţional), aliaj perfect adaptat temei. Cinci mi se par a fi „direcţiile” de acţiune ale mesajului (dar ele sunt adesea geminate): feminitatea şi iubirea, protestul (social) şi discursul ironic, copilăria şi inocenţa (ca mod de a percepe lumea ca noutate perpetuă), destinul şi Divinitatea, umanitatea şi nostalgia. Evident cele cinci teme se împletesc între ele, se condiţionează, îşi răspund, rezultatul fiind unul vectorial.

Dar acest binarism este evident chiar din titlu, „cartea de identitate” anunţând socialul, un stil aproape administrativ, oricum direct, pozitivist, iar „privighetoarea” permite şi presupune afectele, artele poetice, culturalitatea.

De altfel, titlul primului poem din carte este disjunctiv: (blestem ori binecuvântare): „Ea se trezi că are cuibul/printre păsări necuvântătoare/nu se gândise să-şi schimbe vecinii/să înveselească teritorii/orice tril era luat ca un afront la mărginirea lor/nu înţelegeau că vocea era trecută/în cartea ei de identitate/şi nici că ea cu sârg şi-o exersează/pe când ele îşi căptuşesc febril cuibul/ şi zborul de zi/cu duminici când îşi ostoiesc năduful/cu câte un fulg smuls din penajul măiastrei” p.11

Soluţia intrării în starea poetică ar fi reîntoarcerea la copilărie: „copilul cu ochi de azurit aleargă soarele/în jurul căsuţei desenate/dă foaia pe cealaltă faţă a pământului/şi apucă luna de un corn/plantează apoi oameni,/milioane, milioane,/cu inimă în loc de cap//termin şi eu de întins paginile/cornul lunii trage pleoapa soarelui/numai pământenii care au cap/în loc de suflet/solfegiază ode insomniace lui Hypnos/numărând la nesfârşit” (somnul afecţiunii), p.14 sau: „albul şi negrul îşi vor pierde absolutul/copiii nu vor mai afla culorile primare/în împărăţia lui Gri împărat” (ţara lui „merge-şi-aşa”), p.28

Memoria e, culmea! cea care o desparte pe poetă de copilărie: „când nu depăna povestioare/tata îmblânzea motoarele/unor maşinării de prin curte” (trenul cu amintiri), p.47

Tot memoria o face să devină nostalgică, în maniera lui Pillat sau Voiculescu sau, altfel spus, să intre într-un tradiţionalism savant, admirabil mimat: „mirajul calului a zăpăcit fiecare bărbat din familie/chiar şi fetele călăreau unul din lemn cu hamuri pictate/”sus cu toţii! Spre circul pe gheaţă…înainte!!” auzeam…/bunicul purta pantaloni bufanţi din piele îmblănită/şi tunică făcute anume pentru vânătoarea de iarnă/galopul era constant, ca un jogging, pe macadamul străzii Ferdinand/cadenţa se constituia într-un ritm muzical citadin /…/după descălecarea bunicului trăsura fără roţi/jeleşte prin fundul curţii/ca să o înveseli mi-am pus voalul de mireasă al mamei,/soră-mea –domnişoară de onoare – poartă coroniţă/împletită din garofiţe multicolore/ în spate, alaiul de copii din vecini ne poartă/sub bătrânul nuc unde ne aşteptă ospăţul/cu zacuscă şi dulceaţă de cireşe amare/sustrase din cămară/ chiuiala nuntaşilor fulgerată de strigătul de soprană al mamei/urmată ca de obicei de chelfăneala lui frate-meu /că „umblase cu focul”, pe furiş!/ să aprindă felinarele rămase fără geamuri/într-o zi mult prea toridă pentru nunţi” (caleaşca bunicului), p.50

Această nostalgie poate deveni elegantă, versul structurându-se în distihuri: „Adulmec târzia primăvară fără nici un nor/Caldă precum pâinea acum scoasă din cuptor/../În cupe creţe roiuri de fluturi albi coboare/După polenul vieţii din fiecare rană-floare// Pe aripi să ne ducă în ţara de lapte şi miere,/Râvnită îmbăiere în cea dintâi lumină şi înviere.” (La zidul cu flori), p.56

Despărţită de copilărie, poeta îşi permite să fie femeie îndrăgostită: „…aş vrea să fiu înţepătura spinului/din palma ta” (farmece selenare), p.55 sau mamă: „Trăiam trei vieţi deodată/într-o zi mi-ai cerut/să nu ţi-o mai trăiesc pe a ta/te-ai închis la etaj în casa din vecini/cu două lacăte/apoi ai tăiat firele găsite pe-acolo/”sunt fericită,mamă”, îmi spuneai…”” (Scrisoare către fiica mea), p.58

Cecilia Moldovan este o dedalică, solidară cu făuritorii şi gânditorii, într-un cuvânt creatorii : „Cei ce apucă pe drum neumblat şi inventează ceva/sunt călăuziţi de-o stea/ lui Newton mărul i-a căzut direct pe gând/provocându-i aprinderea/steaua altora e încrustată printre liniile palmei/ Ei văd dincolo de un lucru/un cuvânt, un sunet, o culoare/Le ticluiesc pe fiecare/în mii de combinaţii/şi la o străfulgerare le orânduiesc altfel,/cum numai ei ştiu/şi deseori spun cuvinte fără de înţeles… (neastâmpăraţii cu semn în palmă), p.59, deşi e conştientă de inutilitatea actului creator: „munca cu cântatul nu mai are rost/cu atâtea ajutoare sociale/şi fast food-uri / şi siesta cu aripile lipite de tâmplă…,”(blestem ori binecuvântare), p.12 sau: „Ce ştie să facă un bonsai?/ştie să fie mic, mic de tot!/doar o plăcere de apartament e roada lui/precum picioruşele-lotus de chinezoaică/…/Doamne, dacă unii sunt anume făcuţi/pentru jertfă şi chin ca să-ţi fie pe plac,/Ce-o să se întâmple cu noi, fii Tăi iubiţi?” (nestematele sacrificiului),p.68

Mai mult, lumea nou-creată poate fi artificială, chiar monstruoasă: „Zadarnic mă primiţi cu flori de plastic/în pădurea cu trunchiuri ciuntite/şi ciripit electronic/ vă trimit ramburs/Manualul descurcăreţului amator” (iarba călcată nu piere), p. 71 sau: „O, pe braţele prunilor dezbrăcaţi/au crescut banane şi mere şi kiwi/pe luciul apei plutesc nuferi albi/curtaţi de două răţuşte din plastic” (zeul buf se dezlănţuie), p.62

O soluţie aparent viabilă pentru ieşirea dintr-un impas existenţial ar fi Divinitatea sau întâlnirea cu ea: „Aş vrea, Doamne, rolul de fir de nisip/să mă alinte veşnicia valurilor/dar în piesa asta voi fi o petală în vânt/din amintirea toamnei…/să-mi laşi ploaia de gânduri/să rodesc în sămânţă/zălog pentru noul contract” (rol de petală în vânt), p.73 sau: „doar viaţa aleargă fără tine/în urmă-ţi şi înainte/lăsându-te un pic mai copil/lângă o grămadă de păcate” (al treilea ochi), p.74 sau: „cu toate acestea/se scurge deşertul prin tălpi/împânzindu-se subversiv/sub palma de pământ de sub picioare/vom fi o mare de nisip osificată” (deşertificare), p.75 sau: „aşa că mă lepăd de tot şi de toate/îmi iau sufletul în mână/şi Ţi-l pun la picioare/ştiu că n-ai să treci cu tăvălugul peste el” (noi, vanitoşii), p.79 şi încă: „la inventarul de seară/ţinem în palmă mărunţişul scăpat/printre degete de un Dumnezeu al zbaterii/ şi ne credem/descurcăreţii de elită” (câştigul de o zi…în minus), p.82

Protestul social, ironia, sarcasmul generează cele mai puternice versuri şi imagini poetice: „ştiam că la grămadă, furia gloatei/face pui/aici au stropit cu sânge/neaua crăciunului nost’/şi fiecare am dat o mână de ajutor, /(culmea, Dracula însuşi plănuise altfel/parada mâniei, într-o altă zi)/apoi şi-au croit prea multe chilipiruri//trec agale prin piaţa viselor îngheţate…(piaţa cu vise), p.15 sau: ascunzişurile muntelui şi adâncimea văilor/nu mă îmbie să-l colind/le las pe toate/să zacă în pâcla norilor//geambaşul de glie/cu tot ce era sub ea/şi văzduhul de deasupra/strânge în braţe sacii de arginţi/nimeni nu porneşte aventura de a-i afla şi număra/(se măsoară buzunarul mic – lesne de taxat)/dovadă că pe aici nu se condamnă miliardarii/ ci găinarii (cantităţile intimidează), p.16 sau: „orbecăim printre etichete/după o gură de aer neletal/triumful ipocriziei se anunţă cu litere mari/precum nestematele în teci de şerpi lucioşi/din ochiosul cufăr al Sfintei Vineri/ pe orice perete/ culoarea e regina răsfăţată a mitomaniei/mirosul parfumat de spray ucide dulceag” (eticheta mitomană), p.18 sau: „prea multe gânduri pe neuron pătrat/stau sluj la ambiţiile mele:/de confort, de cunoaştere, de recunoaştere/mintea a ieşit din tiparele ei primordiale” (sicomorul din far),p.29 sau: „m-am trezit cu ea,/expandată/în sinele meu cald,/împărţim aceiaşi ochi şi/scrutăm lumea în turcoazul lor/ne îngemănăm puterile să rezidim în zori/piatră cu piatră o minusculă piramidă Ghizeh” (monada luminoasă), p.20 ajungându-se chiar la un tragic al existenţei: „şi-a cumpărat chiar ieftin/vecini sus-puşi/bătrâna i-a pus la loc de cinste,/în faţa casei/ şi bonus – pomii,/casă de anotimpuri/sală de concert – şi toate au încăput în acel preţ micuţ//de restul cuvenit/credea că-şi cumpără prieteni/n-o să mai stea în poartă/la cerşit bineţe//de când cu noul palat,/ cerul ei e o frânghie de rufe / pe un perete înalt” (cer cu frânghie de rufe), p.21 sau: O, ştiu, este nevoie să mă reformulez/obosită de comodităţi şi plăceri/mă duc la culcare pentru un secol, un mileniu/în urmă, lucrurile sunt luate la revopsit şi recalibrat/ideile se neagă şi se reneagă/în drumul lui spre negru, albul nu cunoaşte griul,/cu argumente de ultimă oră (recalibrare din oficiu), p.72 sau: „se înserează din nou eretic/stai după cortina de gânduri/mâine intrăm în catedrala neamului/să privim din unghiuri diferite/un botez,/o nuntă, /o înmormântare…/încă o repetiţie generală ne prinde bine” (spectacol la catedrală), p.83.

Timpul poate fi şi el un duşman şi încă unul redutabil: „zeflemitor şi sisific,/zeul îmi încondeiază colţul de ochi/cu un nou fascicul de tranşee în cere/să mă ascund de calul troian/ce-mi poate năpădi casa/unde răspuns la întrebare e o altă întrebare” (idei – gratis), p.24

Un puseu de orgoliu şi de feminitate poate produce versuri ca acestea: „Treceam pădurea de mână/cu ultimul bărbat de pe pământ/terra însăşi bărbierită de copaci/se priveşte în ocean (perechea monocoloră), p.41

Se cultivă şi parabola sau mitul: „Am primit ca dar de nuntă/o casă cu ferestre spre nori/nu ştiam că aici nu înfloresc priviri de copil/nici n-am aflat dacă vreo unul/ a găsit uşa închisă” (meandrele vieţii), p.54

Cultura, sportul, frumuseţea reabilitează sensul existenţei umane: „era ultima imagine de pe ecran:/în fustiţă din raze de lună/lebăda alunecă pe gheaţă/taie graţios aerul rece cu muchia patinei de argint/înspre cealaltă lebădă încremenită/precum o statuie sidefie cu coif,/se răsuceşte ca o tornadă într-o triplă piruetă/şi răneşte adânc obrazul fin al apei îngheţate” (rănile apei îngheţate). p.26 sau: „lasă-te pusă în lanţ, frumoaso/să te poată gusta oricine”/- o binecuvântă creatorul./ Trenul intercities tocmai a plecat/în direcţia…sud/în faţa mea o femeie cu obloanele trase/mâini împreunate a rugăciune/stă pierdută în sine,/de după cortina unui ziar/şoapte de îndrăgostiţi curtează înserarea.”(compania unei cărţi în lanţuri),p.34 şi încă: „şi ultimul cioban mioritic învaţă de la copaci/să nu-şi mute rădăcinile/ mie lăsaţi-mi antenele de licurici/să împrăştii lumină/de pe verdele preş încredinţat) (non-emigrant de profesie),p.39

Autoironia e şi ea puternică, mai ales că deşi individuală, ea este resimţită ca fiind una colectivă:

„Ce sărbătoare era când vedeam eticheta asta/mă înfiora suflul de libertate cu adieri de ocean/mă aşezam cu faţa la Cortina de fier şi/încercam să o străpung cu ochii minţii/îi îmbrăcam în carne şi oase pe cei/din poza căzută din eter/(nu se ştie în grădina cui – încă un secret neelucidat!)” (made in USA), p.52 Destinul literar al autoarei, aflată într-o autoanaliză lucidă rămâne totuşi tulbure: „stau la coadă cu darul-din-dar/la Muzeul literaturii române/până ce treptele se duc la culcare/ maiestuos Mihai şi Nichita/cară în spate uşorii uşii (scriem pentru noi înşine), p.84

Aparent fragilă, delicată şi feminină, Cecilia Moldovan are ceva din înţelepciunea trestiei (gânditoare sau nu), dar şi din neînduplecarea sabiei.

Lucian Strochi