În casa noastră petrecerile de familie sunt destul de rare. Nu suntem un clan morocănos, ursuz, căruia să nu-i placă petrecerile; dimpotrivă. Numai că neamul nostru, destul de numeros de altfel,   s-a cam risipit, în timp, prin ţară, urmând legi de nimenea ştiute, totuşi legi, cărora li s-au supus cu toţii, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici. Cel mai adesea a fost vorba de un loc de muncă sau de o căsătorie; dar şi de alte întâmplări, unele mai tainice, altele ştiute de toată lumea, ajunse în legendă. Întâmplător sau nu, neamul nostru e un neam al cuvântului: ai să găseşti în el procurori, avocaţi, judecători, profesori de limbă şi literatură română, de limbi străine, preoţi, diplomaţi. „Muncitori cu vorba” – cum spune cu dispreţ un văr mai răzvrătit. (Deocamdată). N-ai să prea găseşti printre noi medici, ingineri sau militari. Cu două-trei excepţii (şi acelea mai mult accidente), fiecare membru s-a străduit să aibă cel puţin o diplomă universitară. Diplomă obţinută firesc, fără prea mari sacrificii, semn că strămoşii fuseseră mintoşi şi transmiseseră asta şi urmaşilor. E drept că nici geniile n-au bântuit prin familie. Dar o anumită onorabilitate s-a făcut remarcată la fiecare dintre membri. Să fii bun, să nu aibă nimeni treabă cu tine, să ai un serviciu onorabil, sigur, la stat, o pensie decentă (şi, dacă se poate, cât mai lungă), o familie nu foarte numeroasă, dar cu care să te poţi mândri, să nu ai niciun conflict cu statul, cu puterea, cu vecinii, cu creditorii, cu biserica, cu propria conştiinţă – iată câteva lucruri care pot părea derizorii unora, dar, când e vorba de generaţii întregi, trebuie să recunoască oricine că e o veritabilă performanţă.

Multă vreme întâlnirile de familie s-au petrecut la ţară, în casa cea mare, albă, mereu văruită primăvara, lipită de crâşmă; în ogradă se ţinea şi hora satului, aşa că, uneori, petrecerile de familie degenerau în alte petreceri mai mari, la care participau, dacă nu tot satul, măcar o bună parte din el.           

Se chefuia crâncen, câte trei zile, oamenii veneau, stăteau cât stăteau, plecau şi apoi reveneau: doar somnul îi mai biruia în cele din urmă. Se mânca totuşi chibzuit, fără grabă, într-un ritual străvechi, ce nu dăduse greş niciodată; iar de băut, se bea vîrtos, dar cumpănit, la început ţuică de două ori întoarsă, cu schinduc şi cu melisă sau din sticlă cu pară şi apoi vin, alb-gălbui, ca untdelemnul, adus din zona Focşanilor, a Huşilor sau a Cotnarilor. Se bea cu măsură, căci nu era o ruşine mai mare decât aceea să te trădeze picioarele sau, şi mai grav şi de neiertat, limba.

După război s-au stricat, pe rând, toate. Averile s-au risipit, stabilizarea a fost de fapt o destabilizare, pământurile s-au subţiat sau au devenit ale nimănui, oamenii au îmbătrânit şi ei. Oraşul, altădată dispreţuit, a devenit un loc de refugiu mai sigur, temporar desigur, căci fiecare se gândea să se retragă, cu ai săi sau singur, la bătrâneţe, la o căsuţă, la ţară.

Până la urmă, ai mei şi-au cumpărat o casă în oraş, nu departe de cimitir, pe din două: adică un frate a clădit o casă, nu i-au mai ajuns banii şi a fost obligat atunci să vândă jumătate unui frate mai mic, adică tatei. Aşa că, acum, aici se strângea familia, la cei doi fraţi (parcă era nume de han): era mai mult loc, mai multă linişte, nu-ţi deranjai vecinii, la nevoie se putea sta şi în curte, sub boltă de viţă, dacă vremea era frumoasă şi mesenii prea numeroşi.

Acum ne întâlneam însă mult mai rar: la nunţi, la botezuri, la înmormântări sau dacă cineva împlinea, ca vârstă sau căsătorie, vreo cifră rotundă. De obicei veneau preotul din Dumbrava, cumnat cu cei doi, însoţit de coana preoteasă, apoi o soră de la Bucureşti, mereu bolnavă, mereu în trecere spre mănăstiri, cu soţul (un uriaş placid, bun ca pâinea caldă, mereu zâmbitor, dar cu un zâmbet nesigur, de parcă şi-ar fi cerut permanent scuze pentru înălţimea sa, pentru banii pe care îi câştiga); (era avocat, avocaţii au câştigat întotdeauna bine; culmea, uriaşul era avocat şi încă unul dintre cei mai de temut: pe câţi nu păcălise cu figura lui blajină, aparent dezarmată, uşor dezordonată; m-am gândit atunci că nu trebuie să judeci oamenii după înfăţişare, ci după ceea ce fac în momentele de graţie, de amplitudine spirituală.)

Tineretul participa la aceste întâlniri mult mai rar, semn de independenţă (vroiau ei să se creadă), dar şi de uşoară desconsiderare (bătrânii nu cedau aşa de uşor, pentru a intra în clubul lor trebuia să îndeplineşti câteva condiţii, în primul rând să depăşeşti primejdioasa vârstă de cincizeci de ani).

Astăzi nu aveam nici nuntă, nici botez, nici înmormântare: preotul îşi serba nunta de aur. Mirii erau relativ tineri pentru o asemenea aniversare: preotul abia depăşise şaptezeci de ani, iar preoteasa nu împlinise şaizeci şi şapte.

Tânăr, ambiţios, fecior de la munte, bine clădit, „o cruce de voinic”, harnic, cam hapsân, părintele îşi făcuse socotelile lui când o văzuse pentru prima oară pe Agapia: fată cuminte, frumoasă, neştiutoare în ale vieţii, altfel cu destulă carte, bogată, prima născută într-o familie cu dare de mână – ce-şi mai putea dori?

Cu socrii săi, părintele s-a înţeles bine: oamenii erau mulţumiţi că fata îşi găsise un rost, preotul era vânjos şi chiar chipeş (până la cincizeci de ani, se buhăise mai apoi), gospodar şi, chiar dacă se mai rătăcea prin sat nu doar cu ajunul, tot acasă ajungea în cele din urmă.

În plus, urmase tradiţia nescrisă, dar atât de reală, verificată în îndelungată practică, a familiei: doi copii, o fată şi un băiat, cum era mai bine, adică.

Şi preotul era mulţumit: pe lângă ce îi dăduseră la nuntă, mai primea câte ceva la fiecare vizită. (Odată sărise însă calul şi socrul său, altminteri tăcut şi drept, îi făcuse una de pomină: preotul mai voia o bucată de pământ, „măcar până se vor înălţa ceilalţi mai mari, ca să aibă ce să facă cu pământul; să-i dea lui tot pământul, sau măcar cea mai mare parte din el, într-un soi de arendă”;    socru-său n-a zis nimic, a ieşit doar în curte, a zăbovit acolo vreun ceas; la plecare, preotul a observat că trăsura e mult prea grea, caii se opinteau din răsputeri s-o tragă: „Da’ ce să fie cu caii?”

Socrul a zâmbit atunci pe sub mustaţă: „Cu caii nu-i nimica. Cu trăsura e ce e… Ţi-am umplut tot lădoiul trăsurii cu pământ, că tot vrei pământ şi mă gândesc că poate ţi-o ajunge odată şi odată, că o să te saturi…”)

Preotul n-a zis nimic nici atunci, nici altădată; problema pământului nu s-a mai pus. A venit apoi războiul şi ce a urmat după război, vremuri grele şi nimeni nu s-a mai gândit la pământ: în vremuri nesigure ca acelea, era mai important să-ţi păzeşti viaţa şi libertatea.

Părintele a păţit-o chiar: cineva i-a aruncat o puşcă în curte, peste gard, într-o noapte şi apoi l-a denunţat. Nu aveai voie să deţii arme, toţi ştiau asta, toţi ştiau şi că e vorba de o înscenare venită dintr-o răzbunare, preotul nu se cuminţise, stârnind rivalitatea holteilor din sat şi nu doar a lor; numai că vina căzuse pe băiatul popii, încă elev, şi preotul a fost obligat să ia vina asupra sa, deşi nimeni nu-l văzuse, nici măcar la vreme de război, purtând vreo armă, chiar pistolul de ofiţer din dotare; părintele s-a ales totuşi cu o condamnare, neobişnuit de blândă pentru acele vremi, şase luni, luni pe care le-a făcut însă în închisoare, e drept nu foarte departe de casă, la vreo optzeci de kilometri, aşa că veştile, pachetele cu alimente şi chiar oamenii ajungeau mai uşor până la el.

Condamnarea sa, nedreaptă, i-a adus un val neobişnuit de simpatie printre enoriaşi; sătenii au uitat aventurile galante ale preotului, mai ales că acesta s-a cuminţit ca prin farmec după condamnare şi au rămas numai cu partea bună: „uite un părinte aşa cum trebuie să fie, s-a pus el în locul băiatului, a suferit pe nedrept.”

Şi biserica i-a fost, de atunci, mereu plină de dreptcredincioşi. Avea părintele şi alte calităţi: un glas frumos; nu scurta, până la nerecunoaştere, slujba, indiferent de cât de grăbit ar fi fost, tot de către oameni, se înţelege; avea un cuvânt bun pentru fiecare; era vesel, iar de băut, bea cât trebuie, adică doar atât cât să fie rumen la faţă şi mereu bine-dispus, dar nu mai mult, doamne păzeşte.

Agapia era ca o sfântă: devenea tot mai frumoasă, tot mai senină, mai liniştită, mai albă: nimic din greutăţile şi urâţenia lumii acesteia părea să n-o atingă; ajuta pe furiş cu ouă, cu mălai, cu zahăr, cu ulei, văduvele şi bătrânele de prin sat; pe furiş e un fel de a spune: părintele vedea şi ştia tot, dar nu spunea totuşi nimic, mulţumit că are pace în casă.

Tata fusese la război, terminase din această cauză cu greu facultatea, în „rate”, fusese întâi director de gimnaziu unic, apoi judecător, o vreme preşedinte de tribunal, iar acum, pentru ultimii ani de activitate, devenise funcţionar public, la serviciul de asistenţă socială şi de ocrotire a minorilor.

Om de o cinste rară, aproape absurdă, inexplicabilă pentru vremurile de acum: nu a primit niciodată nimic de la oameni. Poate că s-a temut pentru copiii lui, poate că avea în sânge această cinste, întărită şi de anii de război petrecuţi în stepa calmucă, în şanţuri cu faustpatronen – cum zicea – un fel de grenadă împotriva tancurilor, într-un ger cumplit, de care nu a scăpat niciodată, pe care îl resimţea uneori şi peste treizeci de ani, când avea frisoane chiar într-o încăpere bine încălzită.

Era apoi om al legii şi „orice om al legii trebuie să fie drept şi cinstit, altfel oamnii îşi pierd încrederea şi dacă oamenii nu mai au încredere nici în justiţie, în ce să mai aibă încredere?”

„Vreau, când pun capul pe pernă, să adorm liniştit, să ştiu că nu sunt dator nimănui cu nimic, că nu poate veni nimeni noaptea să mă scoale şi să mă întrebe de ce am făcut cutare lucru sau cutare.”

Poate că era puţin orgoliu la mijloc, dar dincolo de orice, multă cinste, neobişnuită, repet, la vremuri mai noi.

Rămăsese de pomină în familie întâmplarea când, într-o iarnă,  şi-a obligat soţia să-l însoţească într-o comună, nu departe de oraş, totuşi prin zăpadă nedesfundată şi în plin viscol „să restituie omului un bun care era al lui.”

Ce se întâmplase de fapt? Un ţăran câştigase pe merit, pentru că avusese dreptate, un proces totuşi greu, încâlcit. Ştiind că domnul judecător nu primeşte, ţăranul s-a crezut mai isteţ ca alţii şi s-a dus acasă la judecător: „V-am adus, doamnă profesoară, un caş şi nişte ouă.” „Păi, cât costă?” „Nu costă nimic, că le-a plătit domnul judecător: el m-a trimis, că eu nici nu ştiam unde staţi.”

Mama a luat produsele, dar, bănuitoare, nu s-a atins de ele. Când a venit tata acasă, a adus vorba de caş, cu mulţumire: „Bine, bărbate, că te mai gândeşti şi la casă. Uite, a venit omul acela cu caşul…” Tata a sărit ca ars: „Care om? Care caş?” Speriată, mama i-a povestit totul, ce şi cum.

Tata nu-l mai reţinuse pe ţăran, avea multe procese de judecat, prin faţa lui treceau zilnic sute de oameni, poate că omul nici nu câştigase procesul în acea zi, aşa că a luat-o pe mama şi au plecat în căutarea ţăranului, pe o urmă destul de vagă, dar care s-a vădit în final a fi bună, anume numele comunei, scăpat din întâmplare de gospodar.

Au pornit-o prin ger şi viscol, prin zăpada care le trecea de şoşoni şi au ajuns la gospodăria omului cam pe la miezul nopţii.

Ţăranul s-a crucit, s-a scuzat, apoi chiar a început să plângă şi să-şi ceară iertare: „Dacă ştiam, domnule judecător… aşa m-am gândit eu cu capul ăsta prost că e bine… nu   m-am gândit o clipă că…”

Bineînţeles că, pentru părinte, tata era un naiv, un păgubos şi nu se ferea să-i spună când avea ocazia, mai ales la petreceri, acest lucru: „Şi crezi că ai să schimbi tu cu ceva lumea asta? De unde atâta trufie? Trebuie să ştii, dragă, Dumnezeu pedepseşte trufia…”

Acum se abţiguiseră uşor amândoi. Părintele era mulţumit de întreaga sa viaţă:

– Am făcut în viaţă numai ce am vrut eu şi mi-a mers întotdeauna bine. Am vrut să fiu popă şi am fost. Am vrut femeie tânără, cuminte şi frumoasă şi am avut. Am vrut doi copii şi uite că am o fată şi un băiat care, iată, sunt şi ei la casa lor. Dacă am vrut să beau un pahar de vin, l-am băut. Dacă mi-a poftit ceva pântecul,     l-am săturat. Dacă mi-a plăcut o femeie, nu m-am dat în lături. Aşa că pot să spun că sunt mulţumit. Bani am, să dau şi la alţii. Am cununat, am botezat, ce mai, tot satul e al meu şi sunt sigur că nu mă va uita prea uşor, nici după moarte. Aşa că, atunci când va fi să mor, n-o să-mi pară prea rău. Dar tu, cu studiile tale cele înalte (popa nu avea decât seminar), cu cinstea ta, cu ce te-ai ales? Ai tu ceva pus deoparte, pentru zile lungi şi negre? Ai fost undeva, într-o staţiune, să-ţi încălzeşti ciolanele?

Tata s-a simţit atins. A încercat să fie reţinut; totuşi era sărbătoarea omului, nu se făcea să strice el petrecerea:

-Fiecare are viaţa pe care şi-o doreşte şi şi-o trăieşte aşa cum crede el. Ca om al legii, am căutat să fiu întotdeauna drept şi acest lucru mi s-a părut cel mai important în viaţă: ca nimeni şi nimic să nu-mi reproşeze ceva vreodată.

Părintele a râs, neruşinat, în hohote:

– Şi chiar crezi asta? Crezi că nu ai greşit niciodată? Că nu ai judecat strâmb niciodată? Să fii tu sănătos cât am mâncat şi băut eu de pe urma ta…

Tata a albit:

– Ce vrei să spui?

Preotul s-a trezit brusc, dar nici în ultima clipă nu a dat înapoi:

– Păi, când te vizitam la judecătorie, crezi că o făceam pentru ochii tăi frumoşi? Mai cunoşteam pe unul, pe altul. Ştiau cu toţii că îţi sunt cumnat şi, de voie-de nevoie, de ruşine, alteori cu ceva bani strecuraţi la vreme potrivită, mă mai ajutau. Mai dispărea o probă, îşi mai schimba dispoziţia şi depoziţia vreun martor. Dar ce credeai, he, he, he? Aşa că nu te mai da atât de mare şi de tare, că nu e cazul…

-Ai făcut tu toate astea?

Preotul părea el cel supărat:

– Se vede că ai trăit degeaba şi mă mir că te mai consideră unii judecător bun şi… înţelept. Scuză-mă că ţi-o spun, dar nu prea ştii ce şi cum a viaţa. Nu e aşa cum o vezi tu în legi şi în paragrafe, în articole şi litere. Viaţa e viaţă…

– Bine, dar ceilalţi judecători… ce-au crezut despre mine?

– Unii, drept să-ţi spun, credeau că lucrăm mână în mână. Alţii, mai puţini, credeau, scuză-mă, că eşti cam prostănac. Judecătorul Netedu nu ştia ce să creadă. El m-a chemat odată şi m-a ameninţat că dacă nu dispar, dă totul în vileag, adică îţi spune ţie, totul. Ar fi fost poate mai bine, că te-ai fi ales şi tu cu ceva… Aşa…

Tata s-a luat cu mâinile de cap. I-a mai spus cumnatului:

– Îţi dai seama ce ai făcut? Te azi înainte nu-ţi mai calc pragul casei. Şi te rog să faci şi tu acelaşi lucru…

L-am ghicit apoi pe întuneric, stând pe trepte, cu o mână ţinându-şi fruntea devenită brusc prea grea, cu cealaltă atârnându-i neputincioasă, inutilă, de lângă corp, de parcă i-ar fi fost frîntă; cu ochii arşi de lacrimi, roşii, cu sclerotica inundată parcă de sânge, arşi de supărare, de durere, de ruşine, de umilinţă. Nu ştiu dacă plânsese cu lacrimi. Dar plânsul care arde e cel fără de lacrimi. Am încercat să-l liniştesc:

-Lasă, tată, să nu-ţi pară rău. Ce ne-ai dat tu în viaţă e mult mai important pentru noi decât… Averile vin şi se duc. Rămâne cinstea şi demnitatea.

Nu ştiu dacă l-am convins. Ceva se rupsese atunci în el. Poate siguranţa, teribila siguranţă că n-a greşit o viaţă, în viaţă, că aşa şi nu altfel trebuia să procedeze, să-şi clădească viaţa sa şi a celor dragi lui.

Au mai trecut cîţiva ani, nu prea mulţi. Tata a devenit tot mai tăcut, ros de întrebări nerostite. Şi de răspunsuri, la fel de tainice. Sau poate întrebările sale erau tot răspunsuri, biciuite doar de semne de întrebare.

A murit repede, prea repede, prea tânăr, răpus de ciroză. El, care nu bea, nu fuma, nu mânca prea mult şi prea gras, nu făcea niciun fel de excese. A murit fără regrete, senin, doar cu o lacrimă prelungă în jgheabul ochiului stâng.

Popa i-a supravieţuit doi ani. A murit tot de ciroză. A murit aşa cum a trăit: fără să regrete nimic, vesel. Cu o zi înainte băuse un litru de vin negru. A murit în somn. „Moartea fericiţilor” – cum spun toţi.

Ciudat, dar în noaptea în care a murit preotul, în casa noastră, în dormitor, s-a prăbuşit (a cedat sfoara) un tablou. Un tablou „de expoziţie”, reprezentând un câmp ars de soare, cu un sol roşiatic, crăpat de uscăciune, străpuns de zeci de fântâni. Cu cumpene din lemn de salcâm, înnegrit şi întărit, culmea, de ploi. Înclinate de toate direcţiile. Cerşind apa. Scârţâind.

Aşa cum le mai găseşti, poate, acum, numai în Bărăgan.

Lucian Strochi