Ladislau Schmidt nu crede în mituri (doar atunci când ele sunt sintezele gândirii umane), ci în oameni. Şi totuşi, printr-o ironie a sorţii, Ladislau Schmidt pare a coborî într-un mit. Îl cunosc toţi: minerii, iubitorii de artă şi de frumos, artiştii plastici. Cu toate acestea, Ladislau Schmidt nu este încă un „nume”. Şi totuşi este un artist autentic, trăind frumosul şi căutând să ni-l redea după puterile lui şi nouă. Cei care i-au văzut lucrările au admirat fermitatea liniilor, gingăşia tonurilor („o artă de compensaţie pentru munca grea a minerilor” – precizează el) ale acestui remarcabil talent răsărit din rândurile celor ce scot din adâncuri diamantele negre. Justificarea acestui interviu? Lucrările sale, dintre care ultima pare a fi cea de la intrarea în oraşul Petrila. Spun „pare a fi”, deoarece Ladislau Schmidt răspândeşte în jurul său doar incertitudini…fertile.

LUCIAN STROCHI: Să fixăm câteva jaloane spirituale pentru o posibilă biografie. Care ar fi atunci prima ta lucrare?

LADISLAU SCHMIDT: Ştiu eu? Prima lucrare trebuie să fi fost o bilă de lut, pe care, copil ca toţi copiii, o frământam în palme. Nu-mi dădeam seama că atunci începusem să fac …artă nonfigurativă… prima lucrare „artistică” cred că datează de la patru ani: am desenat şi înflorat atunci conturul literei „A”. Dintr-un calendar luasem litera şi sub mâna mea, din cauza înfloriturilor, „A” a ajuns un „R” (destul de aproximativ şi acela…)

LUCIAN STROCHI: Lucrarea cea mai dragă?

LADISLAU SCHMIDT: Toate… sau mai degrabă niciuna. Momentan, mi-e dragă fiecare lucrare. Apoi o părăsesc, sau mă părăseşte ea, nu ştiu.

LUCIAN STROCHI: Ai „risca” o definiţie a artistului?

LADISLAU SCHMIDT: Da. Un Om care consacră totul frumosului, oamenilor şi nu se lasă dus de „ispite”.

LUCIAN STROCHI: Ce-ai putea spune despre tine, astăzi, LADISLAU SCHMIDT?

LADISLAU SCHMIDT: Că a intrat o pasiune, o patimă în mine care nu-mi dă nicio zi de odihnă. Mă cheamă la lucru, îmi pune în mână pensula sau dalta, îmi poartă mâna peste lucrări.

LUCIAN STROCHI: Ai lucrat în diferite tehnici. Care ţi se pare mai expresivă, mai uşor de stăpânit? De ce nu te-ai fixat la una din aceste tehnici?

LADISLAU SCHMIDT: Toate „tehnicile” – cum le numeşti, îţi dau satisfacţii… Lucrez mai uşor în creion, parcă. La a doua întrebare am să-ţi spun ceva: caut încă metalul acela nobil, nemaivăzut, din care să-mi fac lucrările mele minereşti. Nu l-am găsit încă…

LUCIAN STROCHI: De ce îţi numeşti lucrările „minereşti”?

LADISLAU SCHMIDT: Pentru că în marea lor majoritate sunt lucrări despre şi pentru mineri. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu ştiu dacă am făcut vreodată vreo lucrare neminerească: chiar atunci când am făcut un portret de fată, am văzut-o cu ochii minerului. Şi încă ceva: de va fi să plec de aici, n-aş putea să nu fac lucrări „minereşti”. M-am legat prea mult de mineri. Şi apoi neam de neamul meu am fost mineri. Mama se trage din neam de aurari; tata din cărbunari. Eu de mic am crescut alături de mină. Sau poate că mina a crescut în sufletul meu odată cu vârstele mele.

LUCIAN STROCHI: Se spune că eşti rudă cu Schubert!

LADISLAU SCHMIDT: Da, e adevărat, bunica mea e soră cu tata lui Schubert. Am avut de la el partituri, scrisori… Le-am dat odată cuiva prin ’30. Era student sărac. Când l-am întrebat, mi-a mărturisit plângând, că a vândut „documentele” cu un preţ de nimic. L-am rugat să-mi spună cui le-a vândut. Nu ştia. De fapt nu-mi prea place să vorbesc despre asta. Nu am nici un act care să-mi dea „dreptate”. Şi le-aş părea oamenilor ridicol prin „pretenţiile” mele. Şi apoi nu-mi place să mă împăunez cu rude ilustre. Nu e felul meu de a fi…

LUCIAN STROCHI: Care ar fi suprema satisfacţie pe care ai trăit-o?

LADISLAU SCHMIDT: E una pe care o trăiesc mereu: satisfacţia de a fi un om cinstit, faptul că dacă cineva mă întreabă: Mă, Schmidt crezi că eşti un om cinstit? Eu îi pot răspunde liniştit, fără să roşesc: Da.

LUCIAN STROCHI: Dacă ţi s-ar da posibilitatea să-ţi desfăşori plenitudinea forţelor tale creatoare, fără vreo oprelişte, ce ai face în Vale?

LADISLAU SCHMIDT: Multe. Uite în parcul acesta (n.n. parcul cu care începe strada Institutului) aş pune un grup statuar. Aşa cum e e prea îngrămădit, prea încărcat, inestetic. Şi oamenii au nevoie de statui, aşa cum au nevoie de flori. Aş face statui, fresce… Nu pentru gloria mea, ci pentru a spăla cu lumină şi culoare ochii oamenilor…

LUCIAN STROCHI: Am să repet o întrebare: Şi totuşi, cine eşti dumneata, Ladislau Schmidt?

LADISLAU SCHMIDT:Un perpetuu nemulţumit de mine însumi, de lucrările mele, de faptul că n-am reuşit să stăpânesc cât aş vrea linia şi culoarea.

Lucian Strochi

(STEAGUL ROŞU, Petroşani, 1972)