E destul de rău să te naşti fără tată. E şi mai rău să te naşti în prelungirea fratelui tău geamăn. E cumplit de rău să fii crescut de bunic, mai ales când acesta e profesor de latină. E foarte rău, şi pentru tine şi pentru cea care te naşte, să apari pe lume cu picioarele înainte. E neînchipuit de rău să porţi mai multe nume. E cel mai rău să le aduni pe toate astea la un loc, performanţă pe care doar Titus Vopiscus Opiter Agrippa Postumus o putea înregistra în orăşelul său de provincie, cu doar trei şcoli generale, dar şi cu un liceu venerabil, centenar, singura mândrie, de altfel, a băştinaşilor.

Titus aflase abia în liceu ce vor să povestească puzderia de nume pe care niciun catalog, cu rubrici oricât de încăpătoare, nu le putea cuprinde. Aşadar: Vopiscus însemna „născut viu, vorbind de gemeni, când unul e mort”; Opiter – „copil căruia bunicul îi ţine loc de tată”; Agrippa – „născut cu picioarele înainte”, iar Postumus – „născut după moartea tatălui”.

Evident toate aceste nume se datorau bunicului său, profesor de latină, un om aspru, tăcut, despre care se spunea că nu a zâmbit niciodată. Titus se născuse într-o perioadă când la noi, dintr-un soi de laşitate colectivă, se preferau numele slave: Svetlana, Nadejda, Liuba, Ludmila, Olga – pentru fete, iar pentru băieţi – Serghei, Ivan, Oleg, Vladimir, Ruslan, ba chiar, într-un elan internaţionalist-proletar, Muslim, Aram, Şota, Cinghiz.

Dispăruseră din grădiniţe Lăcrămioarele, Brânduşele, Viorelele, Narcisele, iar un nume precum Cornel te putea costa mult, fiind asociat, desigur, cu Zelea-Codreanu. Ca să fim drepţi însă, perioada aceasta postbelică înlocuia o alta, plină de Siegfrizi, de Adolfi, de Martini, de Heinrici, de Frizi, de Hanşi, de Grete, de Hanelore, de Lotte, dar şi de Bennedetto, Bennitto, Giovanni, Umberto, Graziella, Stella (neapărat cu consoane dublate – semn de distincţie, un fel de off  în loc de ov al ruşilor, când se prezentau în Occident), semn că eram şi noi pe axa Roma-Berlin-Tokio, dar ne opream (cel puţin cu numele) în Europa. S-ar putea scrie o istorie secretă a românilor după frecvenţa unor prenume la un moment dat, dar trebuie spus că, întotdeauna, bunul simţ, trădat la notar sau la secretar, revenea la el acasă, acasă, Svetlana redevenind Luminiţa, iar  Giovanni – Ion sau Ioan, dacă nu chiar Nelu.

Titus deveni Titi pur şi simplu, iar fantasticul său C.V. (căci ce era întregul cortegiul său de prenume decât un insolit curriculum vitae ?) nu mai impresiona decât la început de an şcolar sau de situaţie.

Titi era în grija bunicilor, dar bunicul se refugia în lumea lui Cicero sau Seneca, iar bunica în cea a sarmalelor, a chifteluţelor, a răciturilor sau a cozonacilor, după sezon, calendar religios sau vrerea stăpânului (cel mai adesea). Aşa că Titi fu dat devreme la grădiniţă, devenind brusc antipatic tuturor, pentru că pâra continuu.

Pâra cântând, începând cu un teribil „Toovaaarăşaaa”, urmat fulgerător de numele celui încriminat (Mircea, Igor, Svetlana, Dan, Radu, Bogdan, Olga, Magda), apoi, după o foarte scurtă pauză,  verbul faptei (mănâncă, scuipă, se scarpină, vorbeşte, se joacă, râde, plânge, se foieşte, scoate limba, tuşeşte etc.). Atât: aşteptând apoi, răbdător, reacţia educatoarei.

De obicei, aceasta se mulţumea cu o atenţionare care relua „discursul” lui Titi; alteori îl ignora de micul reclamagiu. Atunci Titi aştepta un minut, două, se uita atent ca nu cumva fapta să fi dispărut şi el să rămână fără obiect şi revenea cu un cântec mai jalnic, aproape plângăcios, imposibil de ignorat. Rar, foarte rar, educatoarea pedepsea pe cel vinovat. Abia atunci Titi era mulţumit şi, pentru vreun sfert de ceas, îngăduitor cu micile păcate omeneşti ale semenilor săi. Adevărul e că Titi se străduia să nu greşească deloc şi îi reuşea aproape mereu acest lucru, în ciuda faptului că uneori era ajutat, cu un ghiont, cu o uşoară îmbrâncitură, să scape ceva din mână, să verse ceva, să dărâme jucăriile, construcţiile de pe măsuţe, costrucţii ce nu ţineau cont de barocul stalinist, ci tot de întunecatul, putredul, ruşinosul feudalism cu cetăţile, cu turnuleţele, cu castelele sau cu podurile sale mobile.

Dar Titi îşi avea secretul său, straşnic păzit de înălţimea gardului, poziţia mărginaşă a casei, severitatea profesorului: chinuia democratic (nu alegea, nu ierta, nu avea preferinţe) raţe, găini, pisici, câini, oi, capre, ce se nimerea. Prefera puii din motive de securitate, asta după ce un dulău îşi înfipsese temeinic colţii în pulpa sa fragedă.

A fost prins până la urmă de bunicul său, într-o dimineaţă, în grădină, pe când încerca virtuţile forţei centrifuge, rotind, precum paloşul, o pisică ţinută de coadă, dar explicaţia, cerută şi dată prompt, l-a lăsat pe bătrân cu gura căscată, uitând să-l mai pedepsească după aceea: „Sunt imperfecte, erori ale naturii.”

Ajuns la primară, Titi nu avea plăcere mai mare decât aceea de a-şi completa colegii.

Uneori o făcea organizat, într-un cadru ce ţinea cont de principiile didactice, pus de învăţătoare; cel mai adesea însă intervenea înainte ca un coleg să-şi termine propoziţia sau fraza. Prindea din zbor o ezitare, o bâlbâială, un anacolut, un dezacord, o trasmitere greşită a unei informaţii, o eroare. Atât de aşteptate erau intervenţiile şi completările sale, încât cel care greşea se oprea resemnat, aşteptând potopul de cuvinte (şuierătoare, reci, precise, necruţătoare) ce avea să urmeze. Şi potopul venea, cu precizie de ceasornic elveţian, ca la tropice.

Titi era urât de întreaga clasă, dar, întrucât era bine dezvoltat fizic, nimeni nu avea curajul să-l atace direct, frontal. Până într-o zi, când întreaga clasă a fost pedepsită din cauza lui. Învăţătoarea ceruse o temă, nu insistase însă asupra ei, iar copiii uitaseră pur şi simplu s-o facă. Ar fi uitat-o poate şi învăţătoarea, dar Titi s-a prezentat prompt la catedră, cu tema făcută. Învăţătoarea nu a avut ce să mai facă, i-a pedepsit pe ceilalţi, totul era un fleac, pedeapsa era minimă, dar băieţii s-au revoltat şi s-au hotărât să-l pedepsească. Şi au făcut-o în pauza următoare, când învăţătoarea a rămas mai mult la cancelarie, reţinută nu se ştie din ce motive. Au trecut strada, au tăiat cu un briceag nuiele de corn şi astfel înarmaţi au tăbărât pe Titi.

L-au bătut sălbatic, lovind cu ură, fără alegere, peste faţă, peste creştetul tuns regulamentar, adică „0”, peste spate, peste mâini, până când Titi s-a prăbuşit la podea, intrând apoi într-o criză de epilepsie (sau ceva asemănător), zbătându-se, făcând spume la gură.

Băieţii l-au lăsat abia atunci, s-au aşezat cuminţi în bănci, învăţătoarea a intrat în clasă cu un zâmbet uşor, era poate mulţumită de ce aflase în cancelarie sau poate de faptul că elevii ei erau cuminţi, nu făcuseră gălăgie, avea o clasă bună, dar, brusc, zâmbetul i-a îngheţat, iar faţa a luat o expresie de groază, văzându-l pe jos, în plină criză, pe Titi.

A urmat apoi mărturisirea, o pedepsire colectivă, cu bătăi la palmă, mai exact în degetele strânse ca pentru rugăciune, ţinute în sus. Băieţii s-au comportat eroic: nimeni nu a plâns, nu s-a smiorcăit, nu a încercat să se scuze, să scape. Poate şi de spaimă. Învăţătoarea le-a mai spus, aproape justificându-se: „Puteaţi să-l omorâţi”.

Bunicul lui Titi a venit şi el la şcoală, pentru prima şi ultima oară, a discutat nu se ştie ce cu învăţătoarea, cert e că Titi a fost retras din acea clasă, apărând abia peste o săptămână într-o clasă paralelă, unde şi-a continuat activitatea, devenind la fel de repede antipatic noilor săi colegi.

A urmat gimnaziul şi liceul, în aceeaşi notă, Titi fiind printre fruntaşii clasei: avea un scris impecabil, caligrafic, o bună memorie, era foarte atent în clasă şi citea tot ce trebuia. Nu avea prea multă imaginaţie, compunerile erau pentru el un chin, dar se descurca onorabil până la urmă. Pâra şi la liceu, odată  l-a pârât pe olimpicul de la chimie că „scrie dinainte coeficienţii ”, adică ar fi învăţat pe de rost formulele şi ecuaţiile, lucru neadmis de profesor, care cerea „gândire şi nu toceală tâmpă”.

A intrat la istorie, a terminat facultatea în pluton şi a fost repartizat într-o comună de munte, cu „ţărani mândri, dar respectuoşi”, cu copii inculţi, dar isteţi.

A predat un singur an, nu a avut timp să se facă prea cunoscut, a lăsat totuşi câţiva corigenţi, dar, în vară, a fost luat la armată, un coleg a dat cu respectivii elevi examenul de corigenţă, formal desigur, au trecut toţi, aşa încât se părea că „nimic deosebit nu s-a întâmplat”.

Titi s-a făcut imediat remarcat în armată. Aici era în elementul său. Câteva delaţiuni „nevinovate” l-au propulsat comandant de grupă, apoi de pluton (din rândul T.R.-iştilor, desigur).

Dar, cum ofiţerii activi aveau şi ei un program, o familie, probleme personale, după-amiază plutonul rămânea în grija lui Titi.

Adevărul e că Titi îşi merita funcţia: era foarte bun la trageri (mituise încheietorul de pluton, responsabil cu muniţia şi trăsese mult mai multe gloanţe decât ceilalţi până la tragerea pentru calificativ, primea mai multe trasoare decât ceilalţi, dar oricum, avea o mână sigură), era întotdeauna corect îmbrăcat, cu bocancii oglindă, niciodată fără bonetă.

Colegii îl ironizau în lipsă, se temeau însă de el, biletele de voie, învoirile, posturile de sentinelă erau toate în mâna lui. Comandanţilor le convenea un asemenea individ zelos, nu mai aveau probleme cu disciplina, instrucţia se făcea fără crâcnet, regulamentar. O revoltă colectivă fu înăbuşită din faşă: comandantul de regiment îi dădu dreptate lui Titi. „În fond ce aţi vrea: să nu se mai facă armată ? Veţi fi şi Dumneavoastră ofiţeri, e drept că în rezervă, dar cu aceleaşi drepturi ca şi noi, grade, funcţii, soldă…”

Ultimele două luni (din şase) fură un calvar pentru elevii cu termen redus. Controale la armament, la echipament, alarme la miezul nopţii, inspecţii de front, instrucţie la sânge cu masca pe figură, cu completul chimic, cu tot armamentul din dotare (inclusiv lopata), săparea de adăposturi individuale (uneori în stâncă dură), aviaţie inamică la joasă altitudine, marşuri istovitoare, aplicaţii, târâş prin mlaştini, prin tufe de urzici, indicativul „Cărarea” (adică interdicţia de a părăsi unitatea), lecţii de tactică (cu notiţe scrise pe o ploaie torenţială), sectoare (adică de curăţat, până la strălucire, veceurile, dormitoarele, culoarele) – tot ce poate face viaţa unui militar mai amară, toate le înghiţiseră contingentul. Şi totul se datora lui Titi, „Omul cu perfecţiunea”, „Etalon”.

Mulţi se juraseră că îl aranjează într-un fel, dar Titi scăpa mereu, lucra acum câteva ore la biroul şefilor şi dormea pe undeva pe la comandament, unde anume nu ştia nici telegrafistul. Iar când apărea printre „ai săi”, nu venea niciodată singur, ci însoţit măcar de un A.O.S.R. (adică Ajutor de Ofiţer de Serviciu pe Regiment).

Veni, în decembrie, „liberarea” şi Titi fu uitat complet, mai mult chiar iertat, semn că românul înghite multe, tocmai pentru că îi mai rămâne speranţa că totul are un sfârşit, că, după zile negre, vin şi cele albe.

Titi redeveni profesor de ţară, numai că, acum, perfecţionismului său nativ, i se adăuga cel dobândit în armată. Aşa că încercă să transforme clasa într-un pluton, introducând o disciplină absurdă, căprărească, dar tentativa sa eşuă, părinţii se revoltară şi se adresară Inspectoratului şcolar. După două inspecţii şi o anchetă, Titi fu sfătuit să încerce să-şi găsească „un alt domeniu”, aşa că Titus Vopiscus Opiter Agrippa Postumus deveni bibliotecar „prin transfer în interesul serviciului” la Biblioteca judeţeană, la Secţia de Lectură, răspunzând de „Periodice”.

Abia acum Titus (aşa îi vom spune de acum înainte; intrat în lumea cărţilor, Titi merita să devină Titus) îşi regăsi adevărata vocaţie: aceea de a găsi, colecţiona şi sanţiona erori.

Începu cu cataloagele bibliotecii: întâi cu cel alfabetic, apoi cu cel sistematic.

Zilnic, Directorul primea liste lungi, cu „erori grave, impardonabile”. Titus nu ierta nimic, examina cu lupa acolo unde o virgulă părea punct şi invers.

La început, Directorul găsi treaba amuzantă: în fond nu era rău ca cineva să sesizeze greşelile făcute din grabă, din neatenţie sau chiar din necunoaşterea domeniului. Apoi obosi şi el şi Titus primi sarcina expresă de a „se concentra exclusiv pe abonamente şi colecţiile de periodice”.

Titus îşi revărsă acum întreaga energie şi atenţie asupra erorilor tipografice. O literă absentă dintr-o pagină de ziar sau de revistă însemna un vot de neîncredere acordat redacţiei, corecturii: „pentru ce mai avem atunci corectură?!?”; o pagină albă avea asupra sa efectul unui cutremur devastator sau al unei erupţii vulcanice.

Dar era prea puţin, aşa că Titus îşi descoperi vocaţia de filatelist.  Totul porni de la o eroare de culoare, banală, dintr-o serie de „autoportrete” de pictori români: capul de serie, un autoportret de Andreescu, prezenta variaţii de culoare de la verde-crom la violet.

Titus colecţiona acum numai erori: de dantelură, de culoare, de text, de filigran. Reuşi chiar să alcătuiască un catalog al erorilor pe care încercă să-l publice. Nu reuşi, dar nu dezarmă.

O colegă mai tânără, nou venită, nemăritată, crezu că Titus ar putea fi un posibil şi probabil „ales”. Dar, în afară de lungi citate în original, cu comentariile adiacente la greşelile „pe care unii le săvârşesc curent, utilizându-le”, câteva spovedanii, dezvăluirea unor proiecte „…aş vrea să scriu o singură carte intitulată „Omenirea- o istorie a erorilor”, care să cuprindă totul despre erorile umane: accidente de tren, de avion, scufundări de nave, catastrofe ecologice, construcţii prăbuşite, dar şi neglijenţe, dezacorduri, imprudenţe ale oamenilor politici. O operă de o viaţă, mă înţelegi…” nu se petrecu între ei nimic… palpabil.

Colega nu putu să-l înţeleagă, aşa că timida aventură erotică a lui Titus (neconcretizată nici măcar printr-un sărut adolescentin sau o fugară strângere de mână) fu singura din viaţa lui, altfel tumultoasă.

Titus nu se căsători „din cauza „exigenţelor” lui prea mari”. „Aş fi vrut să fiu, dacă aş fi trăit în alte timpuri, ofiţer de cavalerie.” „Bietul cal!” – rezumă exclamativ, ironic, cineva, nimeni nemaiinteresându-se de ce anume şi-ar fi dorit Titus să fie tocmai ofiţer de cavalerie.

Ultima ocupaţie serioasă a lui Titus fu denunţarea vecinilor. Pentru orice „infracţiune”, „tuturor autorităţilor statului”.

Titus îmbătrâni brusc, fără să sufere de vreo boală anume. Pur şi simplu sări de la patruzeci la vreo şaizeci de ani. Se hotărî în cele din urmă să-şi facă nişte analize. Neavând încredere în laborator îşi inscripţionă singur sticluţele. Cu acestă ocazie îşi descoperi o nouă pasiune: aceea de a inscripţiona şi de a lipi etichete de sticle. Obosit, într-o seară încurcă etichetele la două sticle. Una fu cu o soluţie puternic concentrată de acid prusic (cianhidric) sau de Verde de Paris (arsenit de cupru cu acetat de cupru) pe care şi-l procurase pentru nişte gândaci roşii de bucătărie; cealaltă, o băutură inofensivă, răcoritoare.

Noaptea, fiindu-i sete probabil, Titus bău din sticla cu otravă. Muri în chinuri groaznice, singur. Fu descoperit abia după trei zile. Colegii se ocupară de înmormântare. Şi, pentru că îi găsiseră prin casă destui bani, câţiva miloşi îi făcură chiar un cavou, cu o cruce de marmoră albă, cu litere aurite săpate pedant, romane.

Numai că, peste câteva săptămâni, cineva scrisese cu vopsea neagră, subţire,  pe trupul crucii: „decedat din eroare”. Şi pentru că aşa şi era, nimeni nu se mai osteni să şteargă incripţia  care  s-ar  fi  vrut  fie  ironică,  fie  o expresie a unei răzbunări de neînţeles.

Lucian Strochi