Integrala prozei scurte: VINEREA ORBULUI

VINEREA ORBULUIAu venit, la vreme de seară, la mine, oameni în negru, umbre prelungi, pe care le-am crezut mai întâi umbrele pomilor din livadă. M-au înconjurat şi m-au legat de un brad bătrân. Mă zbăteam în braţele lor, căutam să scap: „Ce vreţi de la mine? Ce rău v-am făcut? Nici nu vă cunosc.” Erau tăcuţi, cuvintele lor i-ar fi tulburat, poate; cuvintele mele nu le auzeau; sau nu vroiau să le audă. Aveau chipurile acoperite cu măşti de piele, negre. Totul părea o joacă, dar şi eu şi ei ştiam că nu e vorba de joacă acum; ceva teribil avea să se întâmple. Cel mai bătrân dintre ei mi-a spus cu o nesfârşită milă în glas: „Ai fost ales.”

Şi atunci mi-am încetat şi eu tânguirea, nu pentru că fusesem ales, nu pentru a fi la înălţimea momentului, ci pentru că am înţeles, din vocea şovăitoare a bătrânului (şovăitoare nu din cauza vârstei, ci a tulburării de care fusese cuprins), că trebuia să ducă cu hotărâre, până la capăt, ca pe o datorie de onoare, misia lor.

„Îţi vom scoate ochii” – mi-a mai spus bătrânul, de data asta resemnat, liniştit, aşteptându-mi împotrivirea în muget: „Nuuu”. Un sunet prelung, care ar fi înfricoşat şi văile.

„De ce? Nu sunt bogat şi, tot ce ştiu, vă spun şi fără să-mi scoateţi ochii. Nu am pe cine să trădez, căci, pentru lumina ochilor, aş trăda pe oricine. Aşa, cu ochii scoşi, eu nu voi mai fi decât un mort între vii.

„Nu ai dreptate” – a şoptit bătrânul. „Vei fi un sfânt.”

Şi, spunându-mi asta, mi-a sărutat mâna dreaptă.

Mi-au scos ochii, înţepându-i cu ace, mai subţiri decât osul de ştiucă. Abia le-am zărit. Le-am crezut mai întâi răsfrângeri ale soarelui în mâinile lor. Lumina ochilor s-a scurs, lipicioasă, peste buze, peste bărbie, peste mâinile tremurătoare care cerşeau parcă, încă, lumina.

M-au dezlegat în tăcere: „De ce nu spuneţi nimic? De ce nu spuneţi nimic nici acum?”

Din nou a vorbit bătrânul: „Îţi respectăm durerea. Şi acum, aşează-te. Vrem să îţi spunem pentru ce am venit la tine”.

Am hohotit: „Nu pentru asta aţi venit?” Hohotul meu era rânjet şi bocet.

Au tăcut câtva timp, apoi bătrânul a reînceput, cu o voce fermă, puternică, alta decât cea de până atunci. (Crezusem chiar, o clipă, că altcineva vorbise): „Ai fost ales. Şi noi am plecat în căutarea cuvântului, dar, dintre noi toţi, tu ai ajuns cel mai departe…”

„Dacă e aşa, de ce mi-aţi luat lumina ochilor?”

„Pentru că drumul pe care mergi, va fi al altei lumini. O lumină mai slabă decât cea a soarelui: lumina sufletului. Lumină pe care doar orbii o pot vedea.”

„Şi nu credeţi că ar fi fost îndeajuns să închid doar ochii? De ce era necesar să-mi luaţi, pentru totdeauna, vederea?”

„Nu ţi-am luat-o: ţi-am dat-o. Dacă ţi-am fi lăsat ochii lumeşti, ai fi vrut să-i deschizi. Te-ar fi amăgit, ca pe noi, pieritoarele forme. Acum îţi este deschis drumul înţelepciunii şi al adevărului. Vom avea grijă de tine. Vom fi fraţii tăi, slugile tale preasupuse. Cere-ne orice: îţi vom aduce. Cere-ne să ucidem: vom ucide. Cere-ne  să ne dăm viaţa pentru tine: ne-o vom da-o.”

Ştiam că nu minte. M-am mai liniştit: „Şi eu ce va trebui să fac?”

„Să-i înveţi pe oameni cuvântul.”

„Care cuvânt? Al cui cuvânt? ”

„Al tău. Pentru că, acum, cuvântul tău e cuvântul adevărului. Va trebui să-i înveţi pe oameni să se supună viitorului lor, aşa cum îl vei găsi tu înscris: pe palmele lor, pe tălpile lor, pe frunţile lor.”

„Şi dacă voi greşi?”

„Nu poţi greşi: tu eşti acum cel care le ştie pe toate, păzitorul primului cuvânt.”

„Bine atunci: apropie-te, bătrâne, de mine.” I-am mângâiat cu degetele mele fierbinţi palmele, tălpile, fruntea. S-au arătat semnele. La început neclare, ca scrise într-o limbă necunoscută. Apoi semnele s-au legat între ele şi eu citeam acum pe pielea lui ca dintr-o carte deschisă. Mi-a simţit tremurul degetelor şi s-a neliniştit: „Ce spun semnele?”

Atunci am avut un ultim gest de răutate: „Că vei muri foarte curând. În mai puţin de o săptămână.” S-a depărtat uşor de mine.   L-am  întrebat  zâmbind:  „Ţi-e teamă de moarte?”

„Nu, nu mi-e teamă. Numai că mă grăbesc să o întâmpin cum se cuvine.”

Cei care mă însoţeau, slugile mele de-acum, auziseră vorbele. Şopteau între ei îngrijoraţi: „Să fie adevărat? Nu cumva vrea să se răzbune pe noi?”

„Fiţi liniştiţi. Bătrânul are scris, pe frunte, semnul morţii.” „Cum arată?” – m-a întrebat unul mai tânăr.

„Semnul acesta nu îl pot vedea decât eu. Nu mi-aţi scos ochii pentru asta?”

„Iartă-ne, înţeleptule” – au şoptit toţi.

Apoi veşmintele lor au foşnit în faţa mea. Am ştiut că au îngenunchiat în faţa mea şi am întins mâinile, să-i liniştesc.

„Aş putea să vă spun chiar mai multe” – le-am şoptit, cu neîngăduit orgoliu.

„Bătrânul va muri chiar în această zi, înainte de apusul soarelui. Şi asta, după ce îşi va scoate, el singur, ochii. Şi încă ceva: acum aveţi nevoie de mine. Când însă adevărul meu vă va stânjeni, ştiu că mă veţi ucide.”

Şi-au lăsat pe mâinile mele sigiliul buzelor lor. În semn de supunere; dar şi de trădare. Încuviinţându-mi ultimele cuvinte.

Peste trei ceasuri bătrânul s-a sinucis, după ce-şi scosese ochii, înjunghiindu-se. Auzise cuvintele mele? Vroia ca, prin trupul, sângele, ochii lui, să-i încredinţeze pe ceilalţi, că nu au greşit, alegându-mă pe mine; pe mine, că profeţiile mele se vor împlini întocmai; pe ceilalţi oameni – să mă caute, pentru a afla, din gura mea, adevărul? Vroia să fie tovarăşul meu de drum, alegând drumul morţii, vecin cu al meu, care rămânea totuşi drumul vieţii? Vroia să o ia înaintea mea, pentru a ajunge primul, la ultimul (sau poate primul) adevăr? Cu acest gând m-am culcat, pentru prima oară nevăzând stelele, în patul pe care mi-l aşternuseră, cu mâini dibace, fraţii mei.

Au început să sosească, chiar de a doua zi, oamenii. Când şi cum de auziseră de mine? Veneau ţărani de prin satele apropiate; dar şi târgoveţi din oraşe îndepărtate, unele abia auzite de mine. Nimeni nu îndrăznea să afle de la alţii, ci doar de la mine, despre soarta fiilor lor plecaţi în armată; veneau fete, aflate la vremea măritişului, să afle dacă îşi vor găsi ursitul şi dacă ştiam şi cine va fi; veneau oameni necăjiţi, care îşi pierduseră vreo vită sau vreun cal şi care, oricât se străduiseră, nu găsiseră nimic. Veneau şi bătrâni, să mă întrebe de bolile lor şi dacă nu puteam să-i vindec. Veneau (mai rar, e drept) şi călugări, întrebându-mă care ar fi calea spre adevăr. Le cercetam tuturor palmele, tălpile, frunţile. Viaţa lor trecută şi viitoare se înşiruia prin semne, fără putinţă de tăgadă. Nu le vedeam sufletele. Citeam în ei, ca şi cum aş fi citit, în liniştea şi răcoarea unei biblioteci, cărţi rare. Nu le ascundeam adevărul, oricare ar fi fost el. De multe ori erau semne de moarte. Oamenii mă ascultau în tăcere; tot în tăcere plecau. Apoi m-am gândit: oamenii aceştia veneau la mine pentru că mai aveau o speranţă. Prin cuvintele mele, speranţa lor murea. Aflau adevărul, dar rămâneau fără speranţă. Preţul era prea mare. Atunci m-am hotărît să înveşmântez adevărul cu valuri şi falduri de cuvinte dibaci alese. Le spuneam şi nu le spuneam adevărul. Acum oamenii plecau mai nedumeriţi, dar mai mulţumiţi. În fond, oamenii nu veneau la mine pentru adevăr, ci pentru speranţă. Şi dacă nu le-o luam, se cheamă că le rămânea lor, întreagă. Veneau uneori, la anume ceasuri de seară şi oameni doritori să le desfac o vrajă. Le cercetam semnele. Dacă vraja se dezlega singură, îi dezlegam şi eu de ea. Dacă vraja rămânea înscrisă acolo, puternică, le spuneam că nu pot face nimic, că vraja e mai puternică decât puterile firii. Oamenii aveau încredere în mine. Şi, pentru că mi se spovedise unul, acum mi se spovedeau toţi. Nu-mi cereau părerea, nici sprijinul: veneau la mine să-şi descarce sufletul prea plin.

Fraţii mă slujeau cu credinţă. Noaptea îi puneam să-mi citească cărţi scrise în limbi străine. Le învăţasem pe dinafară.

Odată, unul mai îndrăzneţ, m-a întrebat: „Pentru ce vă mai trebuie să ştiţi şi cărţile în limbi străine?”

Întrebarea lui m-a bucurat: „Ca să ajungi la puterea primului cuvânt, trebuie să ştii toate cuvintele pe care le-au rostit sau le rostesc oamenii. E ca şi cum ai aduna cioburile unei oglinzi. Un ciob dacă lipseşte, oglinda nu mai e întreagă.”

„Nu e întreagă, nici dacă strângi toate cioburile” – a continuat, isteţ, fratele meu.

Am încuviinţat: „Şi asta e adevărat. Ca să fie întreagă, oglinda trebuie să se închege din nou, cum a fost. Şi asta nu se poate, decât dacă ai strâns în tine multă durere şi multă iubire. Te întreb: ai curajul să spargi o oglindă?”

„Mărturisesc că nu” – a răspuns fratele şi a plecat ruşinat.

Mă sculam dis-de-dimineaţă. Ştiam că mă aşteaptă un şir nesfârşit de oameni. Umpleau văile, fremătându-le.

„Mi-ar trebui mai multe vieţi, să-i pot primi pe toţi. Chiar dacă nu aş mai dormi deloc, tot nu i-aş putea asculta pe toţi. Nici măcar pe cei care au înnegrit de pe acum văile.”

„Ai dreptate, înţeleptule. Şi ce e de făcut?”

„Nu ştiu încă. Mă mai gândesc.”

M-am gândit. Mi-am chemat fraţii. Au găsit că gândul meu era cel mai bun. Le-am spus oamenilor să se strângă mai aproape de mine, dacă vor să mă audă mai bine. Apoi le-am vorbit.

Le-am vorbit despre viaţa mea şi viaţa lor, despre vremi apuse şi despre vremuri ce va să vie. Despre dragoste le-am vorbit; despre viaţă şi moarte. Despre copiii lor le-am vorbit. Despre păsări şi lighioane. Despre văi şi munţi, despre câmpii şi ape. Despre păduri şi livezi. Despre  nori,  despre  soare  şi lună, despre  stele. Şi  despre  ceruri le-am vorbit. Le-am vorbit despre zodii. Despre semne. Despre dureri abia  înăbuşite;  şi despre  bucurii încă  neîncercate. Despre  cuvinte le-am vorbit. Le-am vorbit despre tot ce ştiam: despre tot ce îmi trecuse prin minte. Mi se părea că vorbesc mării; auzeam plânsetele lor – erau valuri; auzeam strigătele lor de bucurie – erau ţipete de pescăruşi. Le auzeam tăcerile – era adâncul mării. Mi se părea că vorbesc cu pustiul. Ei erau vânturile, soarele, cerul, nisipul. Mi se părea că vorbesc cu strămoşii mei. Ei erau. Cuvintele mele se ridicau: când aspre, necruţătoare, scânteietoare; când moi, mătăsoase, abia foşnind; când fragede, ca o tulpină de zambilă; când neînduplecate, ca un tăiş de sabie. Vorba curgea: când domoală, când repezită; când şoptită, când răsunătoare, de parcă aş fi vorbit într-o peşteră. Am observat apoi că frazele se rotunjesc în versuri lungi, că ritmul devine din ce în ce mai precis, că unele cuvinte cereau alte cuvinte şi numai pe acelea.

A început ploaia. Nu m-am mişcat de la locul meu. La început, verbele erau la trecut, apoi au trecut la prezent. Am vorbit până spre seară. Înainte de amurg, verbele trecuseră toate la viitor. M-am oprit, când am simţit, deasupra mea, strălucind luna.

„Ce fac oamenii?” – mi-am întrebat, în şoaptă, fraţii.

„Ce fac acum oamenii? Au plecat demult, cum s-a stârnit ploaia.”

„Cum, şi eu am vorbit pentru nimeni?”

„Nu, v-am ascultat noi. A fost foarte frumos. Numai că oamenii vor altceva. Vor să fie ei ascultaţi. Oricât de mult ar trebui să aştepte.”

„N-au plecat atunci de tot? ”

„Nu, au aprins pe dealuri focuri, să se mai încălzească. Mâine vor reveni. Aşteaptă să fie primiţi.”

Noaptea s-a scurs greu. Am adormit spre dimineaţă. M-am trezit totuşi, odată cu prima rază de soare.

Ceva mă nemulţumea. Aş fi vrut să am şi eu un timp al meu, numai al meu.

„Aş vrea să fiu liber duminica. Spuneţi-le oamenilor. Vreau să mă gândesc; doar să gândesc, duminica.”

„Noi le vom spune că vrei să te rogi, pentru ei, duminica. Aşa ar accepta mai uşor.” Am tresărit la ultimele cuvinte. Aşadar şi eu, şi slugile mele, fraţii mei, eram captivii acelei mulţimi care refuza să se risipească. Au acceptat totuşi ziua de duminică, ca pe o zi de rugă şi de contemplare.

A venit duminica. Eram stânjenit. Mă obişnuisem să primesc oamenii în fiecare zi şi, acum, dintr-o dată, eram liber. Un gând mai vechi nu-mi dădea linişte: „Dacă era adevărat ce îmi spusese bătrânul şi anume faptul că, dintre toţi, eu eram cel mai aproape de cuvânt şi de adevăr, nu era oare de datoria mea atunci să dau numele exact fiecărui lucru?”

Cuvintele erau stâlcite de către oameni; multe nume nu se potriveau cu obiectele pe care le denumeau. Nu era de datoria mea să le dau eu alt nume, adevăratul lor nume? Ar accepta însă oamenii numele pe care aveam să le dau eu lucrurilor? Mă vor înţelege oare? Şi un alt gând: dacă fraţii îmi ascundeau adevărata curgere a timpului? Cum aş putea să-l măsor? Oare nu tot prin cuvânt? Când m-am întors în pat, am văzut că nu eram singur. În pat se cuibărise o fată.

„Ce cauţi aici?” – am întrebat-o, răstit.

„Toate celelalte zile sunt ale cuvântului şi ale sufletului. Doar duminica e a trupului.”

„Cine te-a trimis aici?”

„Nimeni.”

„Nu cumva fraţii mei?”

„Nu.”

„Nici oamenii?”

„Nici ei.”

„Şi ce vrei de la mine?”

„Să aflu una din tainele firii, poate întâia taină.”

„Nu ştiu de ce, dar parcă nu vorbeşti cu cuvintele tale.”

„Ale mele sunt.”

„Şi fraţii mei ştiu că eşti aici?”

„Da. La început n-au vrut să mă lase, apoi m-au îngăduit.”

„Şi crezi că te îngădui şi eu?”

„Da. Unde este multă durere, este  şi  multă  iubire. Am  nevoie de multă iubire. De aia te-am ales.”

„Sunt orb.”

„Eşti viu.”

Ne-am iubit. Spre mirarea mea, era fecioară.

Dimineaţa m-am trezit cu gura plină de cenuşă. Ea se trezise înaintea mea.

„Te-am aşteptat să te trezeşti. Îţi mulţumesc. Acum plec. Am aflat ceea ce vroiam să ştiu.”

„Doar atât?”

„Da. Nu am cu nimic mai mult drept asupra ta decât oricare din oamenii care te aşteaptă.”

Cu primii oameni din acea dimineaţă am avut o surpriză. Erau cu toţii bâlbâiţi. Veneau dintr-un sat de munte.

„N-am ştiut că există aşa ceva” – am recunoscut. „Ştiam că există numai sate de guşaţi, nu şi de bâlbâiţi.”

„Există; şi noi suntem dovada. Am venit să ne dezlegi limbile.”

„De ce aş face-o?”

„Pentru că îţi stă în putere.”

„E adevărat. Numai că eu cred că sunteţi mult mai aproape, decât ceilalţi, de primul cuvânt. La început, cuvântul a fost literă, apoi o silabă. Aici sunteţi voi. În plus, oamenii au uitat adevăratul nume al lucrurilor. Ce rost are să învăţaţi o limbă care nu e a voastră şi care v-ar îndepărta şi mai mult de adevăr?”

„Aşa stau, deci, lucrurile.”

„Da, exact aşa. Ieri mă gândeam cum să fac să le spun oamenilor să  denumească obiectele cu adevăratul lor nume, să-i dezvăţ de limba pe care au învăţat-o atât de greşit. Dacă aveţi răbdare să mă ascultaţi, amestecaţi-vă printre ceilalţi oameni şi ascultaţi-mi cuvântul. Veţi vedea că nu vă înşel.”

„Nu ne-am îndoit o clipă de asta.”

„Şi atunci vreţi să vă dezleg, aşa cum îmi cereaţi la început, limbile şi cuvintele?”

„Nu, acum nu mai vrem.”

Le-am spus fraţilor că vreau să le vorbesc oamenilor, tuturor oamenilor. În câteva ceasuri s-au strâns cu toţii, umplând poiana, văile şi munţii. Le-am vorbit oamenilor despre cuvânt, despre cuvinte, despre adevăratul nume pe care trebuie să îl aibă cuvintele, lucrurile. Le-am spus că vorbesc o limbă vulgară, doar de ei înţeleasă, o limbă care şi-a pierdut demult strălucirea şi limpezimea.

„Ferestrele şi paharele sunt acum murdare. Va trebui să le spălăm. Va trebui să învăţaţi o altă limbă, în care fiecare cuvânt să numească un obiect cu adevăratul său nume.”

Am mai spus câteva fraze pe care însă nu le-am mai auzit decât eu şi poate fraţii mei. Oamenii i-au acuzat de trădare şi de minciună. Au ajuns apoi la mine.

„Ce să facem cu el? E orb şi e nebun…”

„De nebuni e bine să te fereşti.”

„Nu e aşa: oricine vede că un nebun e nebun şi…”

„Şi dacă cineva se grăbeşte să îi dea ascultare?”

Ultima frază li s-a înfipt ca un cuţit: lor în minte, mie în inimă.

Am ridicat, tremurătoare, mâinile.

Începeam să văd.

Nu, nu mă înşelasem.

Aveam, într-adevăr, un cuţit în inimă.

Lucian Strochi