„Ţi-am mai spus-o: sunt născut la oraş. Prima vacă am văzut-o pe la vreo şapte ani, atunci când, nu se ştie din ce motiv, vitele care coborau din Slatina spre abatorul oraşului, aflat lângă gara veche, au trecut pe strada noastră, abătându-se de la drumul obişnuit, aflat mult mai la nord, urmând capriciile unui pârâu năbădăios. Am aflat apoi că veniseră însă ploile mari pe acolo, pârâul era acum râu şi nimeni nu mai putea trece pe drum; drumul lutos, galben, colbuit devenise râu sau invers: râul luase culoarea drumului; oamenii erau supţi la faţă: de griji, de apă, de nesomn. Tăcuţi şi pământii, fără să-şi mai lumineze faţa cu vreun zâmbet, fără să mai auzi un râs în cascade, molipsitor şi nătâng, dar omenesc, simplu, prietenos.

Coborî o cireadă întreagă: vite mugind puternic, parcă ştiau ce le aşteaptă peste două-trei ore; o pădure de coarne, plante ciudate, răsărite pe un pământ negru, mişcător, aproape egale, dar fără frunze. Aşa le vedeam eu, ridicat la înălţimea gardului din scânduri cenuşii, decolorate de soare şi de ploi şi colorate de funingine.

Vitele au trecut vreme de un sfert de ceas; m-am dat jos de pe gard şi  m-am dus la Virgil: „A trecut o turmă de vaci”.

Virgil nu era prea bine dispus, aşa că m-a corectat imediat, din buze, subţiindu-şi-le ironic: „Se spune cireadă, nu turmă.”

Apoi îmi întoarse spatele, semn că nu-l interesează altceva decât lucrul la care se gândea el atunci. Treceam, la acea vârstă, printr-o fază pe care aş numi-o acum „a asocierii şi a analogiei”. Adică sonoritatea unui cuvânt îmi sugera un alt cuvânt, un fel de paronimie infantilă. Prin urmare cireadă îmi amintea de cireaşă şi, cum nu vedeam nicio legătură între mai multe vaci şi un pumn de cireşe, nu mi-a plăcut nici cuvântul, aşa că l-am înlocuit cu turmă. Cel puţin turmă îmi construia vârtejuri de rime: turmă-urmă-scurmă-curmă, vârtejuri în care intram fără frică, aşa cum intri în apa limpede a unui pârâu. Cu satul m-am întâlnit mult mai târziu, la 23 de ani, după ce terminasem facultatea şi fusesem repartizat (mai exact: mă repartizasem) într-o comună de munte. Nu regret nici acum opţiunea de atunci. Mă alesesem cu o navetă zilnică de 35 de kilometri (adică 70, dus – întors), navetă cu autobuzul, o navetă grea după unii, aproape amuzantă pentru grupul de tineri intelectuali (doi doctori, trei profesori, un inginer silvic). Sătenii ne respectau, nu ştiu dacă din sfială sau din interes, dar niciodată nu ocupau, oricât de aglomerat ar fi fost autobuzul, cele şase locuri din spate. Erau ale noastre; iar noi ne simţeam obligaţi să dăm zilnic un spectacol: glume, povestiri, ironii – toate rostite destul de tare ca să fie auzite de măcar o jumătate dintre călători. Spectatorii stăteau în picioare, se mirau de cele spuse de noi, zâmbeau, uneori râdeau cu poftă, rar, foarte rar se întristau, dar numai pentru câteva clipe, cât să treacă un nor răzleţ şi imprudent prin faţa soarelui. Le povesteam acum cum am înţeles eu, copil fiind,  naveta: mai întâi ca na, Veta, apoi ca nave ta, pentru ca în cele din urmă să aflu că era vorba de lăzile în care se aducea pâine proaspătă sau sticle de ulei, de bere sau de apă minerală. Un ţăran cu o pălărie de vânător, prea mică pentru capul său, dar cu pană de fazan, îmi zâmbea cu gura întreagă, cu toţi dinţii îmbrăcaţi în viplă, semn de putere şi distincţie pe atunci, amintind parcă de formulele din basm, de căţelele cu măsele de oţele (sau zmeoaice).

Aşa că am povestit mai departe cum nu ştiam, când am venit în sat, câte ţâţe (sau gurguie) are ugerul vacii (patru? şase? opt?), că, auzind cuvântul mitilic (într-o discuţie dintre o femeie din sat şi o dirigintă: „Apoi, doamnă profesoară, ce să-i fac, dacă fata e făcută cu mitilicul, n-are ţinere de minte ”), am crezut că mitilicul e un fel de forceps, nu… alcool metilic…

Am mai râs şi de alţii, nu numai de mine, povestind de nişte studenţi bucureşteni, care, aflaţi la o cabană izolată, morţi de foame, măgăruşii cu alimente nu sosiseră din cauza unei furtuni neobişnuit de puternice, nu se atingeau de afinele pe care le culesesem eu cu o zi în urmă, crezând că sunt otrăvitoare. A trebuit să mănânc singur vreo jumătate de kilogram, sub atenta lor supraveghere, să treacă ore bune apoi, pentru ca, în fine, să guste şi ei acele fructe de munte pe care nu le cunoscuseră până atunci, fiind născuţi la câmpie. Că s-au bătut în cele din urmă pe bietele afine nu mai are rost s-o spun. Am aflat apoi că sunt studenţi la chimie şi asta explica într-un fel reţinerea lor. Adică ştiau mai mult decât alţii despre otrăvuri, despre alcaloizi; numai că afinele nu erau ciuperci, dar asta nu avea nicio importanţă pentru ei.

Autobuzul avea staţie facultativă şi la Şuroaia, unde adesea urca o învăţătoare, însoţită sau nu de un agent veterinar (femeie, dar căreia i se spunea Stalin, din cauza unei mustăcioare tunse nedibaci şi a faptului că poseda o voce pe care ar fi invidiat-o orice bărbat aflat în criză de autoritate). Acum autobuzul staţionă mai mult (era arhiplin, doar aerul proapăt şi rece ne anunţă că uşa stă deschisă mai mult decât de obicei), iar o femeie de lângă noi, stând răsucită pe un scaun, îşi duse mâna făcută pumn la gură, strângând un colţ de batistă, rostind clar şi rar, cu ochii traversaţi de spaimă, şoptind mai mult pentru ea: „S-a… întors…”

Mi-am dat seama că trebuie să fie ceva legat de prelungita staţionare a autobuzului, dar, până să cobor la gară, nu mi-am dat seama despre ce era vorba. Abia atunci, la coborâre, mi-am făcut loc destul de greu loc printre două cârje puse anapoda, în calea celor care vroiau să coboare; am ridicat ochii, să-l întâlnesc pe posesorul cârjelor. M-au fulgerat atunci doi ochi aproape galbeni, de bufniţă sau de pisică, otrăviţi de ură. Am tresărit: citeam în ochii omului o violenţă extremă. Sunt sigur că nu ar fi ezitat o clipă să crape, la furie, ţeasta oricui l-ar fi deranjat cu ceva.

N-am zis nimic, am coborât, ajutându-mi chiar o colegă mai plinuţă să coboare şi ea.

Tot drumul până acasă m-am gândit la olog: cine era? De ce  nu-l mai văzusem până acum? Fusese plecat undeva?

În zilele următoare, ologul deveni o prezenţă obişnuită şi tiranică a autobuzului. Toţi se temeau de el: şoferul – care îl aştepta răbdător până când ologul se urca tacticos în maşină; călătorii – care îi cedau urgent primele două locuri din faţă; ceilalţi călători, care se loveau de cârjele lui, puse parcă intenţionat în aşa fel, încât să încurce circulaţia pe culoar. Firesc, întrebările din prima zi au continuat, fiind însoţite de altele, tot fără vreun răspuns convenabil: Unde anume fusese plecat ologul şi de ce? De ce se temeau atât de mult oamenii de el? Fusese ologul victima lor cumva, cândva şi acum oamenii încercau un sentiment colectiv de vinovăţie? Dacă nu, de ce acceptau oamenii să fie terorizaţi de el? De ce nu se găsea nimeni care să-i spună de la obraz câteva?

M-am hotărât să aflu cât mai multe despre olog. Nu mi-a fost prea greu, oamenii îşi dezlegau uşor limba, dar nu în autobuz, ci pe drum sau la crâşmă: am aflat că fusese rănit pe frontul de est, îşi pierduse acolo un picior şi acum era mai nervos.

Lumea îl accepta aşa cum era, oamenii gândindu-se că nu e uşor să-ţi pierzi un picior fiind încă în putere, că ei nu fuseseră la război şi (valabil pentru cei mai bătrâni) chiar dacă fuseseră pe front, se întorseseră întregi (care se mai întorseseră).

Oamenii aproape că nu îl priveau; din jenă, de frică, pentru a nu risca vreo vorbă aspră sau vreo înjurătură. Eu nu aveam complexele lor. Aşa că, în vreo două rânduri, l-am examinat pe îndelete. Avea un păr creţ, uşor încărunţit, sârmos; o faţă tăiată numai din unghiuri, fără ca vreo curbă să-i îndulcească expresia feţei. Părea puternic, cu umeri largi, aşa cum au toţi cei care poartă cârje; dar adevărata sa forţă izvora totuşi din ochi. Avea ochii de o culoare neobişnuită, de fiară, cu un uşor stabism, ceea ce le mărea expresivitatea şi aplifica senzaţia de ură pe care o transmitea celorlalţi fără vreo reţinere.

Nu vorbea aproape deloc: înjura doar năprasnic atunci când vreun necunoscut, vreun neştiutor îi încălca privilegiile şi teritoriul. Bineînţeles că nu cumpăra bilet: se urca la Şuroaia şi cobora la ultima staţie, la gara veche. Nimeni nu ştia ce face la oraş, unde şi cu cine stă, dacă are pe cineva. La Şuroaia se aciuase într-o casă veche şi părăsită, a nimănui, pe care şi-o trecuse în proprietate: nimeni nu-l întrebase ceva, nici poliţiştii, nici primarul, nici vecinii. Adevărul e că nu deranja pe nimeni. De fapt, nu locuia la Şuroaia, ci în oraş; în cătun stătea doar câteva ore pe zi, vreo şase, între autobuzul de dimineaţă şi cel de la prânz.

L-aş fi uitat poate, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva care îl readuse violent în realitate. Într-o zi bătuse un om cu cârjele, lăsându-l lat la marginea drumului. Nimeni nu ştia ce se întâmplase de fapt. Cel bătut era destul de aghezmuit şi probabil spusese ceva care nu-i convenise ologului: acesta îl lovi fără veste, puternic, peste picioare, doborându-l. Apoi, cu cârja, îl bătu peste tot, până când omul păru că-şi dăduse duhul. Nu muri, dar ologul fu cercetat totuşi la postul de poliţie. Nu declarase altceva decât că s-a apărat, iar cel bătut căpătase ce meritase.

Curios, cel bătut nu depuse nicio plângere, aşa că ologul (cu această ocazie oamenii aflară că îl chema Sârmă  (nu se ştia însă dacă ăsta îi era cu adevărat numele sau era numai o poreclă), iar ca prenume indică Ică (de la Mitică, probabil), că era necăsătorit şi nu avea copii şi nici rude cât de cât apropiate) fu iertat (cum ziceau oamenii), adică i se dădu drumul, după ce completă o declaraţie, prin care îşi lua angajamentul „să nu mai aibă conflicte cu cetăţenii şi să respecte legea.” Probabil un formular-tip, cu fraze stereotipe, care nu spuneau nimic nimănui, dar care apăra poliţia la o adică: „noi l-am prevenit şi-a luat angajamentul că nu…, dar uite că…”

Atitudinea celorlalţi nu se schimbă prea mult în urma întâmplării; atâta doar că Ică fu evitat de atunci şi mai mult, ceea ce părea să nu-l deranjeze; dimpotrivă.

De la o vreme însă, Ică se urca beat în autobuz: la început mirosea doar a băutură, pentru ca mai apoi să fie vizibil „murat”, ceea ce făcea şi mai dificilă urcarea lui în „mijlocul de transport în comun”.

Incredibil, dar oamenii nu se scandalizau nici acum, deşi Ică deveni agresiv, jignind femeile, făcându-le în gura mare propuneri ruşinoase şi comentând ceea ce credea el că ştie despre cutare sau cutare, fie că era vorba de o femeie măritată sau nu. Nici copiii nu erau cruţaţi: erau trimişi la origini sau li se completa un arbore genealogic fantast, rădăcinile respectivului arbore fiind, fie un popă plecat pe alte meleaguri, fie un medic decedat recent într-un groaznic accident de maşină. Oamenii erau doar posomorâţi şi îndârjiţi, dar nu ripostau în niciun fel. Ar fi fost simplu ca şoferul, consătean de-al lor, să nu mai oprească la Facultativă, urmând ca învăţătoarea şi agentul veterinar să ia autobuzul din staţia de sus, obligatorie. Sau alte soluţii, nu neapărat violente.

Eu eram orăşean şi nu înţelegeam deloc această filosofie a lor, ţărănească, tolerantă, adâncă, plină de o seninătate arhaică, creştină, pilduitoare.

L-am întrebat pe un ţăran de ce acceptă cu toţii aceste umilinţe.

Mi-a răspuns, întunecându-se:

– E omul diavolului, aşa e. Dar poate că bunul Dumnezeu vrea să ne încerce, de ni l-a trimis nouă. De când a venit el, nu s-a petrecut în satul nostru nicio tâlhărie, nicio crimă, nicio bătaie sau mai ştiu eu ce blăstămăţie. Apoi el e însemnat, prin beteşugul lui. Şi îi e mai greu decât nouă, oameni întregi. Aşa că, dacă se mai îmbată, mai înjură, mai spune prostii, e iertat, ca omul care nu mai e el. Şi apoi, cine se uită în gura lui?

– Totuşi vă temeţi de el…

– Te temi de tot ce e turbat. Dacă eşti înţelept, ocoleşti câinele turbat, nu dai peste el. Şi mai e ceva: el şi-a pierdut piciorul pe front, pentru noi, apărându-ne pe noi. Asta nu se poate uita…

Am ridicat din umeri: omul avea dreptate. Bunul său simţ, moştenit din moşi-strămoşi funcţionase ca o lege supremă, organică.”

Am tăcut. Eram la masă cu un prieten, un latinist, cadru universitar la Iaşi, care tocmai se întorsese din Grecia şi care îmi povestise câte ceva din cele văzute acolo.

M-am simţit şi eu obligat să-i povestesc ceva şi mi-am adus aminte de olog. I-am povestit cele de mai înainte.

„Mda, e interesant, a admis latinistul, am întâlnit ceva asemănător şi în scrierile celor vechi. Ceea ce îmi spui, ca organizare a unei atitudini colective, un fel de sintalitate, se găseşte şi la lupi. Respectiv haita îşi fixează toată atenţia asupra unui lup, probabil cu un beteşug, insesizabil pentru noi, oamenii: acest lup, pe care l-am putea numi „lupul ispăşitor” este ultimul admis la masă, după o pradă, dacă mai rămâne ceva din ea; e ţinut la ceva distanţă de haită, e muşcat până şi de lupii tineri. Totuşi e tolerat, iar el acceptă umilinţele pentru că intuieşte că e mai bine în grup decât de unul singur. Numai că, recunosc, aici e o situaţie mai mai complexă, în care „ologul ispăşitor” este şi victimă şi călău în acelaşi timp. Interesant.”

Povestea cu ologul era destul de veche, aproape că o uitasem. După cum uitasem şi continuarea. Mi-am adus-o în minte acum, după comentariul latinistului:

– Stai, că nu e totul. După vreo doi ani, intră în autobuz un bărbat puternic, cam de vârsta ologului.

Îl vede pe olog, cu cârjele lui puse de-a curmezişul pe culoar. Îl privi crunt şi începu:

– Nu te-ai potolit Ică, nu ţi-a ajuns ce-ai păţit…

Ologul tresări, se posomori brusc, ochii i se stinseră, apoi se înroşi brusc: părea fiert. Încercă să spună ceva, se bâlbâi şi se înecă într-o tuse puternică.

Bărbatul continuă:

– Acum s-a refugiat pe ruta asta. E un impostor. Ştiu ce vă spune: că şi-a pierdut piciorul pe front. E o minciună. Şi-a pierdut piciorul în urma unei bătăi dintr-o crâşmă, atunci când a încercat, beat fiind, să omoare un om. A scos cuţitul. Omul era mai firav, dar din disperare, luptându-se, i-a înfipt lui Ică cuţitul până la os. Piciorul s-a infectat, Ică era atât de beat, că a stat în şanţul plin de noroi până spre dimineaţă. Medicii n-au avut ce să-i mai facă şi i-au amputat piciorul. Lor, oamenilor ăstora, ce le-ai spus, Ică? Că ţi-ai pierdut piciorul în război, luptând pentru ei; o schijă ţi-a retezat piciorul tocmai când atacai o cotă, ca un erou, nu-i aşa?

Am crezut că va ieşi moarte de om. S-a aşternut însă o tăcere atât de grea, că se auzea respiraţia fiecăruia. Cred că ai fi auzit şi cum creşte iarba. Într-un târziu, un bătrân aflat la două scaune în urma lui Ică, i se adresă străinului:

– Nu ştim cine eşti şi ce hram porţi. Nici nu te-ai prezentat. Cu ce drept vii şi ne spui nouă toate astea? Crezi că noi nu ştiam că Ică nu a fost pe front? Ce, noi nu ştim să socotim? Ar fi avut vreo opt ani şi nu a fost copil de trupă. Ştiam deci că nu şi-a pierdut piciorul pe front. Ştim că îşi trage beteşugul ca preţ pentru o nelegiuire. A vrut să ia viaţa cuiva… Poate fi un păcat mai mare decât acesta? Ne minte mereu. A minţi nu este un păcat? Dar e de-al nostru. L-am acceptat, aşa cum o familie trebuia să aibă grijă şi de copilul olog sau tâmp, că e a lor. Aşa că te rugăm frumos să cobori şi să ne laşi cu ale noastre. Şofer, deschide uşa…

Străinul ne arătă tuturor o privire uluită, îşi făcu semnul crucii şi se grăbi să coboare. Nu l-am mai văzut de atunci, nici la autobuz sau aşa, pe stradă…

Am sorbit în tăcere câte o halbă de bere. Era rece, cu gulerul de două degete, aşa cum se spune şi în reclame.

Caius, latinistul, nu se mai putu abţine să nu mă întrebe, semn că îl interesase toată povestea:

– Şi cu Ică, ce s-a mai întâmplat?

-Nu mai ştiu nimic despre el. Au trecut ceva ani de atunci. E posibil să fi murit. Nu l-am mai văzut de vreo patru ani. Oricum, după demascarea sa, Ică nu s-a mai urcat niciodată în autobuzul nostru. Mai mult chiar, şi-a uitat în grabă o cârjă.

N-a mai venit după ea. Nu ştiu cum s-a  descurcat atunci numai cu o cârjă.

Oricum, multă vreme cârja a stat în autobuz, ca un fel de trofeu. Sau ca o pedeapsă, căci nimănui nu-i plăcuse tot ce se întâmplase. Şi cârja amintea mereu şi mereu de toate acestea…

Latinistul îmi zâmbi ciudat:

– Hai să-ţi spun şi eu ceva… amuzant. Dacă descrierea ta e corectă, l-am întâlnit şi eu pe Ică, destul de recent. N-a murit, e rumen la faţă, bea vârtos, înjură la fel. Şi-a schimbat numai traseul. Îl găseşti pe ruta Vaduri. S-ar putea să fie o coincidenţă, dar nu cred. Vezi dacă nu-ţi cunoşti bine oraşul?

Am zâmbit şi eu:

– Poate că nu e Ică.. De altfel nu are nicio importanţă. Importantă era cârja.

Şi i-am desenat cu degetul, prin aer, o cârjă.

Adică un semn de întrebare…

Lucian Strochi