Plecaserăm după fragi. Aveam vederea ageră, îi găseam imediat. Ea se învârtea în jurul meu, bosumflată. Nu-i vedea. Îi arătam râzând  câte unul. Mândră,  nu  vroia  să-i  culeagă:  „Nu      l-am văzut eu.” Adunam frăguţele pe paie subţiri. Fructele rămâneau întregi. Aveam deja câteva şiraguri; ea nu reuşise să strângă decât câţiva. E drept că, lacomă, nu rezistase ispitei şi mânca pe furiş câte unul. Într-un târziu, şireată: „Ştiu pentru cine le strângi. Tot mie o să mi le dai.”

Nu mă gândisem la asta, dar am aprobat-o zâmbind: „Bine, fie, îţi dau ce am strâns până acum. Dar, de acum, tot ce strâng e pentru mine.”

Am tăcut. Se pornise vântul. Pe neaşteptate. Mai întâi un fâşâit uşor, un susur de izvor. Apoi au început să trosnească crengile, lovindu-se între ele. „Ar fi bine să ne întoarcem.” „Mai stăm, până trece vântul”. Apoi a început goana fiarelor. Veveriţele păreau înnebunite. Păsări greoaie, cu zbor leneş, ciufi, o bufniţă, alte păsări, cum nu mai văzusem până atunci, se retrăgeau spre văi. „Mi-e frică”. Îi tremurau buzele. „Şi mie” – am şoptit înfiorat. Apoi au trecut, nu departe de noi, vulpi roşietice, căprioare sperioase, o turmă de mistreţi. „Ce să fie?” „Nu ştiu: poate un incendiu. Numai că nu simt încă fumul.” „Dacă e aşa, ar trebui să coborâm spre apă. E mai sigur acolo.” Îi era frică, tremura, dar spusese cuvintele din urmă aproape dur, cu o hotărâre care mă mirase. Ca şi cum ar fi vrut să se convingă pe ea însăşi, nu pe mine. „Bine. Să coborâm.”

N-am mai coborât. Din molizi au început să cadă conurile. Cădeau cu un pocnet sec, pe pământul pietros, aproape cenuşiu, vag acoperit de ace uşor îngălbenite. Pământul s-a înfiorat. Carnea sa primise o lovitură puternică, dureroasă. Tremura uşor. „Cutremur” – am şoptit. S-a strâns înfricoşată lângă mine. Era fierbinte. Am îmbrăţişat-o strâns. Părea mică, un copil aproape. Până atunci nu mă uitasem la ea, n-o văzusem. Mă obişnuisem cu ea încă din copilărie. „Vecinica”. Aşa îi spuneau toţi, chiar şi ai ei. Pământul a început să se zbată. Cineva  încerca  să-i pună un căpăstru. Sălbatic, nu se lăsa.

Ne-am lăsat pe spate. Dedesubtul nostru fierbea un cazan. Înăbuşit, dar  fierbea. Copacii se prăbuşeau cu mirare, ca din senin. Rădăcinile se eliberau întâi de pământ, se dezgoleau; rămas fără sprijin, molidul se prăvălea maiestuos, întâi în tăcere, apoi cu pocnete de armă, în cele din urmă într-un suspin prelung, de frunze. Ici şi colo se crăpaseră falii. Şopârle uriaşe îşi săpaseră galerii întortocheate în fuga lor nebună. Se întoarse spre mine.

Mă privi fix, în adâncul ochilor, de foarte aproape: „Dacă acum nu se întâmplă, n-o să se întâmple niciodată. Cu nimeni, niciodată.” Spusese asta fierbinte, cu fervoare, grăbită, ca pe un jurământ. Eram zăpăcit. „Ce să nu se mai întâmple? Cutremurul?”

Pielea de pe tâmple i s-a întins, ca într-un început de zâmbet grav. „Ai dreptate. Cutremurul”. Am privit pentru o clipă în jur. Tremurul pământului încetase. Tremurul copacilor încă nu.

O melodie ciudată coborând spre noi, uşoară ca un suspin şi totuşi clară. Cred că bucăţi mici de scoarţă alergau printre crăpăturile de coajă. Alergau spre pământ. Mătănii deşirate.

S-a întors spre mine. „Sărută-mă. Şi iubeşte-mă mult. Nu vreau să uit nimic. Sau să uit totul.” Avea buzele dulci şi tari, de fruct zemos aflat în pârg. Am muşcat-o. Şi-a înăbuşit un suspin, dar nu a zis nimic. Un fir subţire de sânge îi însemna buza. „Eşti rău.”

Am vrut s-o liniştesc. I-am mângâiat fruntea. Era senină. Părul era mătăsos şi lung, de culoare grea, a mierii de salcâm. Am închis ochii. Am mângâiat-o, urmându-i conturul. Gâtul se decupa subţire, graţios şi fin. Sânii îi erau mici, două pere văratice. Tari. Am deschis ochii. Mă privea liniştită, dar pălise puţin. I-am desfăcut bluza. Sânii s-au zbătut nervos,  cu  sfârcuri  roz,  strânse  parcă  de  frig. I-am  sărutat uşor.

M-am aşezat alături, cu o mână petrecută pe sub ea. Am închis  din nou ochii. Am continuat să o  descopăr. Nu  era  încă  formată.  Osul  era prea aproape de piele. M-am răsucit puţin şi am simţit-o strângându-se  lângă mine.  I-am îmbrăţişat, doar cu două degete, scobitura de sub genunchi. Era fierbinte. Am mângâiat-o de-a lungul coapselor. Acum mi se păreau mai pline. Mâna a alunecat în valea îngustă dintre genunchi. Înspăimântată, a rămas  câteva clipe acolo. Apoi am început să urc. Printre ochii întredeschişi am zărit-o pălind şi mai mult; pentru o clipă, pleoapele şi genele au fost petrecute de un fior. Numai pentru o clipă. S-a răzvrătit apoi spre mine. Mă  săruta  grăbită  pe ochi,  pe buze, pe gât. „Închide ochii.”

I-am închis. Am auzit foşnetul fustei. Mi-a şoptit la ureche, abia rostit: „dezbracă-te şi tu”. I-am urmat îndemnul, tremurând. S-a lipit de mine. Părea o luptă. O căutăm cu buzele, dar ea se ferea. Apoi tot ea năvălea şi mă acoperea cu un torent de sărutări. S-a cuibărit sub mine.

Atunci am deschis ochii. Mi-a zâmbit, cu o urmă de tristeţe: „Credeam că nu-i mai deschizi.” M-a privit firesc, fără spaimă. Obrajii îi ardeau. Mâinile ei erau reci; încercau să-i răcorească. I-am răspuns ruşinat şi tulbure: „Ştii, eu niciodată…” A rămas o clipă tăcută, apoi a scos un fel de chiot. M-a privit cu o bucurie sălbatică, nestăvilită. „Adevărat?” A început atunci să mă mângâie, la fel de stângaci. „Nici tu…!” Mi-a zâmbit dureros, uşor ironică, uşor visătoare: „Nu se vede…”

Încercam să ne iubim. Mă mira puţin împotrivirea ei. Credeam că totul va veni firesc, dar nu era deloc aşa. Apoi dintr-o dată mi-a muşcat buzele. Mi-am ridicat uşor capul, am vrut s-o cert, măcar cu privirea, dar i-am întâlnit lacrimi în ochi. „Iubitule…” – a murmurat – „acum totul e bine.”

Într-adevăr acum mă primea firesc, fără împotrivirea aceea ciudată de la început. Mă mângâia nervos, febrilă şi atunci am întrebat într-o doară: „Doare?” „Puţin… Deci… ştiai totuşi… Sunt atât de fericită… Mi-aş dori să rămân toată viaţa aici, cu tine… sau să mor.”

Acum trupurile noastre unduiau altfel, lin, fără vreo ezitare. Un tremur cald m-a înfiorat, din tălpi în creştet. Am avut câteva clipe de spaimă, apoi am înţeles. Mi-a ghicit gândurile: „Abia acum sunt a ta cu adevărat”.

Ne-am întins pe spate, cu mâinile sub cap. Capul ei se odihni apoi pe pieptul meu. Priveam norii. „În curând va ploua. E bine.”

Ploaia ne-a învăluit bogată, caldă, pătrunzându-ne până la suflet. Am început să alergăm nebuni de fericire. Picături mici de noroi ne mângâiau pentru o clipă trupurile, apoi se prelingeau învinse, sub jetul de apă care venea năvalnic.

Ne-am mânjit cu noroi pe tot trupul (a fost ideea ei). Era greu, ploaia cădea continuu şi noi eram, în câteva clipe, la fel de albi şi de frumoşi. Ne-am retras sub cetina de brad. Şi-a muşcat buzele: „Mai vreau”. Am privit-o uimit. De unde avea atâta curaj fata asta?

Am privit-o mai atent. Acum era fericită, nu se mai temea de ea sau de mine.  Parcă şi sânii i se măriseră şi erau mai obraznici. Un şarpe vineţiu, mai mult ca o umbră, se ascunsese între ei. Şi coapsele ei erau mai pline. Se aplecase uşor peste mine, a luptă sau a joacă şi sânii păreau grei, copţi de dragoste şi de lapte. M-am prăbuşit la picioarele ei şi când ea s-a aplecat, sânii păreau clopote ciudate, întoarse.

Ne-am iubit din nou, ne-am rostogolit prin iarba care înviase sub ploaie, ploua peste noi şi trupul ei devenise mai mat, crescuse parcă, avea în el un soi de triumf: „iată-mă: sunt tânăr, plin de iubire, sănătos şi puternic”;  şi eu eram altfel acum, cea cu care mă iubeam era o femeie care îmi dădea şi îmi cerea dragoste.

Ne descopeream bucuroşi, nu ne mai uimea faptul că fiecare ghicea cu o clipă mai devreme gândul celuilalt, trupurile noastre se căutau, păreau că se cunosc de multă vreme, se uitaseră doar, dar acum se recunoşteau.

Eram flămânzi de dragoste, uitasem de tot şi de toate şi când razele soarelui ne-au mângîiat, le-am descoperit târziu, pe trupurile noastre, când ploaia nu mai era decât o amintire şi doar câţiva stropi de apă sau de sudoare mai rămăseseră pe noi, în cine ştie ce copcă minusculă a pielii. Am privit din nou cerul, era senin, de un albastru înalt, soarele plonja în acest ocean ca o ancoră de aur.

O priveam cu uimire: părea acum o femeie leneşă, mulţumită, sigură de ea şi de mine, sigură de iubirea ei, o femeie răsfăţată, cu un trup superb, orgolios. M-am aşezat uşor cu ceafa pe pântecul ei. Era puternic, musculos, uşor bombat. Mi-a priceput gândul şi mi-a zâmbit, cu buzele abia întredeschise, biruită de dragoste: „Ce vrei? sunt femeie şi femeile…” N-am lăsat-o să continue, am răstignit-o în iubire: palmele ei se întâlneau grăbit cu palmele mele, buzele ei îmi căutau buzele. Eu îi sărutam febril ochii, atingându-i fruntea, mângâindu-i obrajii. Acolo, la coada ochiului, i-am zărit primul rid şi, când i l-am desenat cu degetul, tandru şi gânditor, fruntea ei a tresărit şi atunci i-am găsit urma altuia, bine ascunsă între rădăcinile sprâncenelor.

M-am ridicat brusc, înspăimântat, aş fi vrut să exclam: „bine,  dar  nici  nu  îţi  dai  seama  cât  de  mult  ai  îmbătrânit”;  am   privit-o cu reproş („mie de ce nu mi-a spus nimic”- putea să o facă) şi atunci i-am văzut toată faţa acoperită de o plasă de riduri, atât de fină, încât era aproape invizibilă şi tot atunci i-am găsit primele fire albe la tâmple, ascunse sub altele, galbene, de culoarea paiului de grâu. I-am spus-o, mai mult din mirare decât… şi ea a zâmbit trist, poate mai trist ca oricând: „Aşa sunt femeile din familia mea; ne trecem foarte repede” şi mie mi-a părut rău că i-am spus-o, în fond era frumoasă, chiar dacă sânii îşi pierduseră (oare nu din cauza mângâierilor mele?) elasticitatea şi parcă şi frăgezimea. Nu mai aveau acea împotrivire obraznică cu care mă întâmpinaseră prima oară. Cât despre şolduri, acestea se lăţeau înspăimântător, pântecele se acoperise cu un strat de grăsime care îi atenua forma perfectă, mă întrebam cum putusem să cred că  era  abia  o  copilă, când femeia de lângă mine putea să-mi fie mamă, era oricum mult mai bătrână decât mine şi atunci, cu un sentiment de jenă, am acoperit-o cu bluza şi cu fusta şi ea mi-a spus liniştită, fără vreo imputare, strict constatativ: „Nu-ţi mai plac… nu-i nimic… mă bucur că totuşi ţi-am plăcut cândva…”

Glasul ei venea de undeva de demult, avea totuşi câteva note noi, un chicot scurt, răutăcios, de babă care spune o răutate, apoi se bate peste gură, încântată de ce a spus. M-am îmbrăcat pe furiş, începuse să fie frig, se însera de acum şi am coborât spre izvor.

Când m-am întors, n-am mai găsit-o. Am găsit doar fusta şi bluza şi sub ele un schelet, un schelet de bătrână, cu craniul îndesat între umeri, cu mâinile puse pe piept. O pieliţă uşoară, subţire, mai susţinea împreună  oasele  acelea,  pe  care  cea mai uşoară atingere le-ar fi risipit.

M-am întors în sat. Oamenii mă priveau cu mirare, clătinând din cap. „Vecinica”…- i-am spus, şoptit, mamei. (Eram hotărât să-i povestesc totul, aşa cum a fost. O mamă înţelege orice). „Vecinica” – am mai spus. „Ce ai cu ea?  Las-o în pace: s-a măritat cândva, cu unul din alt sat, nu-l cunoşti tu. Dar cum de ţi-ai adus aminte de ea?”

Am înghiţit în sec. Ce să-i mai spun? Că plecasem cu ea          dis-de-dimineaţă după fragi, că era aproape o copilă, că eu o făcusem femeie, că apoi s-a întâmplat ceva ciudat, de fapt, tot ce s-a întâmplat după aceea, a fost ciudat…? Am tăcut şi am intrat în casă să mă spăl. Pe masă era o oglindă, în care am privit, aproape fără să vreau. Şi  m-am văzut, cu spaimă, altfel decât mă ştiam. În locul unui flăcău care se rădea abia a cincea sau a şasea oară, din oglindă mă privea sever un bărbat matur, cu părul uşor încărunţit, cu reflexe de fontă proaspăt ruptă. Şi ochii erau metalici. Nu răi, cât pătrunzători. Vârf de burghiu. Cine era bărbatul acela? M-am întors. În spatele meu nu era nimeni. Cine era bărbatul acela? Şi, dacă eram eu, de nu mă mai recunoşteam? Mă trezisem dintr-un vis, care durase  poate  ani,  sau, dimpotrivă, abia  acum  intram  într-un  vis?

N-am aflat niciodată adevărul. Cu ceva m-am ales totuşi: deşi nu sunt primul născut, autoritatea părului meu alb i-a făcut pe ceilalţi să mă numească, cu respect şi poate şi cu o uşoară compasiune: „fratele cel mare”.

Stăteam nopţi întregi şi mă întrebam: unde dispăruse prietena mea de joacă, „vecinica”? Oare existase cu adevărat? Şi, dacă existase cu adevărat, dragostea dintre noi, din poiană, a fost adevărată? Şi, dacă a fost adevărată, de ce trecuse ea, din copilă în tânără, din tânără în femeie, din femeie în bătrână? Ce o îmbătrânise atât de repede? Şi, dacă nimic din cele petrecute în poiană nu era adevărat, de ce îmbătrânisem şi eu atât de repede peste noapte? Sau: dacă nu îmbătrânisem repede, ce se petrecuse cu viaţa mea, în răstimpul a aproape douăzeci şi cinci de ani? Ce boală ciudată îmi răzuise din memorie orice imagine, orice amintire despre acei ani? Şi, dacă totul a fost firesc, normal, de ce doar eu îmbătrânisem şi fraţii mei nu? Ce taină grozavă era la mijloc? Cine să-mi răspundă?

Mi-am răspuns tot eu. Dacă nimic din ce se petrecuse nu era real, în afara părului meu cărunt şi, dacă era adevărat şi faptul că nu eram  cel mai în vârstă dintre fraţii mei, atunci nu mai exista decât un singur adevăr: eram strigoi.

Lucian Strochi