Integrala prozei scurte: LABIRINTUL

LABIRINTULCel mai uşor lucru e să te rătăceşti. Avem şapte ani, când am ajuns la concluzia asta. Citeam o carte cu poze (nu ştiam cine e autorul, nici nu ştiam ce e o carte şi, dacă nu ştiam ce e o carte, normal că nu ştiam că o carte are un autor; peste timp, gândindu-mă la cartea aceea, am văzut că ea nici nu avea un autor, era o carte cuprinzând miturile vechilor greci) şi ajunsesem tocmai la labirint.

Firul Ariadnei nu mi se părea un dar de preţ, o bucată de cretă sau un pumn de cenuşă sau de pietricele ar fi fost acelaşi lucru; nu înţelegeam cum poţi să te rătăceşti într-un labirint, labirintul trebuia să fie un castel fără acoperiş, cu o mie de odăi şi câteva mii de uşi, nu aveam decât să le încerc pe toate, nu se putea să nu găsesc ceva care să nu le deosebească unele de altele.

Apoi m-a fulgerat o idee grozavă: mai uşor te poţi rătăci într-o pădure; atunci şi pădurea e un labirint; sau pe cărările unui munte; atunci şi muntele e un labirint.

Începusem să scriu, scoteam uşor limba printre dinţi şi buze (semn de încordare) şi deodată am avut o idee şi mai grozavă, şi în scris te poţi rătăci; atunci şi scrisul e un labirint.

Aşadar: cel mai uşor lucru e să te rătăceşti.

Lucrurile par acum simple şi poate că aşa şi sunt, dar pentru mine au însemnat atunci cele mai mari descoperiri, mai mari decât roata sau focul, pe care oricum le descoperiseră alţii înaintea mea.

Şi dacă scrisul e un labirint (spuneam cuvântul „labirint” – nu ştiam exact ce înseamnă, dar semăna ca sunet cu „argint” şi atunci am crezut că labirintul e alcătuit din trepte pe care curge argint topit), înseamnă că nu era altceva decât un fir, sau un pumn de cenuşă sau de pietricele. Te poate scoate oricând la lumină sau te poate coborî în întuneric.

Dar oare nu cumva scrisul însemna în acelaşi timp şi labirint şi firul care te scotea din acel labirint?

Am avut prima spaimă a scrisului: scrisul – o taină pe care nu o puteam înţelege pe deplin. Nu era mai bine să nu mai scriu nimic, ci să mă gândesc numai la cele ce mă înconjurau, blânde şi ameninţătoare, moi şi ascuţite? Şi apoi, scrisul îmi apărea ca o urmă trădătoare, oricine putea veni pe urmele mele, putea ajunge în spatele meu, fără ca eu să-l văd. Îmi ghicea gândurile, afla ceea ce eu aş fi vrut să ascund şi, în plus, nu-l vedeam.

O vreme am renunţat la scris,  făceam doar colăcei şi beţigaşe şi totul mi se părea mult mai simplu, fiecare semn semăna cu celălalt, aşa  încât nu te mai puteai rătăci, nimeni nu-ţi mai afla gândurile şi nimeni nu mai venea în urma ta.

Am început din nou să citesc. Nu aveam prea multe cărţi,  erau mai puţin de o sută, într-o neorânduială savantă, de la un manual de zoologie la „Fram, ursul polar” şi de la „Crimă şi pedeapsă” la „Prinţ şi cerşetor”.

Nu ştiam prea bine ce e o carte: la început, când nu ştiam încă să citesc, am crezut că respectivele cărţi sunt un fel de cărămizi. Le aşezam unele sub altele, lăsând un loc gol unde îmi strecuram cu spaimă mâna. Dacă se afla acolo ceva?

Apoi am crezut că în lume nu sunt decât cărţile pe care le aveam şi noi şi cu siguranţă şi ceilalţi oameni.

Deci: toţi oamenii aveau aceleaşi cărţi care erau acelea  pe care le citeam eu şi toţi oamenii citeau aceleaşi cărţi.

Când am aflat că în lume sunt mai multe cărţi am fost dezamăgit: când voi putea să le citesc pe toate?

Am găsit şi două cărţi care m-au tulburat foarte mult. Despre cartea ce era scrisă în ebraică nici nu am ştiut că e scrisă cu litere. Vedeam semnele, dar am crezut că sunt desene, un fel de valuri care se izbeau uşor în tulpina unor trestii. Cartea în rusă m-a mirat şi mai mult: unele litere semănau cu literele pe care le ştiam, altele nu.

Am aflat că alţi oameni scriu altfel decât noi şi m-am gândit că aceia sunt oameni ciudaţi sau poate că vor să ascundă ceva. Poate că şi ei au aflat că scrisul e un labirint şi s-au temut ca alţi oameni să nu vină cumva pe urmele lor.

Când am aflat că toate cărţile sunt scrise de oameni, că fiecare carte e scrisă de un scriitor, m-am gândit că scriitorul trebuie să fie un vrăjitor, care ştie atât de bine gândurile oamenilor şi care vede tot ce fac aceştia, fără să fie văzut.

Am crezut apoi că toţi scriitorii sunt morţi, că au trăit, e drept, cândva, că atunci au şi scris cărţile pe care eu le aveam în mână şi care erau de atunci, de pe vremea lor.

Am aflat mai târziu, peste vreo doi ani cred, că nu toţi scriitorii sunt morţi, că unii trăiesc şi în zilele noastre şi atunci cea mai arzătoare dorinţă a fost să văd un scriitor.

Mă aşteptam să-l văd chinuindu-se deasupra literelor care trebuiau să fie egale, la fel de frumoase.

Încercasem să scriu şi eu cu litere de carte, dar nu reuşisem şi mi se părea grozav ca cineva să scrie atât de frumos, încât literele să semene atât de bine unele cu altele. Am încercat şi eu dezamăgirea firească pe care o resimt toţi atunci când cunosc (sau cred acest lucru) un scriitor: „Bine, dar e un om ca toţi ceilalţi!”

Expus prea puternicei lumini diurne, scriitorul nu are cum să-ţi placă.

Mă gândesc că acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu eroii din roman. Dacă i-am avea aievea printre noi, ar deveni nişte indivizi oarecare, paradoxal, adesea nişte indivizi lipsiţi de ceea ce s-ar numi „personalitate accentuată”.

Mult timp nu m-am gândit că aş putea fi şi eu scriitor. Scriam – e drept – dar asta nu înseamnă că sunt un scriitor.

Apoi această posibilitate a devenit (în gând!) mai palpabilă şi din nou am avut acea spaimă a scrisului.

„Cum – îmi spuneam – dacă voi scrie versuri, cineva, un copil, un actor, o fată, vor citi şi vor reciti versurile mele? Vor spune, cu buzele lor, cuvintele mele? Ale cui vor fi cuvintele: ale lor sau ale mele? Sau, dacă voi scrie un roman, voi avea drept de viaţă şi de moarte asupra eroilor mei, asupra destinelor lor? Şi ceea ce aveam să hotărăsc eu avea să fie multiplicat de mii de ochi şi zeci de mii de ochi mă vor citi şi…”

Gândurile acestea veneau peste mine ca un vârtej pe care tot eu îl stârnisem.

Cel mai uşor lucru e să te rătăceşti. Pentru că eşti permanent în mişcare. Dintre toate obiectele care mă înconjoară, cel mai fascinant lucru mi se pare fotografia. Timpul e îngheţat, gestul a fost mumificat, împietrit, privirea rămâne aceeaşi. O pată de eternitate. Celelalte lucruri curg. Mă întorc spre cărţi. Pot lua din raft o carte sau alta, mă pot juca cu timpul, cu popoarele, cu destinele, cu limbile, cu sentimentele. E ca şi cum degetul meu s-ar juca cu globul pământesc, gânditor, rotindu-l, şi apoi, la întâmplare, s-ar opri asupra unui ţinut, unei insule, unei mări. Şi ai putea ajunge acolo.

(Ştiu că am ieşit din labirint odată cu cititorul. Intrasem cu el, însoţindu-l, în copilăria mea, într-o bibliotecă ciudată, cu multe încăperi, în  fiecare încăpere găsindu-se aceleaşi cărţi. Doar vârsta mea era de fiecare dată alta.  Acum am ieşit afară. Şi cititorul ştie că eu nu mai sunt copil, că cel care scrie a început să încărunţească, că a câştigat multe, dar a pierdut candoarea copilăriei şi că acum încearcă, aproape zadarnic, să şi-o amintească. Ca şi cum ai putea  să-ţi reaminteşti o iubire şi, reuşind acest lucru, să crezi că iubeşti în continuare. Iluzia a murit. Fraţii mei au murit, dacă au existat     într-adevăr. Şi dacă nu mai trăiesc cumva).

Ştiu că săvârşesc o mare eroare. Ar trebui ca totul să fie la persoana a treia. E persoana ficţiunii. Despre „el” există doi martori: tu şi eu.

Scriind despre mine, nu am decât unul singur avantaj: pot oferi iluzia autenticităţii. Dar „eul” e eminamente liric, discursiv, distruge o ficţiune sistematizată şi integratoare. Există apoi şi un risc pe care îl prezintă orice confesiune: s-ar putea să nu intereseze pe nimeni. Mulţi spun: „Viaţa mea este un roman”. Au şi nu au dreptate: dacă ai judeca după  cantitatea  de viaţă, după senzaţional, după dramatic, autorul afirmaţiei are perfectă dreptate. Dar literatura e cu totul altceva. Interesează atitudinea, obsesia, simbolul, parabola. Altfel, orice nefericit ar fi un mare scriitor.

Îmi povesteşte un ţăran:

„Multe îi sunt date să ducă omului. Mi s-a întâmplat odată, în viaţă, să nu mai ştiu ce să fac. Mi-am pierdut capul. Judecaţi şi dumneavoastră. Mama îmi murise, tata plecase cu o căruţă şi pe drum a făcut un ulcer perforat şi a fost internat în  spital,  fetiţa  mi  se  îmbolnăvise  de  meningită, iar nevastă-mea se chinuia într-o naştere grea. Eu eram singur: ce puteam să fac? Nu mă puteam împărţi în patru! Mama mă născuse, trebuia s-o îngrop. Măcar atât îi datoram. Tata era singur, poate că medicii nici nu ştiau cine e, nu avea schimburi, bani, nu cunoştea pe nimeni acolo. Ar fi trebuit să mă duc până la el. Mai ales că el nu mai putea să vină la înmormântarea nevestei sale. Fetiţa era grav bolnavă, trebuia operată de urgenţă, departe, într-un centru universitar. Nevastă-mea se chinuia, nu putea să nască, îmi era teamă să nu o pierd. Dacă  toate  astea  ar  fi  venit  pe  rând, cu siguranţă că le-aş fi răzbit pe toate. Dar aşa? Ce trebuia să fac mai întâi? M-a cuprins disperarea şi       m-am gândit o clipă să mă duc la crâşmă, să beau o sticlă, două, trei, de vin şi apoi să adorm. Poate  că  într-un  fel  lucrurile se vor aşeza de la sine. Apoi m-am răzgândit, am ieşit pe prispă, m-am aşezat  pe  treptele  de  la intrare,  mi-am luat  capul  între  mâini  şi m-am gândit cam aşa: „Pe mama n-o mai pot ajuta. Dacă ea ar trăi, m-ar înţelege. O iubesc, n-o voi uita, a fost o mamă bună; aspră, pentru că aşa trebuia să fie; dreaptă, pentru că aşa trebuia să fie. O vor înmormânta oamenii din sat. Şi ei şi mama mă vor ierta; pentru că mă vor înţelege. Tata e bătrân, în spital, îi este greu, dar ce a fost mai greu a trecut. Dacă moare, a trăit destul; dacă scapă, înseamnă că aşa i-a fost norocul şi că oricum n-ar fi avut nevoie de mine. Pe     nevastă-mea o iubesc, mi-a dăruit un copil şi acum îmi poartă în pântec un altul. Dar nu o pot ajuta mai mult decât o pot face medicii. Aşa că plec cu fetiţa la spital. Şi aşa am şi făcut.”

– Şi cum s-au terminat toate?

– A! Bine. Nevastă-mea a născut un băiat dolofan, acuma termină armata; tata a fost operat: trăieşte şi azi; fata a fost şi ea operată şi, în afară de unele dureri de cap, aşa, o dată la lună, nu mai are nimic. Cu mama a fost mai greu… că n-am văzut când au dus-o la groapă. Şi nici ea nu m-a văzut. Dar cred că m-a înţeles.

Am stat şi m-a gândit multă vreme la cele povestite. Eu cum aş fi procedat? Sigur că, strict literar, interesează foarte puţin rezolvarea cazului (aş zice chiar că „strică” într-un fel adâncimea antică a conflictului: rezolvarea e banală şi, la o analiză atentă, previzibilă. Dar dacă nevasta ar fi murit? Sau bătrânul? Rezolvarea vi s-ar fi părut atât de firească? Cine ar mai fi avut curajul, în cazul, să zicem, al morţii nevestei, să mai susţină că ţăranul a procedat just?

Sau un alt caz: un accident mai neobişnuit de maşină.            El – medic veterinar; ea – profesoară, directoare de şcoală. La intrarea în comună el observă patru cai galopând spre maşină; e noapte; lasă farurile aprinse. Un cal, aproape sălbatic, neînşeuat încă, dar potcovit, ajunge în raza farurilor, se sperie, cabrează şi încearcă să sară peste faruri. Copitele sunt din oţel widia, taie acoperişul maşinii, calul se prăbuşeşte. Soţia are o fractură de coloană, moare  pe loc (chiar dacă inima îi va mai bate până în apropierea spitalului). Oricât de „spectaculos” ar părea accidentul, el rămâne, din punct de vedere literar, banal. În caz contrar un accident de tren sau de mină ar produce aproape automat o capodoperă. Şi, totuşi, unele amănunte, unele coincidenţe, unele fapte pur şi simplu, rămân tulburătoare. Ei se întorceau de la pomenirea a patruzeci de zile de la moartea surorii ei. Se grăbeau să ajungă acasă, unde fata cea mare împlinea optsprezece ani şi îşi sărbătorea majoratul. El era medic veterinar şi tocmai un cal s-a întâmplat să… Sau: revolta calului împotriva maşinii (a strivit-o aproape). Sau alte amănunte, de astă dată personale, la fel de tulburătoare:  M-am întâlnit cu moarta vineri. Ne-am salutat tăcuţi (eram grăbiţi amândoi: ea se grăbea spre casă, eu spre autogară). Am deschis gura să spun ceva.  N-am  spus. La ora accidentului, la ora nouă şi ceva, eram şi eu într-o maşină şi mă grăbeam, ca şi ei, să ajung acasă. Am văzut şi eu  patru  cai  la  marginea  drumului. Sâmbătă (ziua accidentului) m-am gândit la ea, la comuna unde era directoare (poate printr-o asociaţie de imagini: văzusem, în câteva coşuri, câteva zeci de mere roşii). Am ajuns acasă (din Bucureşti) cu o zi după înmormântare. A trecut pe la mine o cunoştinţă. Mi-a vorbit ceva despre o manifestare culturală. L-am întrebat: „De ce nu iei legătura cu A…?” „Păi, au  înmormântat-o ieri.” Şi aşa mai departe…

Sigur, atunci când un om moare, memoria noastră devine cancerigenă, proliferează monstruos şi adesea căutăm, prin legături insolite, să refacem o pânză a misterului. Şi totuşi…

Mi-a spus cândva:

„Aş  vrea  să  mor  încă   tânără,   violent,  adică   rapid.”  A murit instantaneu – spun medicii.

Lucian Strochi