Nu ştiu cum au apărut pe lume insulele. Poate că sunt vârfurile unor munţi cu văile inundate de ape. Poate că s-au născut din apa mării, din vulcanii subacvatici, din nunta dintre foc, apă şi pământ. Sau poate că Dumnezeu a avut grijă de navigatori, mai dându-le o speranţă, atunci când disperarea e gata să-i sugrume.

Nimic nu se compară cu bucuria de a zări pământul, atunci când eşti pe ape.  Abia atunci îţi dai seama că eşti doar o bucată de humă însufleţită.

Totul s-a petrecut noaptea, sau, mai exact, la apariţia zorilor. Era însă ceaţă, o ceaţă atât de deasă, încât nu vedeai nici vârful ambarcaţiunii.     Ne-am izbit de un recif. Eram treisprezece, asta am constatat-o târziu, când nu mai era nimic de făcut, când ne îndepărtaserăm bine de ţărm. Participam la o întrecere, eu eram căpitanul, sărbătoritul, împlineam treizeci şi trei de ani, veniseră cu mine încă doisprezece prieteni, fete şi băieţi, toţi mai tineri decât mine, am navigat bine zile întregi, eram în grafic, eram pe primul loc la clasa noastră, când s-a stârnit furtuna.

Una din acele furtuni când ţi se pare că cerul şi oceanul sunt totuna. Elicea a cedat la un moment dat, izbind ceva, am plutit apoi o vreme în derivă, valuri uriaşe au măturat totul de pe punte, din cabine: oameni, instrumente, lăzi, butoaie, bidoane, arme, frânghii.

Înotam în neştire, încercând să respir, eram sufocat, parcă nu de apă, ci de prea mult aer, încercând să-mi păstrez totuşi forţele, aşteptam dimineaţa, lumina, soarele, nu ştiam nimic despre ceilalţi, vasul se scufundase încet, fără glorie, reuşisem să strâng două trunchiuri frânte, probabil dintr-un catarg şi o ladă de lemn, destul de masivă, dar care plutea totuşi, miraculos aproape.

Am reuşit să încropesc un soi de plută, cu cele două lemne puse în formă de T, de cruce, de care m-am legat şi eu. Epuizat, am adormit, cu gândul la rechini, nu eram rănit, asta era bine, sângele e acela care îi atrage pe rechini.

Nu ştiu dacă am adormit sau am leşinat; nu ştiu nici cât a durat această stare.

Când m-am trezit, marea avea culoarea ceaiului şi părea un lac adormit, fără vreun val. Departe, vineţie, silueta cocoşată a unui munte şi câţiva palmieri sau cocotieri.

Am înotat cu grijă, folosindu-mă de ambele mâini ca de nişte lopeţi; eram incredibil de calm, de parcă abia părăsisem plaja şi acum urma să mă întorc la ai mei, rude şi prieteni, care nici nu ar fi observat depărtarea mea de ţărm. Am vâslit câteva ore bune, ţărmul nu era totuşi atât de aproape pe cât mi se părea, am tras, cu eforturi înfiorătoare, pluta improvizată pe plajă, inclusiv lada şi am adormit din nou, fără vise.

Când m-am trezit, în jurul meu era un vacarm îngrozitor. Zeci de tineri şi tinere, îmbrăcaţi sumar, mai mult goi decât îmbrăcaţi, ţopăiau în jurul meu, strigând, agitându-şi suliţele de lemn strunjit de foc. Erau vopsiţi pe faţă şi pe piept (numai bărbaţii) şi îndreptau spre mine suliţele acelea, aşa cum întărâţi o fiară. Se vede că trezirea mea, îndelung aşteptată, îi întărâtase, îi bucura şi îi neliniştea în acelaşi timp.

Nu ştiam ce să cred: totul părea aidoma unui film american sau englezesc, cu un erou civilizator, eu eram un fel de Robinson Crusoe, numai că nu eram singur. Era ceva între un decor de operetă şi de documentar cine-verité, filmat undeva în Amazonia. Îmi era o foame cumplită, simţeam un gol „istoric” în stomac, dar, curios, nu-mi era atât de sete, pe cât ar fi fost normal.

Veni solemn, cu paşi egali, oprindu-se la vreo trei metri în faţa mea şi cel ce părea a fi şeful.

Bolborosi câteva cuvinte, cuvinte cu multe vocale şi foarte puţine consoane, semănând cu un dialect polinezian.

Nu ştiam ce să fac: să-i răspund sau nu? Dacă aş fi tăcut, ar fi fost poate o dovadă de respect. Dacă aş fi vorbit, ce să le fi spus? Oricum vorbeam limbi diferite.

Am murmurat şi eu câteva cuvinte, salutându-i şi    mulţumindu-le pentru grija pe care mi-o purtaseră. Vorbele mele au avut un efect neaşteptat, tinerii izbucnind în urale.

Şeful mi-a mai spus câteva vorbe, apoi s-a aşezat şi a făcut un semn larg, circular. Două tinere, care abia aşteptau semnul, mi-au adus ceva de mâncare. O hrană vegetală, dar extrem de consistentă. Mi-au adus şi apă.

În scurt timp, eram complet revigorat; aşteptam calm şi relaxat pipa păcii. (Încă nu eram convins că tot ce se petrecea nu era doar un vis). Nu, oamenii aceea nu fumau, nu descoperiseră tutunul.

Mi-au adus, cu o grijă aproape religioasă, lada. Nu era desfăcută. Lacătul părea intact. Am cerut prin semne, o bucată de fier, o rangă, un ciocan, orice. Nu m-au înţeles sau poate că nici nu exista fier pe insulă.    M-am descurcat cu una din suliţele lor, extrem de rezistentă la capăt.

Am găsit, între altele, o lupă, o hartă, o biblie, un cuţit, două conserve de carne, un pistol şi o cutie de gloanţe, o pungă cu tutun de pipă, câteva haine.

Hainele, punga de tutun, cutiile de conserve şi harta le-am dăruit şefului. Mi-am păstrat biblia, pistolul şi cuţitul.

Şeful a primit darurile aproape nepăsător ca şi cum i se cuveneau de drept. (Nu era aşa, dar asta aveam s-o aflu mult mai târziu). La rândul lui, mi-a oferit cele două tinere. Să aibă grijă de mine.

Trec peste zilele care au urmat, rezumând totul. Am înţeles că eram prizonierul unei insule aflată la mare distanţă de orice rută a vapoarelor. Cam o dată la treizeci de ani, ajungea pe aici, din pură întâmplare sau ca urmare a vreunui naufragiu, vreun vas.

Se credea că insula ar fi nelocuită. Avea resurse de apă dulce, dar destul de puţine. Îi salva mult apa de ploaie. Nu se găseau decât mamifere mici, vreo două specii de maimuţe, păsări viu colorate, şopârle şi şerpi, neveninoşi însă. Populaţia se cifra la vreo cinci sute de persoane, împărţită în două grupuri, grupuri despărţite de un relief muntos. Cele două populaţii nu se aflau în stare de conflict; dimpotrivă, cooperau, ori de câte ori natura le era potrivnică.

Limba lor era extrem de melodioasă, cu şapte vocale şi doar trei consoane. Nu aveau cuvinte mai lungi de trei silabe şi accentul cădea întotdeauna pe ultima silabă. Verbul avea doar două moduri: unul care indica o acţiune sigură, reală şi altul care era folosit în cazul în care acţiunea era doar posibilă, virtuală. Foloseau doar două timpuri: trecutul şi viitorul. M-am străduit zadarnic să le vorbesc de prezent: pur şi simplu nu înţelegeau despre ce este vorba.

În aproximativ trei luni am reuşit să le vorbesc perfect limba. Mult mai greu a fost atunci când am încercat echivalenţe între limba mea şi a lor.

Erau extrem de interesaţi de Biblie. Seara, în jurul focului, le traduceam pasaje din Cartea Cărţilor. Mergea destul de greu, dar erau nişte ascultători extrem de răbdători. Îi interesa îndeosebi Facerea şi Noul Testament.

La rândul lor, îmi povesteau miturile lor. Exista, desigur, şi la ei, un Dumnezeu care făcuse totul: oceanul, insula, oamenii, copacii, păsările, reptilele, florile, apele, norii. Existau şi locotenenţii lui, un fel de îngeri, albi şi negri, buni şi răi, dar care acţionau cam după bunul lor plac, priviţi însă cu îngăduinţă de Atotputernic. Mai erau apoi şi zei pentru fiecare animal, plantă sau lucru. Un amestec interesant de monoteism, politeism şi animism.

Nu-i deranja credinţa mea. Cred că nici nu îşi dădeau seama că aş fi credincios.

Poveştile sunt ale strămoşilor, miturile aparţin trecutului, iar tot ce li se întâmplă lor aparţine viitorului. Cam aşa gândeau.

Nu aveau niciun condamnat, pentru că greşeala unui om, mai mare sau mai mică, se considera că, fie fusese deja comisă şi atunci ce rost mai avea să o pedepseşti, nu poţi să mai modifici trecutul, fie că încă nu fusese făptuită (din punct de vedere al limbii!), aparţinea deci viitorului şi nu puteai să condamni pe cineva doar pentru intenţie. Desigur, erau multe subtilităţi care îmi scăpau, dar, oricum, cam asta era concepţia lor despre viaţă şi societate.

Într-o zi, una dintre tinere mi-a spus că băştinaşii (ei îşi spuneau ohata) s-au hotărât să retrăiască Biblia.

Le plăcuse mult cartea mea şi vroiau să o retrăiască.

Adică, dacă înţelegeam bine, considerau Biblia un text dramatic, o piesă de teatru. Ei urmau să fie actorii care să interpreteze, fiecare, câte unul din roluri.

Aveau, nu ştiu de ce, nevoie însă şi de acceptul meu. Ideea mi s-a părut curioasă, destul de trăsnită şi am acceptat-o imediat.

La urma urmelor, ce să faci pe o insulă pustie, înconjurat doar de nişte oameni cu bucurii simple, care îşi rezolvau toate problemele vieţii cu un randament impresionant, o insulă cu un peisaj superb, dar până la urmă monoton?

Biblia era o piesă cu extrem de multe personaje, fiecare locuitor al insulei având libertatea de a-şi alege un personaj sau altul.

Dar, odată făcută alegerea, nu mai schimbau nimic.

Au împărţit, nici nu se putea altfel, Biblia în mai multe episoade şi în fiecare zi interpretau câte unul. Nu făceau niciun  fel de repetiţii. Dimineaţa eu le povesteam, pe scurt, episodul, iar după-amiaza, ei se străduiau să îl joace cât mai convingător. Rezultatul era bizar, cu unele surprize şi pentru mine. Jocul lor era, uneori, extrem de convingător. Schimbau, desigur, numele personajelor, nu-i interesa deloc cum se numeşte cutare sau cutare dintre personaje, de multe ori renunţau chiar la nume, dar rămânea povestea, simplă, nesofisticată, pură, de multe ori apropiată ca sens vremurilor când se petrecuseră faptele.

Ce era extrem de ciudat, ohataenii foloseau numai viitorul, chiar atunci când, pentru mine, era evident vorba de trecut.

Povestea e a trecutului, dar tot ce se întâmplă aparţine viitorului.

Pentru că lucrurile erau uluitor de interesante, m-am hotărât să ţin un soi de jurnal, pe care îl încredinţam uneia dintre cele două tinere pe numele ei Otaha (pe cealaltă tânără o chema Ahato. Mult mai târziu am observat că cele două  aveau numele în oglindă. Nu ştiu însă dacă asta avea sau nu vreo importanţă).

Într-una din zile (pierdusem de multă vreme şirul zilelor, aşa încât nu ştiam dacă era joi sau duminică), m-a vizitat şeful.

Am avut o discuţie în doi, extrem de agreabilă. Îmi spunea că ohataenii erau extrem de mulţumiţi de mine, că de la venirea mea timpul trecea altfel, că eu  le-am dat un alt sens existenţei lor de până atunci (n-o spunea chiar aşa, dar aşa am tradus eu spusele lui, fără să trădez prea mult spiritul vorbelor sale), că eu sunt acela care am adăugat miturilor lor un mit nou, de care locuitorii insulei s-au îndrăgostit. Mă roagă să primesc, prin urmare, în semn de supremă cinste, să joc rolul lui Isus în zilele ce vor urma.

Propunerea şefului m-a luat oarecum prin surprindere. Într-un fel eram însă conştient de faptul că eram singurul potrivit să joc rolul lui Isus.

În fond, eu eram acela care le adusesem povestea, care ştiam povestea.

Pe de altă parte, rolul era extrem de dificil şi până acum eu fusesem doar spectator. Nu ştiam cum mă voi descurca într-un rol de o asemenea dificultate şi răspundere.

Am acceptat cu modestie propunerea şi şeful s-a înclinat adânc, rămânând cu capul plecat multă vreme. M-a surprins gestul său, dar l-am pus pe seama respectului pe care îl purta lui Isus.

Ce a urmat, se poate bănui. Am jucat rolul lui Isus, scenă cu scenă. Cu fervoare. Am săvârşit şi minuni. Episodul cu Lazăr a fost o reuşită interpretativă (totul a fost autentic, inclusiv mirosul de hoit, obţinut cu ajutorul unei alifii făcute din abdomenul unor insecte, pasta fiind lăsată în prealabil să fermenteze la soare).

A urmat şi momentul condamnării mele. Mulţimea a reacţionat admirabil, simţind în ochii lor un început de ură. M-au condamnat la răstignire.

Nu aveam însă de ce să mă tem. Ştiam că ohataenii nu condamnaseră pe nimeni la moarte, nu executaseră pe nimeni. Niciodată, în tot cursul istoriei lor, de altfel, destul de liniştită.

Oricât s-ar fi străduit băştinaşii, scena răstignirii nu putea să fie o copie a celei reale, petrecute cu peste două mii de ani în urmă. Coroana de spini devenise una de flori (superbe orhidee), pentru simplul motiv că pe insulă nu creştea nicio plantă cu spini.

Cu excepţia şefului, nu erau bătrâni pe insulă. Am întrebat-o pe Ahato cum de nu sunt bătrâni pe insulă şi ea mi-a răspuns surâzând că bătrânii au grijă să plece de pe insulă atunci când îi ajunge vremea din urmă.

N-am prea înţeles asta şi am cerut lămuriri suplimentare.

Ahato a redevenit serioasă şi mi-a explicat că atunci când vremea îi atinge la o anumită vârstă (nu invers), acei oameni pleacă undeva spre vestul insulei, de unde nu se mai întorc.

Nimeni nu poate spune ce se întâmplă acolo, dacă bătrânii mai trăiesc sau nu o vreme sau se sinucid imediat, dacă pier prin inaniţie, de foame, de sete, dacă sunt ucişi de cineva (oameni sau fiare, deşi se pare că nici acolo nu există animale care să poată ucide oameni).

Se vede că nu-i făcea mare plăcere să vorbească despre aceste lucruri, aşa că am schimbat vorba şi Ahato m-a gratulat cu un surâs fericit.

Otaha îmi păzeşte cu sfinţenie jurnalul. E puţin tristă sau mi se pare mie. (Ohataenii nu-şi trădează aşa de uşor sentimentele. Am impresia că ei îşi dublează permanent existenţa jucând un rol, adesea al propriei vieţi, pe care ei îl interpretează ca pe un rol de pe scena unui teatru. Astfel existenţa lor virtuală e plină de sentimente, de interjecţii, de uimiri, de exaltări, în timp ce existenţa lor reală rămâne impenetrabilă, ferită de orice emoţie, pozitivă sau nu.)

Jucăm scena finală. Sunt destule lacune. Le vom corecta dacă vom mai juca vreodată aceste scene.

Mă gândesc însă că insularii nu au repetat niciodată vreo povestire, oricât de interesantă ar fi fost.

Atunci când le-am citit şi explicat Biblia a trebuit să le explic îndelung ce înseamnă o răstignire. N-au prea înţeles. Au reţinut că e vorba de un fel de contopire cu natura, o contopire dintre un om şi un arbore.

Şeful se apropie de mine. Are aceiaşi paşi solemni. Se opreşte în faţa mea şi mă întreabă dacă vreau să renunţ. Adică să renunţ la ultima scenă, cea a răstignirii. Am acest drept, întrucât eu am adus povestea şi tot eu sunt acela care am dreptul să o pot întrerupe.

Stau îndelung pe gânduri. Oamenii sunt tăcuţi, gravi, răbdători. Simt că trăiesc o altă Biblie, o altă istorie, sunt un alt Isus. Suprem orgoliu sau supremă umilinţă? Cine să cântărească, cu dreaptă balanţă, toate acestea?

Mă hotărăsc să merg până la capăt.

Nimeni nu are dreptul să întrerupă povestea.

Şeful se închină tăcut, apoi îmi întoarce brusc spatele. Nu am văzut dacă nu cumva avea lacrimi în ochi.

Urcăm muntele. Îmi duc singur crucea. E grea, dar sufletul meu e uşor. Ajungem în vârf. De aici se vede clar conturul întregii insule. Seamănă bine cu un cap de om. În loc de ochi, oglinda albastră a unui lac. Iar locul unde se îndreaptă cei „pe care îi atinge vârsta”, seamănă cu o nară (probabil un vulcan adormit).

Sunt răstignit. Cuiele sunt din lemn. Durerea e suportabilă. Îi privesc pe călăii mei. Sunt în transă. Trăiesc din plin spectacolul. Momentul e măreţ, unic, de neuitat. Mă privesc cu iubire. Cu uimire. Se bucură pentru mine. Sunt convins că nu îmi înţeleg durerea.

Otaha e lângă mine. Eu îi povestesc în şoaptă totul. Ea scrie neobosită. Jurnalul meu a devenit jurnalul ei.

Îmi spune fericită: „Tata a hotărât ca patru oameni diferiţi să-ţi spună povestea. Niciodată nu s-a mai întâmplat asta.”

Surâd crispat: „Patru Evanghelii. Oare nu e prea mult? Nu e vorba aici de trufie?”

Îi cer fetei să-mi promită că va da jurnalul meu primului alb care va păşi pe insulă.

Privesc departe în zare, în largul oceanului. Văd apărute brusc între ape, două cruci cu răstigniţi. Poate că nu sunt decât catargele unor corăbii.

Cerul e roşu, brăzdat de galben şi de vânăt. Amurgul coboară repede. Pleoapele mele au obosit. Se ridică tot mai rar. Un insular mă încearcă cu suliţa. Nu, n-am murit încă. Îl iert. Ei nu cunosc încă moartea. Eu voi fi primul om mort pe care îl văd.

Durerea a dispărut parcă. Sau poate că am trecut de pragul ei. Cununa mea de orhidee mă îmbată. Parcă şi trupul meu miroase frumos, a mirt. Noaptea cade repede, ca o pasăre neagră.

Mă trezesc cu greu, pe ţărm. Sunt legat de cele două trunchiuri din catarg. Ca şi cum aş fi fost răstignit. Nu departe de mine, pe nisip, o biblie îşi răsfoieşte paginile sub briză uşoară. Ca şi cum s-ar scrie din nou o poveste. Mă dezleg cu greutate. Am plutit între ape, peste ape şi apele m-au legat de trunchiul acesta de copac, ca într-o contopire, ca într-o îmbrăţişare.

Închid ochii şi privesc cerul, întins pe spate, cu braţele în cruce. Încheieturile mâinilor şi picioarele mă dor încă.

Întâmpla-se-vor toate câte mi-au trecut prin minte sau prin vis?

Insula pe care am naufragiat pare pustie…

Lucian Strochi