Cine  intra la o „personală” a Ofeliei Huţul va fi derutat de multitudinea propunerilor şi atitudinilor: pe de o parte arhitecturi severe, monumentale, având răceala nervurilor dintr-o catedrală gotică, pe de altă parte, minuţia incredibilă dintr-o natură statică.

La fel, există în pictura artistei din Iaşi o pendulare permanentă între real şi imaginar, între cumsecădenia unui personaj şi asprimea nefirească, parcă nemotivată, a altuia.

Uneori pictura Ofeliei Huţul se apropie de mirajul copilăriei, manifestând acel „fenomen de transparenţă”, copilul arătându-ne nevăzutul, pentru că el nu pictează ce vede, ci ceea ce ştie.

Multe din tablourile pictoriţei conţin asemenea transparenţe, mai ales în cazul nudurilor.

Natura se găseşte „en abîme”, ca într-un „ebouchon” heraldic, certificând faptul că natura umană poate concura cu succes natura naturata.

Aşadar ferestre, corpul uman fiind un zid, o cetate, păstrându-şi o istorie doar a lui, neconjuncturală.

Jocul dintre abstract şi concret e şi el permanent.

Într-o lucrare, oamenii par prinşi într-o horă, într-un dans ritualic sau într-o procesiune.

Deasupra lor, un arc de triumf, concav, un altul convex, ca o lentilă.

Al treilea nu e un arc de catedrală ci arcul sprâncenelor. Sub el un ochi pus în spatele unor gratii.

Dar din irisul ochiului se avântă o pasăre. Să fie porumbelul, anunţând fiat lux? Să fie un vultur, ca simbol al libertăţii?

Artista ne lasă pe noi să optăm, să alegem, să interpretăm.

Într-o altă pictură, un cvintet. Te-ai aştepta, conform instrumentelor prezentate să se pregătească pentru muzică de cameră, eventual pentru un concert preclasic.

Dar unul dintre personaje poartă în mână o sorcovă şi suntem obligaţi să ne imaginăm că e vorba de un grup de colindători.

Un tablou şi mai enigmatic e o natură statică. O ramă goală, o oglindă posibilă, un buchet de flori albastre într-un mic ghiveci şi tot albastre, alte flori, amestecate cu pensule. Tabloul are dominante de ultramarin şi de ocruri, temperate de nuanţe de brun.

Peisajele Ofeliei Huţul par a sfida perspectiva, nu pentru că ar modifica raporturi şi „secţiuni”, ci pentru că peisajul apare alungit, ca într-o pictură de El Greco sau concentrat, într-un adevărat „nucleu de condensare”.

Un peisaj, aproape o monocromie în albastru (albastru e de altfel culoarea favorită a artistei, albastrul ultramarin,  de cobalt sau de email de Limoges, nu albastrul cerruleum), are dimensiunile în raportul de  1/3; esenţializarea e maximă, treptele spre casă sunt parcă suspendate, ca într-o traversare peste o prăpastie. Casa e deasupra privirii noastre, are o singură fereastră sau uşă, care îi traversează tot zidul. Trei copaci par neutrali, dar unul se înclină spre centrul de interes, participând la mister. Un freamăt metafizic traversează tabloul, un vânt fără deplasarea unui obiect, pe care îl simţi doar prin schimbarea temperaturii.

Şi tot un vânt stihial şi în acelaşi timp metafizic, amintind de o celebră gravură medievală, cu trei vrăjitoare care îşi trădează vârtejul de tornadă prin poziţia părului lung al fiecăreia vom găsi într-un alt tablou emblematic.

Şi aici sunt trei personaje, dintre care doar una e cert femeie, celelalte fiind androgini sau efebi. Personajele par a fi surprinse de o surpare, de bârnele unei schele în prăbuşire. Dar bârnele pot fi cruci, iar personajele nu ştim ce hram poartă, dacă sunt malefice sau simple fiinţe sărmane, torturate de un duh rău. În dreapta, trei frunze ce pot fi trei ochi, iar sub personaje bălţeşte o umbră fantastică, nemotivată, întrucât nu avem nicio sursă luminoasă.

Un alt tablou are ca eroină a ştimă a lacurilor, inocentă ca o fecioară de Botticelli, dar cu jumătate din păr împletit în cosiţe. Sau poate cosiţele sunt frânghii. Sau frânghiile – şerpi, ca la Gorgone.

În mâna dreaptă, personajul feminin (zână, duh, stimă, sirenă, amintire dorită sau dureroasă-cine ştie?) ţine un obiect ce poate fi o stea albastră, o creaţie a mării, o floare de mină sau o floare albastră, ca simbol al nostalgiei şi/sau al singurătăţii…

Vibraţii conţine şi o altă lucrare, o natură statică, fără flori, dar cu vase goale sau vidate, aflate într-o traiectorie cosmică, circulară, ca a unor planete.

Un ol central, fără vreo podoabă, lut ars şi atât, apoi un vas suport sau un mojar (nu ştim dacă în el sau odihnesc pensule sau nu), un ceainic, o cupă, un vas creuzet.

Un joc de ocruri şi de brun de Prusia, un alb murdar, în falduri ca în picturile lui Chagrin. O Poveste care încă nu a început.

O marină cu o mare la fel de zbuciumată ca un cer răzvrătit (sau invers!), un curcubeu nefiresc, întrucât nu anunţă nimic, cu atât mai puţin liniştea. Fisura fantastică e asigurată de un ochi în triunghi, singura oază de lumină. Evident, tot o orgie de/în albastru.

Peisajele urbane sunt la fel de enigmatice şi de fantomatice. O poartă ce poate fi şi cea a unui cimitir, ne invită să intrăm într-un oraş despre care ochiul nu află aproape nimic. Doar un ritm savant, bine temperat al griurilor.

Şi atunci când te-ai aştepta mai puţin, într-un tablou intitulat Culori estivale, doi copaci intră într-un dialog cromatic, de la galben citron la vermillon, de la roşu permanent la verde crom, totul într-un albastru devenită culoare personală şi personalizată.

Deschiderea spre copilărie a artistei Ofelia Huţul e oricând probată prin fapte: afişe, ilustraţii de carte, dar mai ales uimirea, candoarea şi curiozitatea cu care priveşte lumea.

Pentru Ofelia Huţul pictura este o compensaţie, o terapie intensivă, un refugiu sublim.

Pusă să opteze între a fi un om de ştiinţă (Ofelia Huţul este doctor în Estetică/Filozofie a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, având şi  studii postuniversitare de Pedagogie si Psihologie , absolventă a Academiei de Arte Plastice, Decorative şi Design „G. Enescu”din Iaşi; e prof.dr. de arte vizuale, titular al L.T. „D.C” din Iaşi, mentor, coordonator practică pedagogică al studenţilor Universităţii de Arte „George Enescu”, Iaşi; metodist, formator, coordonator: cursuri de formare, simpozioane, festivaluri, concursuri, manager proiecte,  autor de cărţi de specialitate, ghiduri metodice, regulamente, metodologii, programe şi lucrări ştiinţifice) şi artist plastic, Ofelia Huţul a ales cu inima arta, expunându-şi lucrările în peste 75 de expoziţii personale în ţară, la Iaşi, Galaţi, Vaslui,  Cluj-napoca, Bârlad, Caraş-Severin, Câmpulung Moldovenesc, Botoşani, Suceava, Oneşti, Brăila, Ploieşti, Piatra-Neamţ şi Bucureşti sau în străinătate: Ucraina, Odessa; Republica Moldova, Chişinău şi Edineţ; Belgia, Bruxelles; S.U.A, Hagerstown Maryland; Italia, Portogruaro; Franţa, Saint-Pierre les Elbeuf; Bulgaria, Balcic.

Artista s-a luptat permanent cu timpul şi uneori a învins.

Fiecare tablou al său este o poartă spre un nou Univers, un amestec inconfundabil de luciditate extremă şi fantezie creatoare, amestec modelat  de o sensibilitate puţin comună.

Originalitatea ei e maximă. Nu îşi propună să seducă privitorul prin soluţii facile, ci îl provoacă, luându-l complice la ample provocări estetice şi transcendentale.

De aici o fascinaţie unică pe care o provoacă firesc, demonstrând că nu numai maleficul poate fascina. Vibraţia din tablourile artistei Ofelia Huţul sunt cosmice, „pulsaţiile” amintind de quasari.

Lucian Strochi