Era vizibil pus în încurcătură. În fond, el o selecţionase dintre atâtea sute de copii, nătângi, în uniforme albastre cu gulere albe, prea cuminţi, înşiraţi de-a lungul pereţilor sălilor de sport cu spaliere jegoase, întunecoase, cu becuri lipsă, el îi îndrumase primii paşi, o încurajase, crezuse în ea. Rezultatele nu întârziaseră să apară, dar progresul era lent, mult prea lent, enervant de lent.  Îi lipsea ceva, nu ştia exact ce, era conştiincioasă, tăcută, încăpăţânată, mohorâtă, i se părea că nu zâmbea niciodată, tenace, executa tot ce îi cerea, dar îi lipsea explozia, scânteia, acel salt, acel zvâc pe care îl aştepta.

Era cel mult un talent harnic, un bun om de pluton, dar, în niciun  caz, nu era vedeta, unicatul, diamantul – aşa cum crezuse la început.

Să-i ceară să renunţe acum, poate că era o soluţie. Cam radicală, cam brutală, dar poate că acum ar fi cel mai bine. Ar fi însemnat să-şi recunoască el înfrângerea, ceea ce nu era tocmai plăcut. Adevărat, dar nu ar mai fi chinuit-o şi, mai ales, nu i-ar mai fi sădit speranţe deşarte. Nu toţi pot fi campioni. Ultimele cuvinte le simţi rostogolindu-se greu, bolovănos, în creieri. Ca şi cum ar fi fost nişte stânci desprinse dintr-un masiv şi rostogolindu-se în văi. O spaimă de o clipă, un hăulit şi atât. Sau poate că era vorba de o oboseală acumulată lent, perfid şi care îi anula proverbiala răbdare. Mâine avea să fie însă ultima zi. Dacă nici mâine…

…Îl văzu plecând, uşor încovoiat. Începea să îmbătrânească. Îl trăda părul uşor încărunţit, un început de chelie frontală, dar mai era şi coloana, care începuse să se curbeze uşor, transformându-l tot mai mult într-un semn de întrebare. Ştia că e nemulţumit. În primul rând din cauza ei. Ar fi vrut mai mult, să-l mulţumească, să-l vadă zâmbind, s-o bată uşor pe umeri, adică „bine, e bine, tot aşa” sau ceva în genul acesta.

Nu-i plăceau alergările de scurtă distanţă. Totul depindea de start. Nu prea ai cum să recuperezi, dacă nu ai luat un  start bun. În schimb, la 400, la 800 sau chiar la 1.500 de metri, situaţia era cu totul alta. Numai că el se încăpăţânase să creadă că ea e bună la săritura în lungime. Sărise peste şase metri, bătând pragul destul de departe. Un rezultat bun, chiar foarte bun, ţinând cont de vârstă. Nu uita însă ce-i spunea mereu antrenorul: „Aşa suntem noi, românii. Avem copii geniali, adolescenţi promiţători, dar… tineri mediocri. Nu mai continui cu adulţii… În sport şi în… cam toate domeniile.”

Aruncă jur-împrejur o privire lentă, ca şi cum ar fi vrut să filmeze întreg stadionul. Gol, dezolant, fără niciun spectator, fără nicio prietenă sau un prieten care să te aştepte, care să te urmărească, să te încurajeze, să-ţi ţină pumnii, să sară în sus de bucurie, chiar dacă e vorba de un simplu antrenament.

Stadionul semăna cu un oraş din Vestul sălbatic, părăsit de căutătorii de aur, care plecaseră în altă parte, dezamăgiţi, după ce găsiseră totuşi acolo cele mai frumoase pepite.

Băieţii plecaseră şi ei. Nu o aştepta nimeni. Niciodată nu o aştepta nimeni. Nu avea nicio prietenă, cu atât mai puţin un prieten. Se grăbiseră. De obicei, nu lăsau nimic pe stadion, cărau totul la vestiare, inclusiv steguleţele galbene, ruleta, blocstarturile, suliţele, bilele de la greutate, ciocanul, gardurile, fluierele. Zări, ca o barieră de drum la calea ferată, vopsită alternativ, în roşu şi alb, ştacheta de la săritura în înălţime. Ce anume îi făcuse  pe băieţi să plece atât de repede?

Numai antrenorul putea să-i determine să plece; sau îi convocase la o şedinţă. Se mai întâmpla şi asta. Rar, dar se mai întâmpla.

Îi veni în minte un gând. Alergă uşor pe pistă. Gleznă-coapsă-gleznă-coapsă. Vedea acum, de cealaltă parte, din unghi opus, ştacheta. Nu prea sărise la înălţime, deşi ştia bine tehnica săriturii. Antrenorul nu o lăsa să sară, să nu-şi deformeze tehnica de la lungime. Nu prea înţelegea despre ce este vorba, dar îl asculta. Deşi  i-ar fi plăcut să încerce. În fond era vorba de o aceeaşi desprindere de pământ, o bătaie unică, energică, pe toată talpa, desprinderea, apoi rostogolirea ventrală, sau mai nou:  atacai ştacheta cu capul înainte, nu cu picioarele, ca la lungime. Urma saltul, aici era zbor şi apoi aterizarea, aici nedureroasă, pe bureţi, nu pe nisip, ca dincolo. Era pregătită să primească în spinare bara subţire, o atinse chiar, uşor, în cădere, cu călcâiul.

O privi cum se zbate, vie, un şarpe nefiresc, prelung, prea drept, dar care rămase acolo sus. Nu-i venea să creadă. Privi în jur, ca şi cum ar fi căutat un martor. Îl găsi, mult prea departe, absent, pe jumătate surd, cu ochelarii cu lentile groase, pe Moş Sifon – cum îi spuneau copiii, tocmai din cauza asta, cu maşina de tuns iarba pornită, zgomotoasă. Ar fi vrut să-l strige, să-i spună şi lui bucuria, să-i povestească minunea, dar renunţă.

Ştacheta era ridicată la 2,10 m. O înălţime de antrenament pentru băieţii din lot, un rezultat excelent pentru fete, undeva prin preajma recordului mondial. Nici nu mai ştia cât mai era recordul mondial, nu o interesase acest lucru până acum, se simţea  puternică, parcă ar fi tras în piept un alt aer, mai pur, o esenţă necunoscută, dătătoare de putere.

Şi atunci se hotărî să mai încerce o dată, ridică ştacheta încă vreo cinci sau şapte centimetri, se îndepărtă de ştachetă şi sări. Acum se întâmplă altceva. Răsucirea prin aer o privi ca şi cum ea ar fi rămas pe loc şi ar fi privit propria ei răsucire, ca pe cea a unei pisici care încearcă să prindă o pasăre în zbor şi care execută un adevărat balet. Sărise cu ochii închişi sau i se păru asta, oricum, la aterizare, era cu ochii închişi, nu lovise niciun  obstacol, trupul ei nu se izbise de nimic, nu întâlnise nici cea mai slabă rezistenţă, nu se auzi nimic căzând, îi era frică să deschidă ochii.

Revăzu o imagine care o uimise. Într-o noapte, copilă fiind, îşi auzise pisica gemând uşor. Se dăduse jos din pat, se întinse lângă culcuşul pisicii. Era întuneric, dar ochii pisicii, verzi, otrăviţi, aveau o forţă hipnotică. Emanau o senzaţie de forţă teribilă, căreia nimic nu-i putea sta în faţă. Se întorsese înfricoşată în pat.

Dimineaţa, când se duse să vadă ce mai face pisica, înţelesese despre ce fusese vorba: pisica fătase patru pisoi. Atunci, noaptea. De durere, vrând parcă să transmită puilor ceva din misterul şi din forţa naturii, ochii ei străluciseră în întuneric. Ca un far, pentru o corabie în furtună.

Deschise ochii. Ştacheta era la locul ei. Ca şi cum ar fi fost lipită de cei doi stâlpi care marcau înălţimea. Trecuse oare pe dedesubt? Trebuia să mai încerce o dată. Mai ridică ştacheta doi sau trei centimetri. Cât, nu mai conta, oricum era sigur un nou record mondial. Moş Sifon se apropiase puţin, se apropia în brazde, după ce traversa întreg terenul, dar era oricum prea departe. Trebuia să încerce încă o dată. Şi atunci, pentru o clipă numai, se crezu acea pisică gata să nască. Simţi o durere puternică la piciorul de bătaie, un fulger scurt, mai mult un arc electric. Şi din nou acel salt răsucit, unic, ghemuit la început, apoi destins, mult destins, de parcă vertebrele ei i s-ar fi destins ca la o felină, mult peste limitele omeneşti. Atinse, uşor ştacheta, această vibră, ca o coardă de vioară, aşa o simţi, subţire ca o părere, da, ca o coardă de vioară, ştacheta era din nou vie, nu închise de această dată ochii, o privea ca şi cum ar fi vrut s-o hipnotizeze, să nu cadă, nu căzu şi ea ridică pumnii în sus spre cer, a sfidare sau a victorie.

Să mai încerc o dată? Nu, pentru ce, oricum nu mă vede nimeni, nimeni nu va şti că am avut o săritură record, se întoarse spre groapa de la săritura în lungime, proba ei, gleznă-coapsă, gleznă-coapsă, picioarele îi erau uşor încălzite, o încerca o senzaţie plăcută, ca după o baie la cadă, atunci când şi simţurile par că adorm, când se relaxează tot corpul, când şi gândurile adorm destinse.

Îl salută stângaci pe Moş Sifon, i se păru sau acesta chiar îi zâmbi, Moş Sifon nu zâmbea niciodată, nu era un om rău, atâta doar că nu zâmbea niciodată, auzise că îi murise un copil, de inimă, la un antrenament şi de atunci devenise atât de tăcut, abia scotea câteva vorbe, sau poate că totul era o legendă care explica firea mai mohorâtă a bătrânului, poate că îl încercau dureri neştiute, de oase, reumatisme sau cine ştie ce; Moş Sifon îi făcu un semn cu mâna parcă a salut, acum era aproape sigură că îi zâmbise, îşi luă elanul, măsurase pista cu privirea, bătu formidabil şi i se păru că s-a oprit în aer, că nu va mai atinge pământul, sărise aproape opt metri sau poate chiar mai mult, numai că ciupise pragul, în condiţii de concurs ar fi fost o săritură anulată, dar, oricum, sărise formidabil, ce se întâmpla cu ea, oricum, a doua zi avea să vadă ce îi va spune antrenorul, ştia că e nemulţumit, poate îi va spune ce s-a petrecut astăzi, dar mai bine nu.

Renunţă să mai sară, făcu o tură de stadion alergând în forţă, apoi încă una, alerga în forţă şi totuşi uşor, nu simţea nici cea mai mică durere, tot corpul o asculta, părea o fiară care abia acum îşi descoperea cu adevărat trupul, muşchii, sângele, oasele, alerga uşor, fără niciun  efort, n-o deranja nici splina, respira egal, avea încă suflu, îi părea rău că nu are un cronometru, cu siguranţă alergase foarte bine, paznicul o alungă însă blajin: „Şi mâine e o zi…” , apoi mai adăugă: „…am văzut cum ai sărit, a fost bine, cred că ţi-ai îndeplinit baremul”; ce ştia el; îl mai auzi bodogănind: „De ce se chinuie atât copiii ăştia?!?”

Antrenorul o anunţă a doua zi că renunţă la ea. Fără prea multe explicaţii. Îi spusese doar atât, constatativ, aproape fără reproş: „Baţi pasul pe loc. E mai bine şi pentru tine…” Apoi se opri, aşteptându-i parcă protestul, replica, rugăminţile, chiar lacrimile.

Acceptă cu seninătate. Aproape cu trufie. Ceea ce i se întâmplase ieri avea să rămână un secret numai al ei. La ce bun să se justifice. Poate că era trufie, poate conştiinţa sigură a valorii, mulţumirea că a atins un prag pe care îl dorea atins de atâta vreme şi care, odată atins, n-o mai interesa pur şi simplu.

O privi aproape cu ciudă: „…am avut dreptate.  Dacă ar fi fost o luptătoare, o adevărată campioană,  s-ar fi bătut să rămână. Aşa că nu am greşit.”

O privi cum se îndepărtează elegant, senină, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. „E impertinentă. Sau poate că pozează numai. Normal, îi pare rău.”

Nu-i spuse nimic, dar se simţi şi el mai senin.

Stătea pe bancă, jucându-se cu propriile picioare, relaxându-le,  pendulându-le uşor, de parcă ar fi fost într-un leagăn. Închise din nou ochii. Îşi reveni, scuturându-se de alte amintiri, de resturi de imagini, ca într-un caleidoscop, pisica. Născuse patru pisoi, era mulţumită, se însorea leneşă, lăsându-şi burta roză expusă razelor de mai.  Apoi pe neaşteptate, din instinct, făcu acel salt fantastic, vărgat, ca un evantai, ca o aripă prea rapidă de vultur, după o pasăre. Atinsă, cu gâtul aproape secţionat de secera ghearei, pasărea se prăbuşi. Era o pasăre frumoasă, viu colorată, un sticlete probabil. Pisica aproape nu-l mai băgă în seamă. Era sătulă, era plină de lapte, o interesase lupta, nu hrana. Sau cel puţin aşa lăsa să se înţeleagă.

Se răzgândi: o va folosi la proba de ştafetă, la 4 x400 de metri. O pedeapsă merită totuşi. Avea şi un  pretext. Ileana se accidentase uşor la antrenamentul de dimineaţă. Nu putea să rişte. Avea nevoie de puncte. Federaţia e din ce în ce mai exigentă. Trebuia să obţină puncte şi la probele de ştafetă. Altfel secţia de atletism va fi desfiinţată, iar el va fi nevoit să se întoarcă la catedră. Nu-l deranja prea mult, avea o catedră asigurată, dar trebuia să ia din nou totul de la capăt, selecţii, gimnastică, un-doi, un-doi, aşa… bine, respirăm…

Acceptase. Avea să alerge în ultimul schimb. Nu mai era timp pentru perfecţionarea schimburilor de şfatetă. Ea trebuia să primească băţul, să aibă grijă să nu-l scape din mână, să alerge cât mai bine. Adică cât mai repede. Atât şi nimic mai mult… „Mă mulţumesc şi cu locul patru, în condiţiile date.”

Proba de ştafetă era printre ultimele din concurs. La lungime se câştigase cu un rezultat penibil, pe care ea l-ar fi reuşit aproape fără elan, fără încălzire. De fapt câştigătoarea nu avea nimic de atletă pentru această probă, era prea scundă, cu picioare prea groase, ambiţioasă, e drept, dar ambiţia nu e totul, chiar şi în sport. La înălţime s-a câştigat sub unmetrunouăzeci, de furie rezultatul îl citea aşa, legat şi nu sub formă de cifre, mai exact fusese unmetruoptzecişioptdecentimetri.

Când primi băţul, acesta îi arse parcă mâna.  Plecă ca din puşcă, ca pe suta de metri. Antrenorul o privi uimit, apoi îngrijorat,  îi era teamă să nu se sufoce, să nu clacheze, să nu abandoneze, nu-şi mai găsea cuvintele. Plecase penultima şi terminase prima. E drept, nu avusese de recuperat decât vreo treizeci de metri, poate ceva mai mult. Totuşi învinsese atât de clar, încât o echipă depusese imediat o contestaţie, de fapt o contestaţie dublă, acuzând-o de dopaj şi de faptul că ar fi depăşit vârsta, că s-ar fi folosit de o legitimaţie falsă.

Antrenorul îi povestea fericit toate astea, recunoştea că s-a înşelat, cu siguranţă trebuie să se întoarcă, să încerce la alergări pe ce distanţă vrea ea, deşi el crede că adevărata ei specialitate e săritura în lungime. Îşi găsea şi nu-şi găsea cuvintele, ar fi sărutat-o sau ar fi îmbrăţişat-o, dar el era un om sobru, un familist convins şi nu ar fi vrut să de-a prilejul unor interpretări, chiar dacă acestea erau ridicole.

Îl ascultă calmă, apoi îi spuse, aproape cu regret:  „Eu pot obţine rezultate foarte bune întâmplător, nu programat. Nu sunt o campioană. Dacă nu mi-aţi fi cerut să plec ieri, aş fi venit eu să vă rog acest lucru…”

Se întunecă: „Recunosc că am greşit. Ce vrei mai mult? Să-ţi cer iertare? Eşti totuşi o copilă… Nu mi-am cerut iertare nimănui.”

Îi tremura uşor buza de jos, de încordare. Ar fi vrut să-i povestească ce i se întâmplase ieri, despre starea ei neobişnuită, despre săriturile în înălţime, despre săritura în lungime, despre timpii-record obţinuţi în absenţa cronometrului, despre Moş Sifon, despre pisica care tocmai fătase patru pisoi şi care apoi prinsese pe neaşteptate un sticlete, îi era milă de el, sau poate că era un amestec de dragoste şi recunoştinţă, poate şi un pic de milă, îl privea tăcută, îşi muşcă uşor buza, se ridică şi plecă fără să mai spună o vorbă. Se aplecase spre un adidas, ca şi cum ar fi vrut să-şi lege şiretul, de fapt făcu gestul de a lua de jos un pui de pisică, uşor, de ceafă, cu două degete; plecă fără să spună nimic, fără să mai întoarcă capul.

Ajunsă acasă constată că are o uşoară febră, nu mult, 37⁰ şi câteva linii. Adormi, brusc obosită, ca după un mare efort. Printre gratiile metalice de la fereastră, devenite elastice, se strecură o pisică. Era acum mare, mult mai mare, aproape cât un tigru. Un tigru de o culoare neobişnuită: alb, cu dungi când scrumite, de un albăstriu de cenuşă, când roşii şi galbene, ca un foc bengal.

Privite mai de aproape, dungile erau însă galben-verzui, ca ochii aceia de pisică gata să nască, înşirate pe blană ca mătănii, sau ca pietrele preţioase de pe un colan de preţ, pe gâtul unei neasemuite prinţese, vreo Cleopatră sau vreo Nefertiti.

Apoi adormi şi se visă o pisică. Doi pisoi îi încercau sânii, cu boturi roze şi umede, zgâriindu-i uşor pântecul. Când deschise ochii, afară era întuneric. Îi păru rău că nu ştie cât e ceasul, se gândi la cronometru şi adormi imediat, de parcă ar fi fost hipnotizată cu un ceas de buzunar.

Lucian Strochi